LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Florin Contrea: „Mihail Dragomirescu în zbor peste destinul său…“

Titlul cărţii scrise de Mihail Dragomirescu are un adânc sens simbolic. Zbor peste destin – titlul ultimului volum de memorii în formă de biografie romanţată, apărut la editura Brumar din Timişoara la sfârşitul anului 2009, ne restituie, – dincolo de incursiune amplă într-o viaţă zbuciumată, – un fragment semnificativ dintr-o istorie, în parte uitată, în parte ascunsă publicului larg. Amănuntele sunt cu atât mai preţioase cu cât vin din partea unui cunoscut om de ştiinţă, reputat medic din elita intelectuală a oraşului Timişoara.

Evenimentele vieţii sunt redate cu măiestrie, într-o fină plasă de meditaţii privind istoria, psihologia şi sociologia locului. Cum e şi firesc, cele mai vibrante capitole sunt acelea în care este reînviată vraja copilăriei autorului, cu aspectele ei mirifice dar şi – în mod inevitabil – malefice, din cauze de o complexitate greu de redat într-un spaţiu editorial restrâns. Dar, chiar redând realitatea vie, cartea ne prezintă o redare romanţată a acesteia. Şi numele şi locurile sunt modificate în mod subtil, astfel că, de multe ori, ceea ce se întâmplă pe plan narativ, este depăşit de ceea ce se interpretează, astfel ca cititorul să înţeleagă mai mult liniile esenţiale ale epocii pe care am trăit-o fără a o înţelege pe deplin.

Evident, perspectiva este mai mult a copilului, deşi – omul matur o interpretează explicând-o în acelaşi timp. Cred că  în centrul acţiunii trebuie pusă vioara, dăruită de unchiul Nicole micului său nepot în ideea de a-l ajuta sa ajungă renumit interpret de muzică clasică. Dictonul său preferat era „nu te-ncrede-n fericire că e vis amăgitor”. Ca urmare, băiatul e supus de exigentul profesor de muzică Koffer unui autentic supliciu de învăţare a unui instrument nedorit dar de care nu scapă decât cu un preţ cumplit: pierderea unui deget prins, din greşeală, în roţile dinţate ale unei batoze aflate într-o magazie din gospodăria bunicii sale.  Cu acest eveniment nefericit se termină o pagină de vis, împreună cu verişorii săi şi tovarăşi de joacă în mijlocul naturii.

În convalescenţa apare un nou personaj, care face parte din categoria fantasticului – o imagine în oglinda a micului diavol şchiop din romanul medieval al lui Le Sage – un înger păzitor cam şchiop şi niţel caraghios dar dotat cu înţelepciune şi cu un dar al previziunii, dar pe care-l foloseşte cu multă parcimonie, pentru a nu-i strica cumva ursita…

Naraţiunea continuă apoi cu întâmplări semnificative din mediul liceal unde-i continuă pe un plan mai înalt perfecţionarea spirituală. Rămân în amintire profesori exigenţi dar corecţi, fiecare cu calităţile dar şi ciudăţeniile specific umane. „O primă ţintă – cităm din text – era Viorel Ciontea, titular la Ştiinţele Naturii. El avea cunoştinţele unui savant, naivitatea unei fecioare de Rafael şi modestia unui sacerdot: Mai era dezavantajat şi de miopia pronunţată precum şi de vestimentaţia veşnic în dezordine. Intriganţii lansaseră ideea cum că, în loc de cravată, purta un cordon de la capodul nevesti-si.”

În capitolul intitulat cu haz „Zodia nebuniilor” – inventivii elevi capturează o cioară pe care o aduc în clasă drept material didactic. Profesorul nu a părut impresionat, dimpotrivă. Cităm din nou: „Lecţia predată s-a preschimbat într-un curs universitar. Ciontea vorbea  ce vorbea şi, în răstimpuri, indica prin direcţionări ale mâinii, fie deschiderea posibilă a aripilor, fie linia ciocului, fie ascuţişul ghearelor, adăugând de fiecare dată consideraţiile de ordin ştiinţific. Colegii nu-şi aminteau o altă împrejurare în care comunicarea dintre dascăl şi elevi să fi fost atât de completă. Mai mult chiar, i-au cerut magistrului să nu ţină seama de soneria anunţătoare de recreaţie”. Dar, când ideile băieţilor s-au amplificat în sensul urcării în laborator pe scări în loc de o cioară – o ditamai vacă, – temerara tentativă a fost stopată de director, apărut intempestiv pe coridor.

Semnele vremii devin din ce în ce mai alarmante. A trecut războiul şi peste tot s-a năpustit ca un uragan distrugător, stihia comunistă. Din acel moment lucrurile iau o întorsătură dramatică. Materiile preţuite până atunci ca filozofia, estetica, teologia mai ales, devin domenii de dispreţuit, oamenii de valoare intelectuală sunt persecutaţi, într-o varietate fascinantă de metode represive, locul celor merituoşi fiind luaţi de inşi pragmatici şi oportunişti.

Pentru a-şi salva conştiinţa, tânărul Gabriel Demenescu se înscrie la facultatea de medicină. „În naivitatea lui – continuă autorul – credea că se vor afla leacuri nu numai pentru vindecarea bolilor, dar şi a răutăţilor, a nedreptăţilor care şi acestea tot boli erau. Fie că afectează indivizi, colectivităţi, popoare, continente. Aşa cum crezuse odată şi Daniel, îngerul rămas şchiop de prea multă credinţă în lecuirea duşmăniei”.

În acest context se desfăşura o luptă surdă între reprezentanţii „noului” precum colonelul-profesor Bielniţki care punea pe primul plan acţiunea ideologico-politică şi profesori dedicaţi meseriei precum Vranghel care – la examene, reuşea să cureţe spaţiul universitar de  studenţii intraţi în sistem pe căi extraprofesionale. Reţin o scenă evocatoare a maestrului Vranghel care: „înşira pe tablă interminabile formule cu frenezia celui care e convins că descoperă leacul nemuririi”. El era flancat de un personaj pitoresc: „Nea Ioniţă, laborant de viţă veche” care uneori corecta omisiunile involuntare de pe tablă prompt dar discret: „aici lipseşte un atom de hidrogen”.

Spaţiul nu ne mai îngăduie să stăruim îndelung asupra celorlalte capitole. Sunt înşirate în mod evolutiv şi cronologic etapele parcurse de autor la „dispensarul fără gard” – care se afla amplasat chiar în satul copilăriei sale, dar unde, – din conacul bunicilor, nu a mai rămas mare lucru… Nici grădina mirifică nu mai era, – pământul confiscat transformându-se în… teren viran, năpădit de buruieni. Timpurile modificându-se imperceptibil dar ferm, tânărul medic ajunge, în urma unei modeste reparaţii morale, după 1956, – repartizat la facultatea de medicină din Timişoara. De aici, povestea se desfăşoară mai mult liniar, cu amănunte interesante despre evoluţia relaţiilor de opoziţie, apoi de colegialitate dintre doi remarcabili profesori: Băndilă şi Negreanu, în urma decesului cărora a fost ales ca rector al Instituţiei însuşi autorul nostru. Dar, timpurile se întorc iarăşi, vine revoluţia care aduce schimbări şi în bine şi în rău, apoi perioada de după pensionare în care amintirile i se concretizează într-un roman pasionant şi fascinant.

Din postfaţa cărţii mai notăm: „Ca urmare a prestigioasei sale opere ştiinţifice şi didactice, profesorul academician Mihail Dragomirescu a câştigat o poziţie de frunte în medicina timişoreană şi românească. Preocupările sale literare şi eseistice care l-au însoţit necontenit, s-au concretizat în numeroase articole, comentarii şi evenimente literare, precum şi volumele: Medicina şi arta plastică, Ed. Facla, Timişoara, 1986, Ritm şi culoare, Ed. Facla, Timişoara, 1990 şi Dinozaurul bolnav, Timişoara, 2006.”

FLORIN CONTREA

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: