LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cristian Neagu: „Clarviziune condeieristică prin «Globul de cristal», sub semnătura Elisabetei Iosif“

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009,) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei.

Astfel se explică peisajele primitivismului, în care ochiul surprinde de la un reflex la altul, se loveşte de un detaliu, sare peste o sclipire, pătrunzând până în întunecimea tărâmului unde sălăşluieşte legendarul Hades: „La orizont un ochi ciclopic, în care fusese împlântat un paloş, se scurgea sângerând astrul zilei” (p11) […] „E parcă intrarea unei grote…Uite o scenă de calcar, draperii de piatră…” (p.12) […] „O peşteră cu aburi… Ne-am încălzit în sfârşit! Şi pereţi cu picturi rupestre!” (p.21) Coexistenţa unor termeni opuşi în cadrul imaginilor arhetipale, personajele cu nume de zei, elimină postulatul ambiguităţii prin scenicitatea scriptică, extrasă de fapt din visul somnului pe plajă al lui Alexandru, din care nu putem să nu amintim secvenţa cea mai sugestivă, adresată – cum spuneam – ca o replică dată prezentului destructiv: „Rămase singur printre siluetele de piatră, înşirate ca la paradă. O statuie semăna cu Atlas, purtând pe umăr un glob şi ducând cu el, poate, cine ştie, responsabilitatea întregii lumi.” (p.18)

Seara Sânzienelor, (p.27) stă sub semnul ritualului cu elemente de apartenenţă specifice satului dobrogean. În acest sens, vom aminti faptul că valoarea literară a creştinismului vine din aceea că subiectele de inspiraţie creştină sunt mai adecvate artei. Sufletul creştin e prin definiţie, obişnuit să transcendă realul sau să-l transpună.În afară de idealismul ei profund, religia creştină e proprie artei şi îndeosebi literaturii, prin detaliile ritualului ei. Aici Elisabeta Iosif supune atenţiei etapele Nopţii de Sânziene, în contextul actului educaţional, ce însemna odinioară echilibrul moral transmisibil prin definiţia tradiţiei. Traian şi Daciana sunt repuşi în atmosfera fantasticului spiritual, martori la metamorfozarea Sânzienelor în flori, constelaţii, cântece, şi bineânţeles… dragoste. Dezvoltând pe tema acestui sentiment nobil, vom arăta cum că, ritualul Nopţii de Sânziene impune enigma, iar Elisabeta Iosif conştientizează faptul că stilul discontinuu e la un pas de enigmă, ajungând în cele din urmă să proclame –spre deliciul cititorului – triumful dragostei, aşa cum reiese din finalul nuvelei: „Lacul era de netrecut, străjuit de un balaur, apărut ca din senin într-o luptă aprigă cu un cavaler medi-

eval.Cineva aruncă între el şi balaur un pod. Animalul preistoric îl înghiţi cu lac cu tot şi apoi scuipă pe gurile sale numai broaşte. Dintr-un jet de apă apăru Daciana. Balaurul o înşfăcă azvârlind-o până la Marea Neagră. Mai făcu o întoarcere şi îl smulse şi pe Traian din galerie. În zbor, neliniştite ca stelele, Sânzienele clipiră din batistă risipindu-se de-a lungul galeriei luminându-i drumul. Ca firul Ariadnei,îl conduseră la malul mării. Aici Daciana zăcea sub soarele palid. Traian scoase din buzunar ultimile Sânziene şi le presără peste fată. Daciana deschise ochii zâmbindu-i. Numai soarele sângera, ascunzându-şi o parte din vatră în mare.” (p. 32) Iată că avem de-a face cu decodificarea tabloidului mixt, (legendă-real) în care sublimul domină: el este un zbor moral, un echivalent etic al imaginaţiei.

Globul de cristal, (p.33) nu este doar obiectul decorativ al unei cafenele spre fascinaţia lui Fănuşanu, liderul unui cenaclu literar care, de câte ori dorea să-i audă clinchetul îl făcea să sune atingându-l cu vârful creionului, spre a obţine torente de metafore.El devine obiectul magic conform unei legende ţesute în jurul său, completând intimitatea de cafenea, atmosfera caniculară, conversaţia, banalul cotidian. Pentru a desluşi totuşi esenţa acestui simbol, va trebui să efectuam trecerea de la investigarea detaliilor la cea a ansamblurilor, în tonul raportului mitologic cu mesajul emis lacunarului mileniu lll. Mai întâi, avem în vedere efectele produse asupra privitorilor săi, inconştienţi ai jumătăţii de măsură, pentru că, după cum vom vedea, există şi cealaltă, nepercepută însă: „De fiecare dată, Fănuşan se plimba în jurul lui, fascinat ca de oimensă bijuterie. Îl tulbura lumina sa de diamant. Uneori simţea nevoia să îl atingă.” (p. 33) […] „Mulţi tânjeau să aibă globul. Unii savanţi au oferit în schimb bogăţii şi bani.” (p.41) Ei bine, acesta este Globul constelaţiei coroanei, încredinţat de Liber astrologului trac, dar suma spirituală a vieţii este pătrimea la care pentru prima dată strămoşii noştri s-au închinat: cer-foc, cuprinse în globul de care tocmai am vorbit, şi: pământ-apă, cuprinse în cel pe care povestirea Elisabetei Iosif, îl află în Siberia: „Într-una din zile norocul le surâse:scoaseră din adâncuri o piatră care în strălucirea soarelui deveni orbitoare.” […] „Era ca o sferă, care pe măsură ce trecea timpul îşi fasona faţetele, îmbăindu-se în lumina binefăcătoare a astrului zilei. O botezară Globul de Cristal.” (p.36-37)

Cometa cu plete, (p.45) Inelul de jad, sclavul său Ali Al Djannin, aparatul foto digital, Heliopolisenii, vehiculul universului, pasărea nemuritoare de pe muntele Kaf… Toate aceste detalii cumulate într-un singur timp, cel derulat în povestirea cu titlul de mai sus. În cadrul percepţiei, detaliul corespunde elementului ultim pe care îl distinge analiza, jucând rolul de nucleu al imaginarului, către o realitate prin compoziţie. Intervenţia scenetistică a personajelor de basm, reactivează separaţia între real şi sens. Transpunerea însăşi nu generează, din perspectiva modelului, niciun fel de dificultăţi,(cometa are plete şi nu coadă) deoarece simbolismul în sensul indicat, de caracteristică generală a umanului, reprezintă o premisă pentru orice formă spirizuală: „Din pădure coborâ un om-orchestră. Purta pe cap un disc mare ca un bor enorm de pălărie pe care dansau personaje ciudate. Un pitic cu barba albă până-n pământ, înfăşurat într-o mantie luminiscentă, cânta la saxofon. Un om cu cioc de pasăre şi coadă de vulpe, bătea într-o tobă de răsunau munţii.” (p.49)

Potopul de seară, (p.54) Ceea ce contează într-o operă artistică e valoarea ei sentimentală. În om, şi îndeosebi în scriitor, partea cu adevărat fecundă şi elementul realmente original, e sensibilitatea. Raţiunea analizează, sentimentul creează. Astfel se restrânge rolul povestitorului,intervenind însă substanţa epică, segmentul de lume sau spaţiul. Prin spaţiu nu trebuie să înţelegem de pildă un simplu peisaj. Elisabeta Iosif determină corect personajele de pe poziţia spaţiului, dându-le importanţă ca expresie a spaţiului, unde idila este fixată în imaginea lirică. Iată, început de baroc autumn, abundenţa capriciilor naturii, completate de Tomas şi Maria, sub privirile naratoarei, ce va beneficia de confuzia personajului cu miros de cerb. Vis, nostalgie, preschimbări, şi…

surpriza realităţii: „Strada Florilor, vă rog, unde se află?” […] „Un bătrân, într-un târziu, îmi dădu ceva speranţe: <Cred că ştiu despre ce vorbiţi. De mult, de mult, a fost o asemenea stradă. Acum nu mai are flori. Doar amintiri.>”

Pe aceleaşi criterii, Cântecul fântânii din pădurea surdă, (p, 60) o nuvelă a lumii florilor cu miracolele şi zeităţile lor, cât şi Trenul de duminică, (p.72) fac să ne declare o măreţie ce pare că rezidă înainte de orice valoare scriitoricească, într-o anume nuanţă de tensiune lăuntrică a autoarei, în necontenitul efort al unui înotător care încearcă fără a-şi da răgaz, să înoate împotriva propriului său curent apoi, nemaigăsind în faţa sa nicio pantă prin care să se scurgă, apa curgătoare în care înoată, va reveni asupra ei însăşi, se va domoli, iar Elisabeta Iosif epuizată, va aşeza cu grijă condeiul lângă o nouă carte, zâmbind învingătoare.

CRISTIAN NEAGU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: