LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Florin Contrea: „Imne ale neuitării Ninei Ceranu“

Despre arta narativă a prozatoarei timişorene Nina Ceranu s-au mai scris recenzii şi studii aprofundate de multă vreme, de către autori prestigioşi. Cu modestie şi smerenie mă opresc acum asupra versurilor conţinute în recentul volum, de poezie al autoarei.

Imnele neîntoarcerii – poartă pe coperta iniţială o imagine simbolică, densă în sugestii spirituale şi  din care cititorul este cuprins de o copleşitoare emoţie, greu de definit. O cale ferată părăsită, o poartă de tunel sugerând infernul din care nici o ieşire nu se întrevede…  Vegetaţia sălbatică ivită printre traverse duce gândul către o pustietate greu de suportat…

Din ferestruica turnului ideal de fildeş al poeţilor, criticul, – neavând acces la nici un fel de informaţii concrete despre ce anume a stat la temelia inspiraţiei artistice, – trebuie să se mulţumească cu ceea ce dau de înţeles enigmaticele versuri. E limpede că e vorba de o suferinţă copleşitoare, de o tragedie reală, cu care realitatea vie îl încearcă, deseori, pe nefericitul muritor.

Cele 27 de poeme, conţin, în esenţă, o biografie esenţializată, din care sunt prezente doar momentele astrale, momente încrustate pe firmamentul existenţei, pe drumurile fără de întoarcere, dar care pot fi nemurite doar în amintire, în neuitarea a ceea ce nu poate fi retrăit decât pe plan imaginar…

Din rugăciunea care precede volumul se pot cita versuri memorabile:

„Gândurile mele

înfometată haită de jivine,

vin, Doamne, spre tine,

să le hrăneşti,

cu mană cerească,

de-ţi prisoseşte.”

Răsăritul personajului principal, erou solar, menit unui destin, pe cât de luminos în aparenţă, pe atât de tragic în fapt real, ni se comunică în cuvinte concise un adevăr clar definit:

„Am devenit locuitor al pământului

albastru.

Apoi, locuitor al cuvântului

din rugăciunile către Dumnezeu.”

Prea marea încredere în destinul său se dovedeşte a fi nefastă acestui erou de basm, acestui suflet pur şi însetat de înălţimi ideale. Firul vieţii sale se dovedeşte în timp firav, sensibil şi subţire, nefiresc de fragil:

„Mă ţine departe

Prima zi de ultima.

Între ele – firul de păianjen

Şi o fragilă mişcare…”

Cu toată aparenta fragilitate, evoluţia sa spirituală numai ascendentă se dovedeşte a fi. Mărturie stau, în acest sens, fragmente din versurile ce urmează, marcând o personalitate puternică, însetată de puritate şi ideal:

„Numele meu a crescut.

Ca un poem într-o carte şi-a găsit locul…”

„Adeseori

mi-am închipuit că aş fi singurul înger…”

„Cât am putut,

am chemat primăvara…”

„Întâietate, însă, aveau visul,

visarea…”

„Nestăpâniţi, caii suri

i-am ţinut departe…”

Casa soarelui se iţea la orizont,

Cu ferestrele crescute din iarbă…”

„Ningea sau ploua

Eram a oraşului

Şi oraşul era al meu…”

Destinul însă, se arată a fi necruţător. Concentrat în versuri specifice stilului aforistic, cu înţelesuri semantice de dimensiuni romaneşti, o întreagă existenţă umană cu tot ce are aceasta semnificativ pentru cititori se desfăşoară abrupt, ca în rostogolirea unui cerc aprins, de la înălţimea muntelui, din ceremoniile strămoşeşti care încă mai dăinuie în anumite locuri sacralizate:

„Cert este că mă născusem

În vraja unui cerc de foc,

Şi că, rostogolindu-se

Până-n văi abrupte,

s-a stins.

Spiţele lui, doar fumegânde,

Alt foc n-au mai aprins.”

A doua parte a volumului este dedicată celei care, alături de eroul precedent, i-a fost alături atât în fericire, în îndoieli, în gânduri şi idealuri, cat şi în sfârşitul atât de nemilos. Şi de astă dată, personalitatea acesteia ne apare ideală, aproape imaterială.

Şi de această dată, alegem, pentru lectură, câteva invocaţii lirice de referinţă:

„Când eram copil

îmi era frică să ţin ochii închişi;

sub pleoape,

verdele se întuneca…

(…) şi-mi era mereu dor de mine…”

„Ştiţi: când pictorul ne-a zugrăvit

eu şi oraşul

eram culoarea verdelui crud.

Eram părţi ale aceluiaşi trup,

sau a castelului din cărţi de joc?!…”

Reîntâlnim mereu, ca un memento, culoarea vieţii tinere – a verdelui crud. Este un element simbolic ce rezistă forţei oarbe a destinului care aşează un zid de netrecut între cerinţele vieţii şi fatalitate. De dincolo răsună în amintire şi în suflet ecoul stins al celor rămaşi, al celor metamorfozaţi în elemente ale naturii vii, ca în străvechile basme de neuitat:

„Acum… sunt un plop,

sau un dafin,

şi vă păzesc somnul.

Am încă ochii deschişi…”

Spre finalul acestui poem cu rezonanţe lirice de nesuportat, apare, ca o efigie a durerii infinite, dar şi a resemnării calme, chipul împietrit al mamei:

„Mai multe inimi…

legăminte înnoite

că ne vom întâlni

pe câmpurile iernii veşnice,

bântuiţi

de hergheliile cailor de gheaţă…”

„Mama mea

le aprinde câte-o lumânare,

spre alinare…

Zilnic,

ca o lumină,

lină,

încearcă să-i îmbuneze.”

Titlul ales pentru acest poem implică ideea drumurilor parcurse de cei doi tineri în această viaţă şi dincolo de ea, pe tărâmul de dincolo unde domneşte frigul şi întunericul, de unde reîntoarcere nu mai există. Criticul atent la nuanţe, poate observa că, dincolo de ceea ce destinul hotărăşte, mai puternic se dovedeşte a fi puterea nebiruită a amintirii, mai precis, a neuitării… Poetul numai are această putere, ca prin cuvinte fermecate, să reînvie, pe plan spiritual, eteric, chipul, gândurile, speranţele celor care nu mai sunt aici, printre noi. Poezia are, de asemenea, puterea să reziste în timp, dincolo de noi.

FLORIN CONTREA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: