LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Ioana Stuparu: „Dăruire – Artur Silvestri şi Modelul Omului Mare“

Parcurgând filele cărţii “Modelul Omului Mare”. Zece “Convorbiri de Amurg” cu Antonie Plămădeală, urmate de “Douăzeci şi opt de scrisori de altă dată”. “Modelul şi memoria » Mitropolitului Antonie Plămădeală în efigie – editura Carpathia Press, 2008 – autor Artur Silvestri, mi-a fost încă o dată întărită convingerea că “Fiecare om ascunde în chichiţa sufletului o taină pe care o ştie numai Dumnezeu”. De aceea, unul dintre principiile mele este că «noi, oamenii nu trebuie să ne judecăm unii pe alţii. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne judece, fiindcă El vede şi ceea ce noi nu putem vedea”.

Scrisorile dăruite nouă de Domnul Artur Silvestri în această carte, sunt, de fapt, documente de valoare care atestă trecerea şi existenţa pe Pământ a unor “oameni mari”, “modele pentru urmaşi”. La o istorie zbuciumată cum a avut România, a fost nevoie ca adesea să răsară “oameni mari”, cu dragoste de Neam şi totodată iubitori de Cuvântul lui  Dumnezeu.

A fost nevoie să răsară iubitorul de cuvânt scris – Artur Silvestri – purtătorul în suflet al unui foc mereu aprins pentru cunoaşterea rădăcinilor neamului din care a fost zămislit. “Legăturile romanilor din Europa Estului se produc pe spaţii largi, într-o geografie nu luată în posesiune ci moştenită”. (pag 50). Foc ce arde tot mai tare pe măsură ce săpăturile se adâncesc şi în urma cărora sunt scoase la suprafaţă nume şi fapte ale unor oameni demni de laudă, peste care stratul uitării sau al nepăsării s-a îngroşat odată cu trecerea anilor. “Sînt uimit de cât de multe lucruri ştiţi – îi spune în scris Atonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului (pag. 51) – şi pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gîndurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave”.

A fost nevoie să răsară Vlădica Antonie Plămădeală înzestrat de Dumnezeu cu harul de a şti cum să reaşeze la loc de cinste lăcaşuri de cult mult folositoare Neamului Românesc: “sufletul meu se bucură că, deşi vremurile erau anti-bisericeşti, noi am reuşit, măcar în parte, să salvăm unele biserici în faţa unui regim ateu, care nu le vedea bine, şi care doar cu ajutorul poporului nostru credincios s-au putut reface” (pag. 104).

A fost nevoie să răsară oameni învredniciţi de Dumnezeu ca într-un timp limitat să realizeze ceea ce pentru alţii părea supraomenesc. Să nemurească locuri şi oameni. Spune Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului: “convingerea mea că Dumnezeu ne cheamă unde are treabă cu noi. Cu mine a vrut să-i scoată din uitare pe nişte oameni pe nedrept uitaţi. Echilibrul trebuia restabilit. Oare, cândva, va face şi pentru noi, cineva, aşa ceva? Cred că da. Cel puţin în măsura în care facem noi pentru alţii”.(pag. 54). “Mi-au trebuit multe căutări în multe cărţi, ca să scot în evidenţă personalitatea “omului mare” (pag.35). “Am zidit din nou Mânăstirea Sâmbăta, de a cărei frumuseţe se bucură toată lumea” (pag.40). “Eu am căutat să fiu cât mai îndatorat de toate nevoile Eparhiei” (pag. 41).

Citind despre realizările unui singur om într-o perioadă limitată de timp, am rămas impresionată până la lacrimi. Astfel ar trebui să simtă oricare dintre noi, dacă nu cumva intervine invidia. Oricum, fie preţuire, fie invidie, amândouă demonstrează în egală măsură că realizările există. Limita de timp fiind cauzată în cazul Î.P.S. Antonie Plămădeală de perioada “şederii pe Pământ, atât cât i-a fost dată de Dumnezeu”, de intervenţiile concepţioniste lansate de anumite persoane în momente nepotivite, de diversele îndatoriri avute ca om ce îşi duce existenţa în comunitate.

Faptele mari lăsate urmaşilor de Î.P.S. Antonie Plămădeală Mitrpolitul Ardealului, aduc dovada că “Într-un Loc Sfânt este necesară prezenţa unui Om Sfânt”. “Nu ştiu cum, dar parcă toată viaţa mea am lucrat la restaurări. Când stau şi mă gândesc acum, mi se pare că aceasta a fost îndatorirea mea dintotdeauna”. (pag.32).

Corespondenţa la nivel de înaltă valoare, dintre Vlădica Antonie Plămădeală şi Domnia Sa Artur Silvestri, doi erudiţi care mai de care mai modest, considerând că munca titanică pe care o întreprind este o datorie de onoare faţă de Înaintaşii Neamului şi de ţărâna din care au răsărit, dovedeşte că “oamenii mari” se află chiar printre noi, că misiunea fiecăruia începe într-un moment bine stabilit, că nimic nu este întâmplător atâta timp cât asupra noastră veghează Ochii Cerului.
IOANA  STUPARU

8 septembrie 2008

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: