LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Eugen Dorcesu: Un psalm înflorit (postfaţă la volumul „Când s-au fost spus îngerii“ de TRAIANUS)

Într-un eseu mai vechi, ce s-a bucurat de oarecare atenţie din partea cercetătorilor literari şi, evident, din partea creatorilor de literatură, a poeţilor îndeosebi, cărora – celor tineri – le este, de altfel, dedicat, în mod explicit, propuneam, cu modestie şi bună credinţă, o distincţie, utilă, cred, cel puţin din punctul meu de vedere: anume, separarea, teoretică, răspunzînd separării din realitatea textuală, dintre poezia religioasă şi poezia mistică.

Dacă o atare dihotomie este acceptată şi dacă, în demersul hermeneutic, ea este pusă în lucrare, în act, atunci se elimină, măcar în parte, confuzia ce domneşte, în genere, în acest domeniu al creaţiei de factură spirituală – se elimină amestecul dintre textele ataşate, precumpănitor, cultului, cele în care trăirea misterului este mediată de ritual, şi textele ce exprimă relaţia nemijlocită a eului cu Marea Instanţă pnevmatică.

Trebuie adăugat, desigur, că disjuncţia poezie religioasă – poezie mistică rămîne, în mare măsură, doar orientativă. Fiindcă nu se pot introduce, în spaţiul, în teritoriul poeziei, clasificări rigide, intransigente, imuabile, lipsite de fluenţă şi dinamism, nu i se poate aplica lirismului o sistematică specifică ştiinţelor cosmologice. Dar unele linii de forţă, unele orientări şi elanuri sufleteşti, unele direcţii stilistice şi procedee retorice, unele diferenţe de arie şi de intensitate pot fi sesizate. Între ele, însă, şi prin ele, pulsează lumea infinită, şi fascinantă, a nuanţelor. Palpită mulţimea şi diversitatea entităţilor intermediare.

Poezia lui Traianus (Traian Vasilcău) ilustrează exact această din urmă aserţiune. Ea se situează, după opinia noastră, într-un interval, în arealul greu definibil, greu de prins într-un concept, şi, tocmai din această pricină, viu şi fertil, în zona dintre poezia religioasă şi cea mistică. Textele sale pot fi abordate, deci, atît pe axa complexităţii (cea a desfăşurării în suprafaţă, în sintagmă), cît şi pe aceea a profunzimii (a explorării pe verticală, în paradigmă).

Astfel, sub raportul complexităţii, al posibilelor conexiuni tematico-stilistice, avem de observat că poeziei lui Traian Vasilcău i se pot aplica mai multe tipuri de lectură, începînd cu cea biblică (modelul tutelar, declarat ca atare, sînt Psalmii), continuînd cu lectura etică (Legea morală, imperativ respectat mai mult sau mai puţin de muritori), sau cu cea social-istorică (tabloul nu prea încurajator al realităţilor mundane, altfel spus, în plan mistico-religios, Iisus pe cruce). Abordarea cea mai potrivită, cea mai pliată pe text este reprezentată, însă, de lectura spirituală – a cărei substanţă ultimă se relevă a fi, duhovniceşte, arhetipal vorbind, Iisus în slavă: «Azi am crucificat Cuvîntul/ Pe cruce de cuvînt l-am pus,/ Era cu lacrima mea uns,/ O cruce era tot pămîntul». 96 Traianus

Sub raportul profunzimii, al lecturii existenţiale, cea care vizează statutul individului în lume, situarea lui dilematică, dureroasă, în faţa infinitului şi a morţii, identificăm cîteva paliere, ce curg (şi decurg), lin şi necesar, unul din celălalt, edificînd, în cele din urmă, ansamblul textual.

Astfel, mai întîi, nivelul cunoaşterii sensibile, al contactului nemijlocit cu ambianţa, tradus în plasticitatea şi pregnanţa enunţului, în imagistică şi prozodie: «Ochii tăi sînt izvoare de iubire,/Înveşnicesc de tine, Pustiire,/ Şi lăcrimînd, spre mine cînd te-ntorci,/ Din mare ies în patrafir de scoici… ». Apoi, contactul aspru, chiar dacă trecător, cu neantul, contact însoţit de freamătul anxietăţii şi angoasei: «Fost-am tînăr ca un crin,/ Da’ moartea-mi era vecin/ Şi mă legăna sub bolţi/ Să fiu stareţ peste morţi»; sau: «La balul negru zilele s-au dus./ De-atunce vremea nesfîrşită trece./ Recuperez vecia, n-am în plus/ Alt univers, în el să mă înece/ Şi să nu am nici Noe, nici Iisus.// O stîncă de tăceri să fiu în seară,/ Spre care schitul paserilor zboară».

În fine, presimţirea revelaţiei şi primele semne ale încredinţării, ale iluminării, în a căror aură eul se instalează, apoi, definitiv: «Poarta Cuvîntului deschisă-i./ De veghe azi e gîndul meu./ Sufletul mi-i de-atîta pace/ Canar zburînd prin Dumnezeu». La fel: «El n-are locuinţă, dar în El/ Au gîndurile lumii găzduirea,/ Doamne, îmbracă-n taina rugii Tale/ Tot ce-a rămas după cuvînt – Iubirea!// Ţi-s rob încătuşat şi-s liber, Sfinte,/ Cum nici un zeu n-a fost vreodat’ sub cer,/ Mă infinitizez în jurăminte/ Şi sufletu-mi îngrop ca giuvaier// În humă de azur, şi-n el persistă/ O foame de Iisus, o sete Christă».

Paradisul regăsit sau, măcar, Paradisul întrezărit – iată tema poeziei lui Traian Vasilcău: «Cînd am murit lumea era grăbită/ Şi alerga spre propriul ei vis./ Lumina dănţuia îndrăgostită/ Pe chipul plopilor din paradis».

Frumos spus! Într-adevăr, lirismul lui Traian Vasilcău este aidoma unui «psalm înflorit», aşa cum prea bine, deşi indirect, îl defineşte poetul însuşi: «Îngerul Tău, Doamne,/ Lucindă rază,/ În braţe-ntîrziate de iarbă/ A poposit./ Vecia în mine lucrează./ Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/ În cîmpia iubirii de Tine-nflorit» (Psalm înflorit).

Un «psalm înflorit», hrănit de sevele transcendenţei şi tremurîndu-şi inflorescenţele în lumea trecătoare.

EUGEN DORCESCU

Reclame

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: