LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~George Anca ne vorbeşte despre Artur Silvestri

Artur Silvestri, de două ori ocult(at)

Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

GEORGE ANCA

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: