LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Corneliu Stoica: Evocări – Eugeniu Ştefănescu-Est

eugeniu_stefanescu-est_cu_scriitorii_corneliu_stoica_si_apostol_gurau_12011979Eugeniu Ştefănescu-Est, poet simbolist, prozator, dar şi pictor, caricaturist, pianist, şi-a trăit ultimii ani de viaţă la Galaţi, în familia fiicei sale Margareta Ciurdăreanu şi a doctorului Ionel Ciurdăreanu. De prin 1952 şi-a pierdut total vederea, iar absenţa sa din viaţa literară a făcut pe mulţi să-l considere mort. În „Antologia  poeziei simboliste româneşti”, ediţie îngrijită şi prefaţată de Lidia Bote (Editura „Minerva”, Bucureşti, 1972) chiar se menţionează ca an al morţii 1952. Aceeaşi eroare o face şi Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române” (Editura Minerva, Bucureşti, 1972), or scriitorul a încetat din viaţă la vârsta de 99 de ani, la 2 martie 1980, fiind înmormântat în ziua de 5 martie la Cimitirul „Eternitatea” din Galaţi („Viaţa nouă”, nr. 10365, 4 martie 1980).

Cu un an în urmă, în ziua de 12 ianuarie 1979, îi făcusem o vizită împreună cu prozatorul Apostol Gurău, profesoara de limba franceză Cornelia Ungureanu şi un grup de copii, redactori ai revistei şcolare „Petale de lumină” (Şcoala nr. 29 „Sânta Ana” Galaţi), pe care o coordonam la vremea respectivă. Înconjurat de grija şi afecţiunea fiicei sale Margareta şi a ginerelui său, doctorul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu, poetul a putut atunci, la o vârstă atât de înaintată, aproape de necrezut, să converseze cu noi, să depene crâmpeie de amintiri despre Ion Minulescu şi soţia sa, Claudia Millian, despre Arghezi sau despre Eugen Lovinescu, să recite din „Luceafărul” lui Eminescu sau din Coşbuc. Poetul era fericit că trei profesori însoţiţi de copii au venit să-l viziteze şi această stare i se citea pe expresia feţei, în felul cum căuta în străfundul memoriei imagini care să le aducă în prezent. Păcat că privirea păstra o inexpresivitate ce-i trăda infirmitatea, traumă care probabil îl făcuse să sufere foarte mult. Era bucuros că în preajma lui sunt copii, spunând că el a iubit foarte mult copiii şi a scris cărţi pentru ei. eugeniu_stefanescu-est_si_fiica_sa_margareta_ciurdareanu

Născut la 2 martie 1881 la Craiova, în familia muzicianului Gheorghe Ştefănescu şi a Eufrosinei Negoescu, Eugeniu Ştefănescu-Est a studiat la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi la Facultatea de Drept. A lucrat ca magistrat la Turnu Măgurele, Bârca, la Braşov, Buzău, la Alba. A publicat „Poeme” (1911), „Imperii efemere” (1925), „Zaza” (roman), „Şcoala dragostei” (roman, 1938), „Femei moderne” (roman,1939), „Abdulah şi frumoasa Azad” (povestiri, 1939), „Zastra, fachirul” (1941), „Păunaşul codrilor” (1941), „Crăiasa Liana” (1946).

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu evidenţiază feeria de materii scumpe (argint, aur, briliante) din poezia acestuia, în tradiţie macedonskiană, abundenţa vegetaţiei exotice (hortensii, camelii, ficuşi din Egipt, cedri din Iudeea), scriitura graţioasă a basmelor, în care fantasticul şi policromul dobândesc sensuri adânci.

Pentru Ion Minulescu, aşa cum am aflat în timpul conversaţiei, Eugeniu Ştefănescu-Est a manifestat o deosebită afecţiune. Ca să ne convingă, el l-a rugat pe doctorul Ciurdăreanu să ne citească poezia dedicată acestuia, ceea ce ginerele său a şi făcut: „Subtilă, fină poezie,/ Buchet de flori şi de parfum/ Miraculoasă forţă vie/ Adânc închisă-ntr-un volum// Te port cu mine, sfântă carte,/ Te am în sânge şi în gând./Te-aud de dincolo de moarte/ Suave strofe recitând// … De vorbă stând cu tine însuţi/ Şi în simbolul străveziu,/ Ne dai în versul tău şi-n cântu-ţi/ Romanţe pentru mai târziu// Romanţe pline de culoare/ Miresme revărsate-n vânt/ Şi fraze vii, scânteietoare/ De vis cu un elan ne-nfrânt.// Prieten scump, un fir ne leagă/ De-aceleaşi scumpe amintiri,/ Şi-om fi o veşnicie-ntreagă/ Fideli înaltei înfrăţiri// Poeţii au ascunsă-n carne/ O cheie-a fericirii lor/ Şi au puterea să răstoarne/ Pe-orice duşman, aşa cum vor// Ţi-admir întreagă fantezia/ Vrăjitei poezii ce-ai scris/ Îi e deschisă veşnicia/ Şi nici un drum nu-i este-nchis”. Poezia purta data de 8 februarie 1963. Scriitorul avea atunci 82 de ani.

Fiind în plină iarnă, doctorul Ionel Ciurdăreanu schimbă registrul. Citeşte „De-o săptămână ninge”. Poezia este datată 25 ianuarie 1963. Este un sonet diafan, scris la căldura dorului, singurul capabil să aline: „De-o săptămână ninge, ninge/ Omătul cade viscolit,/ Afară gerul e cumplit,/ Dar iadul vremii nu mă-nvinge.// Mă uit pe geamul înflorit/ Cum vântul spulberă şi-mpinge,/ Cum răscoleşte tot ce-atinge/ Şi cum se duce năpustit.// Mă duc cu gândul visător/ Spre o iubită de departe/ Ce-aprins mi-e sufletul de dor// Dar, vai, ce iarnă ne desparte!/ Doar dorul izbuteşte-n zbor/ Spre drumu-i dulce să mă poarte …”

Răsfoim şi noi unul din cele opt caiete cu poezii inedite şi ne reţine atenţia una ce se constituie într-un omagiu adus lui Theodor Aman: „O mână minunată de maestru/ Ce prinde clipa-n veci nemuritoare, /El vede tot ce e frumos şi mare/ Şi vede-adânc un peisaj campestru.// Iubind poporul îi redă avântul,/ Vezi ţărăneasca horă ca-n oglindă,/ Cu ochii artei ştie să cuprindă/ Şi oamenii, şi satul, şi pământul.// …Un delicat poet al viziunii,/ Mânuitor al unui fin penel,/ Dotat artist Aman munci cu zel/ Spre-a-ntruchipa o operă-a minunii”. Admirăm în acelaşi timp peisajele, naturile statice, florile din tablourile pictate de scriitor şi încercăm să le asociem cu cele din poezia „Ca nicăieri”: „Ce struguri mari şi galbeni ca de aur/ Ca roua dimineţii reci pe ei,/ Lucesc în soare parfumaţi şi grei,/ Topaze dintr-un nesfârşit tezaur.// Frumoasă toamnă, vii de daruri plină,/ Pământul tot de rod acoperit/ Ne pare-un paradis fără sfârşit,/ O minunată, ca de basm, grădină.// Ca nicăieri pe lume piersici, prune/ Şi pere fără seamăn şi gutui/ Un rod bogat ce-n toată lumea nu-i/ Şi parfumat, cum nu se poate spune.// Bogata toamnă cu belşug de vie/ Şi meri cu roade roşii, purpurii./ Urzeşte-n suflet mii de melodii/ Ce cântă toate-a vieţii măreţie!”

Doamna Margareta Ciurdăreanu se bucură că tatăl dumneaei nu este lăsat în singurătate, că şi alţi scriitori din Galaţi şi din Bucureşti l-au vizitat. Ne arată un articol din 1977, apărut în „România literară”, prin care Geo Bogza l-a omagiat pe poet la împlinirea vârstei de 96 de ani. Eugeniu Ştefănescu-Est ne mai încântă cu două strofe ce exprimă un adevăr tulburător: „Aşa e viaţa, e un teatru/ Iar noi suntem actorii ei./ Da, dar în celelalte teatre/ Când ieşi pe scenă, ştii ce vrei/ Pe câtă vreme, teatrul vieţii/ Îl joci cu rolul ne-nvăţat/ Şi nu e nici măcar sufleurul/ Să-ţi sufle când te-ai încurcat”.

Părăsim apartamentul soţilor Ciurdăreanu, bucuroşi, şi noi profesorii, şi copiii, că am putut să cunoaştem în carne şi oase un poet aproape centenar, în fond o adevărată minune a naturii, că am putut să discutăm cu el, să-l auzim recitând. Păşim pe trotuar, urcăm în autobuz şi în mintea mea parcă mai sună vocea dintr-o altă planetă a poetului: „Visez o fericire-ntemeiată/ E rodul muncii mele de o viaţă,/ Pe tot ce-această inimă-ndrăzneaţă/ Ştiu să-şi construiască lumea toată./ Oh, lumea poeziei mele sfinte,/ În care-mi port vederea largă-a minţii,/ Chiar dincolo de poarta conştiinţei./ Te am mereu, în faţa mea-nainte// Sublimă poezie a gândirii,/ A omului superlative forţe,/ Acestei pline de lumină torţe,/ Ce-ntrece toate darurile firii.// E însăşi poezia vieţii mele/ Şi-n stihurile ei fiinţa-mi toată,/ E fericirea-naltă şi curată/ Pe care am visat-o scrisă-n ele” („Visez o fericire”).

Identificându-şi viaţa cu poezia, Eugeniu Ştefănescu-Est a putut supravieţui atâţia ani după ce întunericul i-a făcut inaccesibilă vederea lumii exterioare, iar lumina lăuntrică a venit ca o compensaţie, ca o adevărată „forţă superlativă” ce i-a făcut existenţa pământească suportabilă. Spunea că toată viaţa i-a plăcut să umble îmbrăcat elegat, iar ţinuta vestimentară în care noi l-am găsit (cravată frumoasă, haină cu colţul batistei uşor scos  la buzunarul de sus, pantaloni călcaţi la dungă, basc pe cap) se acorda perfect cu lumina ce iradia din interiorul fiinţei sale şi a trecut pentru a rămâne de-a pururi în substanţa şi cadenţa versurilor.

CORNELIU STOICA

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: