LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Const. Miu: „Un alt virtuoz al sonetului: Emilian Marcu“

Într-o lume dedată aproape integral mercantilismului şi supusă, volens-nolens, globalizării, printre atâţia –işti” şi şi postmodernişti, vocile poeţilor autentici se aud tot mai rar. Nu pentru că ar fi pe cale de dispariţie, ci pentru că aceştia sunt ignoraţi de mai toate revistele literare, care se-ntrec în a publica pornografie, lăsând să se înţeleagă faptul că aceasta-i „direcţia” în poezia actuală.

Nu e mare diferenţă între moda porno a puştimii, care mişună cu nonşalanţă în paginile unor reviste până mai ieri cu pretenţii, şi săptămânalele aromate „licori” servite/ scrise/ publicate de cerşetorul de cafea de la România literară – Emil Brumaru. Pentru deliciul cafegiilor, reproducem o creaţie a sus numitului (apărută în România literară nr. 22/ 8 iunie 2005) – Iubitei ce-şi purta pisica-n lesă : „Iubito, tabla înmulţirii/ E pentru mine un supliciu!/ Nu ştiu cât face şase-ori nouă/ Nici dac-aş fi bătut cu biciu’ // De tine, mică şi nervoasă, / Că sunt atât de imbecil. / Dar, iată! gândului meu leneş, / Pe care cu sfială ţi-l// Strecor sub rochia uşoară/ Şi galbenă, nu-i este frică, / Deşi suntem în plină stradă, / Să te sărute pe pisică!!!”

Dincolo de „povestea” ştrengărească, depănată de acest bătrânel imbecil (care singur îşi recunoaşte „statutul”), acesta are ştiinţa rimei şi a ingambamentului. Ce te faci însă cu cei care se cred poeţi (dar care sunt în situaţia absurdă şi rizibilă, în egală măsură, a protagonistului piesei lui Molière – Burghezul gentilom –, care află că vorbind, toată viaţa a făcut proză! ), aceştia nefiind  în stare a-şi recita măcar o strofă ?! Spre pildă, mai acum vreo 3-4 ani, Adrian Păunescu avea la Realitatea TV o emisiune săptămânală, unde erau invitaţi, când şi când, şi poeţi din ţară sau din diaspora. Maestrul l-a rugat spre sfârşitul unei astfel de emisiuni pe invitatul său – Th. Damian, redactor şef al revistei new york-eze, Lumină lină – să recite măcar o poezie, mai cu seamă că-şi lansase în acea zi un nou volum la Muzeul literaturii române. Oaspetele s-a scuzat, motivând că nu are la el o carte. Adrian Păunescu a insistat: „ – Totuşi, poate ne spuneţi una, mai veche…” Răspunsul – penibil – a fost că autorul nu obişnuieşte să-şi recite creaţiile!

Am insistat pe aceste aspecte, spre a atenţiona cititorii că deşi ne aflăm în faţa unui vădit fenomen al derapajului literar, propunem o abatere de la regulă, prin volumul de sonete Mormânt în metaforă (Editura Princeps, Iaşi, 2007), semnat de Emilian Marcu.

Mai întâi, să lămurim un aspect menţionat pe verso-ul copertei întâi a cărţii în discuţie: „Vocaţia pentru sonet a poetului Emilian Marcu îl singularizează în literatura actuală.” (Constantin Blănaru, în Revista română, martie 2007). Afirmaţia este gratuită, ca să nu spunem falsă şi dovedeşte necunoaşterea fenomenului literar actual. Semnatarul acestei opinii ar fi trebuit să se intereseze dacă mai sunt şi alţi autori de poezii în forma fixă a sonetului. Pentru ştiinţa sa, îi spunem că în urmă cu numai câţiva ani au publicat volume de sonete Victoria Elena Milescu (Ecouri târzii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2005), Doru Ioan Lazăr (Când îşi asmute toamna iezii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) şi Eugen Cojocaru (Oraşul anapoda, Editura Amurg sentimental, 2007). Despre cărţile acestor autori am publicat cronici de întâmpinare în revista Amurg sentimental. Am făcut aceste precizări, nu spre a pune în umbră creaţia lui Emilian Marcu – poet de certă valoare – ,ci spre a atrage atenţia că nu trebuie absolutizată o afirmaţie, mai cu seamă când e vorba de fenomenul literar actual, care este unul în permanentă mişcare, în sensul că mereu apar cărţi şi autori noi (şi cu siguranţă că vor mai fi apărut în ţară şi alte volume de sonete, în afara celor semnalate de noi !), iar criticul literar care se respectă se informează!

*

Sonetele lui Emilian Marcu, din prezentul volum, sunt o dovadă clară că sufletul nu are vârstă, creaţiile care abordează erosul evidenţiind diversitatea trăirilor. Din această perspectivă, câteva motive sunt recognoscibile mai la tot pasul: obsesia tăcerii, căreia i se subsumează taina, ca şi prezenţa pleoapei – toate circumscrise iubirii. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbaj arghezian, vom preciza că în această carte, poetul Emilian Marcu dă la iveală o dragoste târtzie, sonetele sale amintind, în privinţa tematicii abordate, de cele voiculesciene.

Bunăoară, în ciuda invocaţiei, concepute într-un ritual-rugă, femeia iubită se lasă „răpusă-n taină” – treaptă spre veşnicie. „Iubito, mi te-arată prin raze şi prin mirt/ (…)// Mai tristă decât ploaia căzândă pe frunzare/ Te laşi răpusă-n taină de roua de pe flori./ Tăcerea dintre gânduri, o, cât de mult mă doare,/ Crucificaţi, a vrajă, se-aprind în pleoapă zori.// (…) Mai tristă ca rugina, ca frunza în cădere/ Iubito, mi te-arată ca vraja în blesteme,/ (…)// Te laşi răpusă-n taină, zidită-n veşnicie…” (Mai tristă ca rugina…, p. 6). Eul poetic este frământat de taina ce-o poartă femeia misterioasă: „Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute/ (…) // Şi ce mistere-acum te-mprejmuie-n tăcere/ (…) // Ce taină porţi cu tine, iubito, şi ce vină/ C-au înfrunzit ecouri şi spaimele pe scut…” (Ce taină porţi…, p. 28). Obsedat de taina hrănită din tăcere, poetul recurge fie la gestul căutării (ca în Cohorte reci de fruze… „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară/ (…) // Culori din frunze moarte m-acoperă mai des,/ De-atâta frig lumina e-o lacrimă-n petale: / De cât te cat, iubito, am înfrunzit în mers. / (…) // Tăcerea dintre gânduri ne-nchidă-ntr-un păcat.” – s. n. , p. 32), fie la acela al aşteptării (ca în De cât te-aştept… : „De cât te-aştept, mi-e umbra sanctuar/ Cu lumânări aprinse-ntru mirare. / (…) // De cât te-aştept pentru tăcerea ta mă-nvie./ (…) //  De cât te-aştept simt umbra cum m-apasă…” – s. n. , p. 51).

Taina clipei este dureroasă, fiind purtată sub pleoapă: „Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape/ (…) // Iar clipele-n durere de pleoape mi se-anină/ Că gândurile-n noapte aprind iar chipul tău.” (Atâtea clipe-n taină… p. 17). Ofranda poetului este clipa de taină/ vrajă, încununată de roua de pe fluturi strecurată pe pleoape (cf. Cu teamă…, p. 26). În alt loc, Taina ta aprinde luna…, pleoapa facilitează „intrarea” în oniric, şi „întâlnirea” celor doi parteneri pe acest tărâm: „Pleoapa ta aprinde luna-n policandre,/ (…)  Visurile toate, mi te-arată, tandre, / (…) // Visurile toate mi te-arată iar.” (p. 39). Necuprinsul ascuns al frumosului indicibil feminin transpare din poezia Atât cât poate pleoapa… : „Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine,, în lutul unei căni/ Să poată buza, sete de lacrimi suferindă, / Să-şi potolească mersul spre tăinuite răni/ (…) // Iar zările-s surpare de-atâta aşteptare/ Atât cât poate pleoapa adâncul să ţi-l bea./ În vechi epitalamuri să fie templu-n zori, / Sub talpa ta-nflorită să lumineze-o stea.” (p. 46).

Meritul cărţii este şi acela că sonetele au o muzicalitate diafană, relevând şi sub acest aspect talentul incontestabil al poetului Emilian Marcu.

CONST. MIU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: