LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Elisabeta Iosif: „Artur Silvestri – labirintul lăuntric al geniului“

„Nu cartea care-ţi poartă semnătura este importantă, ci amprenta ce se lasă, spiritul acţiunii morale şi intelectuale, modelul sau exemplul,  urma ce ar trebui continuată” (Artur Silvestri)

Cartea, simbol al universului, reprezenta pentru Artur Silvestri „continuitatea ce ne susţine istoriceşte”. Cartea trăieşte în istorie prin „idei-forţă”, iar scriitorul, implicat în soarta societăţii devine demiurgul. De multe ori, el, cel care atinge ”treptele cele mai înalte ale cunoaşterii” se află în ipostaza geniului  mereu frustrat „în experienţa sa totală”. Scriitorul se înalţă prin harul său,  având mereu un „Discurs împotriva uitării”, aducând  în prim-plan „Modelul Omului Mare”. Aşa cum sublinia acad.  Zoe Dumitrescu-Buşulenga „Cu o eleganţă melancolică, el mărturiseşte înaltul scop al cărţii, tâlcul adânc  ce i s-a revelat şi pe care ni-l comunică, emoţionându-ne”.

Artur Silvestri era pentru mine şi pentru toţi aceia ce ne strânsesem în jurul său, un Mecena, protector şi sprijinitor al literaturii şi al artelor. Se încrâncenase în demersul său, de a reuni prin carte personalităţi româneşti de pe tot mapamondul, încât, profesorul Viorel Roman din Bremen vorbea despre „o comunicare printr-un fluid necunoscut, asemănător cu direcţia principală de curgere a râului. Noi am fost aduşi împreună în această carte de către acest fluid („Cuvinte pentru urmaşi”). Cartea, s-a spus că, vorbeşte despre un mister colectiv…..Cărţile lui ..sunt expresia unei gândiri de pe altă planetă, din altă dimensiune”.

„Fiecare carte, o datorie. Fiecare carte, o bucurie

A gândit şi a creat în labirintul său lăuntric, de geniu, în direcţia construirii cărţilor  colective , (luând asupra-şi  povara durerilor lumii), pornind de la ideea că „Nu suntem singuri” . A considerat că există în acea Românie Tainică, forţa ideilor ce semnalează adevărul, iar „autorul acestei cărţi valoroase…îndeplineşte, oare pentru a câta oară? o misiune, una nouă, ce nu mai poate fi nicidecum  tainică şi nici trecută cu vederea…Adevărul semnalat de Artur Silvestri în tot ceea ce a întreprins până acum, inclusiv în deschiderea de suflet şi caracter ce marchează acest volum, reprezintă corespondenţa necontroversată între minte şi faptă, în consens cu bunul simţ…Citindu-l simt grija sa neobişnuită pentru detaliu, ce rar am putut-o întâlni la alţi scriitori, o forţă ce i s-a dat spre păstrare şi cu care ne bucura, în orice lucrare unde îl putem preţui”- (Lucian Hetco, Germania, 2006).

Am să mă opresc asupra unor adevăruri ce s-au rostit în această carte, numită sugestiv „Nu suntem singuri” şi pentru că ea acoperea, după cum spunea „un tablou de conştiinţă colectivă”, în „şapte convorbiri de azi şi două de altadată”.        Cartea cuprinde şi o convorbire a mea cu Artur Silvestri. Dialogul cu domnia sa, ce m-a onorat, era purtat într-o emisiune de o oră, ce a intrat în „Fonoteca de aur a Societăţii Române de Radiodifuziune”. Purtând titlul   „Înţelepţii Cetăţii”,  emisiunea, care a avut o viaţă de şapte ani, sublinia, printre alte calităţi, înţelepciunea personalităţilor invitate. Pentru mine, Artur Silvestri era la acea oră (iunie, 2004) „înţeleptul raţiunii care uneşte”, sesizând coerenţa lumii de ieri şi de azi. Cuvântul devine pentru maestrul Artur Silvestri simbolul Gânditorului cu semnificaţii sacre”. Cred că aşa s-au născut şi ideile acestui volum „Nu suntem singuri”, pe care   l-a aşezat în rândul celorlalte cărţi „potrivindu-se”, aşa cum spunea, „într-un tablou de conştiinţă colectivă.”

Întrebându-l despre etapele formării sale intelectuale, mi-a mărturisit pasiunea sa pentru istoria veche: „A dat Dumnezeu şi am putut întâlni „Oameni Mari” care, exprimându-se în multe feluri, mi-au putut da învăţătură fiecare în felul lui şi în limba culturală ce vorbea. Cel dintâi a fost, pe la sfârşitul anilor 60, profesorul Dinu Adameşteanu, marele arheolog, pe care, acum treizeci şi cinci de ani, l-am însoţit la săpături de şantier, în Basilicata, pe malul Mării Mediterane. Erau zile tulburătoare, de neuitat, ce mă emoţionează într-un chip inexplicabil şi azi, când mi le amintesc şi poate că de aici să fi venit fascinaţia în faţa descoperirii  ”sensului pierdut”, ce apărea o dată cu fragmentul de amforă sau de mozaic din pământul mut.”…Aşa s-a născut pasiunea pentru cercetare?”… „Poate că aşa s-a născut pasiunea pentru cercetare, precum spuneţi. Dar mai mult chiar, încredinţarea că trăim într-o lume ce ne vorbeşte în fiecare clipă. Şi pe de altă parte, că nu suntem de acum doar, suntem   dintr-un „undeva” ce se recapitulează tot timpul şi se repetă, traducându-se în ceva ce ne vorbeşte…” ..Mergând pe ideea cărţilor „nedefinitivate” mi-a mărturisit: „Mie îmi aparţin noţiunile de „Şcoală de la Tomis” şi  „Şcoală literară de la Dunărea de Jos”, amândouă în materie de epocă străromână;   le întrebuinţează în mod curent un compilator de manuale…Mulţi au dorit să mă înmormânteze încă din viaţă dar nu vor reuşi”. Vorbind despre „Oamenii mari, de altădată” a subliniat ideea în felul său personal, găsind asociaţii: „Ei  au fost înţelepţii secreţi ai naţiei. De la ei am dobândit  un mod de a înţelege lumea şi, astfel mi s-a întărit şi o intuiţie pe care…aş fi dorit să mi-o întărească o autoritate. Dar şcoala nu putea s-o facă fiindcă în şcoală erau prea puţini dintre aceştia. Şcoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate „ pe uliţă,” în biblioteci, la Academie, într-o Academie care avea marile grădini de Lyceum; aşa îmi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigurează şi explică, marile grădini în care îi întâlneam…”.                                                       Într-un târziu, l-am întrebat, dacă a reuşit să descifreze o parte din enigmele  care îl preocupau: „Eu am căutat precum alţii, cauzele tainice ale lucrurilor dar nu le-am desluşit până azi şi nici nu cred că le voi desluşi. Acestea sunt cele care se află dincolo de noi şi întotdeauna ne conduc cu o mână nevăzută, astfel încât să facem ceea ce trebuie făcut şi să ne îndeplinim datoria vieţii noastre.”

Cu o mână nevăzută ne conduce din astral de un an de zile, fiindcă  acum face parte dintre „înţelepţii secreţi ai naţiei” . Şi se află mereu printre noi ‚ urmărind fapta noastră, încât „să facem ceea ce trebuie făcut şi să ne îndeplinim datoria  vieţii noastre,” şi anume,  ceea ce ne-a dat de înfăptuit fiecăruia dintre noi. Ne luminează de un an, ca  un Luceafăr şi ne transmite cu fiecare semnal, că ”nu suntem singuri”.

ELISABETA IOSIF

1 noiembrie, 2009

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: