LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Florentin Popescu: „Conspiraţii celeste“ de Victoria Milescu

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). Şi când spun consecvenţă cu sine am în vedere, în primul rând, o permanentă căutare a mijloacelor de expresie care să ,,traducă‘‘ în limbajul poeziei incandescenţa unor trăiri nu numai autentice, ci şi convingătoare, cu vădita intenţie de a le găsi un suport ideatic pe măsură. Căci dacă în primele sale cărţi, dna Victoria Milescu acorda, ca să zic aşa, într-un termen mai puţin literar, prioritate sentimentului, trăirii fruste, impresiei imediate, treptat-treptat, poeta a început să ,,vadă idei‘‘, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Aşadar avem a face, de la un volum la altul, cu parcurgerea unor etape ce reprezintă tot atâtea trepte spre conceptualizare şi maturizare lirică, fără însă a se marca o definitivă rupere de afecte, ori o voalare totală a lor.

,,Poezia – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu – este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează.‘‘

În ce o priveşte pe dna Victoria Milescu, ,,organizarea‘‘ de care vorbea criticul de la ,,Viaţa Românească‘‘ capătă concreteţe, pregnant,

în cartea pe care o ai acum în faţă, stimate cititor. Respectiva ,,organizare‘‘ se produce cel puţin pe două mari direcţii, ambele susţinute, aidoma unor cariatide, de idei deopotrivă interesante şi totodată adecvate temperamentului autoarei.

Prima ar fi, după opinia mea, cea care vizează un anume tip de meditaţie asupra existenţei, a vieţii şi a morţii, cealaltă o înclinare către poezia sacră, de pătrundere şi descifrare a tainelor dumnezeieşti cărora, prin spirit şi simţire, i se circumscrie în totul şi ,,trestia gânditoare‘‘ – omul.

La graniţa dintre speranţă şi vis, dintre existenţă şi nefiinţă stă acel vanitas vanitatum care i-a dat dintotdeauna fiinţei noastre fiori de nelinişte. ,,Dumnezeu şi moartea – citim într-un loc –/ îmi poartă de grijă/ eu fac să dureze efemerul/ construiesc o casă pentru vrăbii/ sădesc un pom pentru rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/ şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte/ scriu o carte despre toate acestea/ şi cineva o va arde/ să se încălzească sub viscol…‘‘ (Imitându-i pe ceilalţi).

Poeta este o nemulţumită – de sine, de lume, de proasta orânduire a lucrurilor – şi pe alocuri gata să descopere chiar şi unele ,,conspiraţii celeste‘‘ , dar ,,reproşul‘‘ nu este rostit în felul imperativ de odinioară al lui Arghezi, ci cu un fel de resemnare, care mi se pare a veni dintr-o superioară înţelegere a psihologiei umane, dar şi a cosmosului. Pentru dna Victoria Milescu ,,diamantul cerceilor nu mai sună‘‘, ,,şiragul perlelor s-a tocit‘‘, poeta este trezită de ,,chemări la nesupunere‘‘, în ,,venele crepusculare‘‘ vede o ,,cupă cu vinul nobil şi vechi al sângelui‘‘ într-un fel de disoluţie a universului, altădată animat de cântecul unor ,,păsări scumpe şi rare‘‘.Viziunea este aici halucinantă, iar imaginea venelor crepusculare comparate cu ramurile unui ,,copac aproape uscat‘‘ este, fără îndoială (şi fără exagerare!) demnă de unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

Dna Victoria Milescu practică, pe de altă parte, o poezie sacrificială,   în care lamento-ul său se petrece în preajma sau pe altarul poemului, căruia i se dăruie cu totul, care îi domină existenţa şi care rămâne referenţial în multe locuri – ceea ce o apropie, desigur, de gruparea aşa-zis ,,optzecistă‘‘, cu care, de altfel, nu i-am descoperit alte tangenţe.

Poeta este, în fond, o îndrăgostită de viaţă şi de toate ale lumii, o neînţeleasă (ca orice autentic creator de poezie) şi – dăruită cuvântului – se revoltă la gândul morţii şi al contopirii în univers, sentiment delicat şi frumos creionat, ca într-o stampă japoneză (în care umbrele şi tuşele de culoare vorbesc singure) într-un poem intitulat Jertfa zilei: ,,Dintre atâtea

păsări/ nici una nu te ia în zbor/dintre atâtea flori/ nici una nu-ţi spune secretul/ reînfloririi/ dintre atâţia sori/ nici unul nu redevine/ lut cu chip de om/ dintre atâţia oameni/ nici unul nu îţi sare în ajutor/ când te atacă haita cuvintelor/ dintre atâtea cuvinte/ nici unul nu se va sinucide/ pentru a te înţelege deplin/ dintre atâtea zile/ nici una nu va rămâne cu tine…‘‘.

Un nor de melancolie umbreşte chiar şi puţinele poeme de dragoste din carte, poeme în care inefabilul alternează cu notaţia simplă, într-o delicată creionare a tandreţei umane: ,,de-aş veni dinspre vânt/ aş şlefui diamante/ de-aş veni dinspre praf/ m-aş lipi de tălpile tale/ însângerând cerul…‘‘ (Dreptul la neîncredere)

Cât priveşte poezia circumscrisă sacrului, dna Victoria Milescu nu se pierde în căutări sterile şi de sub condei îi ies uneori texte de rară frumuseţe, amintind parcă de performanţele de odinioară ale unor V. Voiculescu, Nichifor Crainic sau Blaga: ,,Cât cer e-n mine/ câte jivine rare/ câte păduri de fag şi de smochin/ şi câte mări cu nave albe/ tăind rechini, sirene caste/ câte petreceri fericite până-n zori/ şi câte omucideri semnate: homo faber, homo industrious, homo duplex/ câte iubiri de ce-i nepământesc/ şi în răspăr cu legea/ pe toate ţi le dăruiesc/ o, Doamne, ia-napoi ce ţi-am prădat!‘‘ (Flăcări pe ape).

Fără îndoială, cum scriam mai deunăzi înbtr-o cronică la o carte anterioară a acestei autoare, dna Victoria Milescu este o poetă cu mult mai importantă decât unele gloriole ale momentului, elogiate prin reviste. Iar volumul de faţă o dovedeşte încă odată.

7 Brumărel 2006

FLORENTIN POPESCU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: