LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Const. Miu: „Teatrul lui Miron Radu Paraschivescu“

În Cuvântul autorului (1965), Miron Radu Paraschivescu mărturisea că nu a gândit/ scris cele trei poeme dramatice ca fiind piese de teatru ce ar putea fi reprezentate scenic. El a urmărit „o perspectivă lirică în primul rând, în care să răzbată conştiinţa dramatică a vremii sale, autorul a căutat să iasă din limitele versificării, ferindu-se (…) de formula poemului în proză. El a împrumutat astfel din tiparele teatrului numai convenţia împărţirii discursului poetic în dialoguri şi personaje…” (M. R. Paraschivescu, Scrieri, volumul IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 7-8).

Totuşi, poemul dramatic Asta-i ciudat!… este o comedie bufă, care aduce în prim plan lumea delincvenţilor (în care un grup de hoţi, pretins „profesionişti”, primeşte o lecţie de la un altul expert) şi care a văzut lumina rampei în 1970. În cronica sa după premiera piesei mai sus amintite (la Brăila, pe 27 martie 1970), Mircea Grigorescu nota în revista Teatru (anul XV, nr. 4/ 1970, p. 85): „În universul poetic creat de Miron Radu Paraschivescu <<păgubaşii>> au suflete ca roua (…) Se confruntă (…) două feluri de a înţelege viaţa. Păgubaşii cred în dragoste, cu frenezia sincerităţii. Profitorii nu cred în nimic…”

În piesa Asta-i ciudat!…, din aşa-zisa categorie a păgubaşilor fac parte Broasca, Şarple şi Mangelica – trei personaje delicioase prin naivitatea lor, în ciuda faptului că sunt nişte borfaşi, care execută spargeri în casele mai marilor zilei, la comanda Crâşmarului. Acesta, împreună cu Domnul (care în ultimele secvenţe ale Actului III se dovedeşte a fi de fapt Florică Florescu – un renumit spărgător din Bucureştiul acelor vremuri), fac parte din a doua categorie – cea a profitorilor, care „nu cred în nimic”, însă profită de credulitatea celor trei, uşor de manipulat în privinţa obţinerii unor profituri frauduloase.

Fiecare din cei trei are un vis/ ideal, la care tânjeşte. Bunăoară,  Şarpele se închipuie „fermier şi proprietar de conac, zugrăvind un paradis domestic.” (Artur Silvestri, Poemele dramatice, în monografia Radiografia „spiritului creol” – Cazul Miron Radu Paraschivescu, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2004, p. 73). Broasca tânjeşte după „O căsuţă într-un cartier retras…” (ediţia citată, p. 49) şi face „filosofia mahalalei” (Artur Silvestri): „Dacă aş avea bani, mi-aş lua o căsuţă pe undeva, pe la margine… într-o mahala (…) În mahala mă simt niţel la ţară, niţel la oraş…” (ed. cit., p. 48). În discuţia cu Domnul, Mangelica îi dezvăluie acestuia portretul ideal încarnat de iubitul ei: „Iubitul meu, dacă vrei să ştii, e înalt… zvelt… elegant… Poartă baston cu mâner de aur şi are o mustaţă!… ca mătasea porumbului…” (ed. cit., p. 59). Domnul pozează în deţinătorul unor principii despre iubire, dovedind o experienţă bogată: „…unei femei pe care o iubeşti cu adevărat, iubitei noastre unice, singure, nici nu i-o spunem (…) Aş putea jura că niciunul, niciunul, să mă credeţi, când a întâlnit adevărata, marea, singura lui dragoste, nu i-a spus <<Te iubesc>> (…) De altfel, nici nu e nevoie… lucrul acesta se vede… dragostea asta o purtăm în noi (…) Când iubim mult, dragostea asta mare e în noi, … rămâne urma ei în noi… şi nimic n-o poate şterge, nimic…” (ed. cit., p. 57-58). Curios este faptul că acest Domn (care până la urmă îşi arată adevărata identitate – ca „naş” al spărgătorilor) e, în egală măsură, înger şi demon. Este înger nu prin apologia iubirii, pe care o face în discuţia cu Mangelica, dar mai ales prin stratagema sa: se dă drept deputatul Alimănescu (la Sinaia, la hotel, îi şterpelise aceluia hainele şi actul de identitate), spunându-i agentului sub acoperire („Inspectorul Stavrică, din Siguranţa generală a statului, brigada juridică” – [ed. cit., p. 77] – de care Mangelica fusese îndrăgostită sincer, fără a-i cunoaşte adevărata identitate) că i-a invitat pe cei trei acasă la el, la o petrecere, lăsându-i să-şi ia, fiecare, câte ceva, ca amintire – „suvenirurile” furate.

În monografia amintită, Artur Silvestri consideră cârciuma din piesa Asta-i ciudat!… drept „locul perdiţiei” (p. 72). În piesă, toposul acesta nu are o asemenea funcţiune, cârciuma nu e un loc al degradării morale a indivizilor, ci locul unde cei trei, coordonaţi de Crâşmar, pun la cale spargerea. În dramoleta În marginea vieţii, la acest topos se fac referiri regizorale chiar la începutul Actului I: „Se petrece într-o cârciumă aflată undeva, pe un drum vicinal, într-o regiune de şes (De la unul din personaje, vom afla că e vorba de Bărăgan – n. n., în ediţia citată, p. 96) (…) Aşezarea e izolată la mai mulţi kilometri de orice şosea (…) toată clădirea pare pierdută undeva, într-un deşert de pământ negru, la capătul lumii.” (p. 91). Toposul se dovedeşte a fi unul salvator, mai ales pentru Aviator, care având o defecţiune la motorul aeronavei, a fost nevoit să aterizeze în apropiere.

Dacă  ne gândim la rostul cârciumii în Hanu Ancuţei, ca loc unde se deapănă amintiri, aici „funcţia” aceasta este diluată: protagoniştii – Poetul, Plugarul, Aviatorul şi Marinarul îşi expun crezul lor legat de meseria fiecăruia:

„POETUL: …n-aveţi de unde şti niciunul din voi ce se petrece cu mine când scriu… Când drămuiesc fiecare vorbă, împins de cineva dinăuntru (…) la început, e simplu, e uşor. Ştiu bine ce am de spus. Dar nu prea ştiu cum am s-o spun. Abia atunci începe cazna: iau vorbele, le potrivesc, le măsur, le ciocăn, le aleg, le pun cap la cap, le desfac, le împart şi le adun. Şi aşa, vorbă cu vorbă, nasc frazele, versurile (…)

AVIATORUL: Dar meseria asta nu-i dă viaţă, îi dovedeşte numai că  are viaţa în el (…)

PLUGARUL: …eu pândesc cerul; de la el vine ploaia, soarele, seceta ori îngheţul. Brazda mea e legată de cer şi apropiată de el, cum e ciocârlia.

AVIATORUL: Pe când eu, Plugarule, pândesc pământul tău: după velinţele lui negre, verzi, galbene, pe care tu le-ntinzi pe jos, eu îmi caut drumul (…) Avionul meu e mai legat de brazda ta decât popândăul care o cutreieră.

MARINARUL: …eu, care merg pe apă, vă am pe amândoi! (…) după  cerul tău, Zburătorule, plutim noi pe mări: dacă e senin, n-avem nicio grijă… dacă e înnorat, furtuna e aproape şi marea încruntată (…) Dar tânjim, Plugarule, după pământul tău! La el visăm în călătoriile noastre fără capăt şi fără zări, la pământul negru al câmpiilor, nu la caldarâmul oraşelor…” (ed. cit., p. 112, 113, 114-115).

După  cum se poate observa din pasajul reprodus, pentru Aviator, Plugar şi Marinar, Pământul (pe care Marinarul îl socoteşte o făptură) are o anumită semnificaţie, aflată în legătură cu meseria fiecăruia. Însă Marinarul este cel care îi va recunoaşte elementaritatea, valoarea de totem: „…după ce am dat cu ochii de marea asta de pământ, care se împreuna în seara aia de potop, cu marea cea mare a cerului fără zăgazuri, când picioarele mele, învăţate numai cu puntea şi cu legănările mării, au călcat clisa câmpului, atunci parcă pentru întâiaşi dată am aflat câte parale face pământul (…) voi, care îl scormoniţi cu fierul şi-l îngrăşaţi şi-l săpaţi, voi nu-i cunoaşteţi preţul! Dar eu altfel îl cunosc, aşa cum e el, în fiinţa lui. Că e o făptură, pământul!” (ed. cit., p. 115, 116).

Referindu-se la această piesă, Artur Silvestri găseşte că ea se impune prin nota de poetic, iar lirismul de formă analitică neste susţinut de expresionism, ca poezie a elementelor (cf. Artur Silvestri, lucrarea citată, p. 74, 75): „AVIATORUL: …noi ţi-am adus adevărurile noastre, culese din lumea noastră: din Elemente.” (ed. cit., p. 125). Elementaritatea Pământului transpare mai cu seamă din discuţia avută de Florica (iubita Poetului) cu Plugarul (în Tabloul I, Actul III), fiecare elogiind însemnătatea acestei făpturi – după cum o apreciază Plugarul ca fiind: „FLORICA: Aici ne-am întâlnit cu el, când a venit în sat! (…) Şi tot aici m-a sărutat şi mi-a spus că-i sunt dragă. Planurile noastre aici le-am pus la cale. Am venit… (zâmbeşte stângaci)… să-mi iau rămas bun… de la iarbă… de la greieri…” (ed. cit., p. 128-129). Încercând s-o convingă pe fată să renunţe de a mai pleca, Plugarul vrea s-o facă pe aceasta să conştientizeze ce înseamnă iubirea locului : PLUGARUL: …Bucata asta de pământ mi-e dragă, nu că m-ar îmbogăţi, daunde o muncesc cu mâinile mele de treizeci de ani (…) Viaţa mea e pământul acesta.” (ed. cit., p. 130).

Chiar dacă pentru Artur Silvestri cele „Două sinucideri, prin înec şi otrăvire, şi o crimă, prin asfixiere, nu contribuie decât la impresia de macabru…” (p. 76), piesa Irezistibilul Bolivar rămâne o dramă psihologică, iar cele două sinucideri şi crima justifică drama unui bărbat obsedat de gândul singurătăţii.

Sinuciderile sunt din dragoste. Dacă despre Laura nu ştim/ nu aflăm mai nimic – doar că doamna Bolivar, mama celebrului actor Igor, e încântată de alegerea fiului, despre Livia descoperim, la sfârşitul Actului I că ea îl secondase pe Igor, în copilărie, în tot felul de năzbâtii, iar la aflarea veştii apropiatei căsătorii a celui pe care îl iubise în tăcere, decide dă se arunce în râu.

În Actul II, Igor îşi înştiinţează soţia că renunţă la viaţa de actor şi-şi pregăteşte valizele, spre a părăsi casa. Motivul: se simte neîmplinit de când Livia l-a părăsit, iar imaginea trupului ei neînsufleţit îl obsedează: „IGOR: …De când am văzut-o moartă (…) parcă mă vedeam pe mine în trupul acela (…) De când am văzut-o pe malul râului, cu trupul putrezit de ape… trupul acela care pe mine mă aştepta… (…) De atunci, amintirea ei mă obsedează (…) De atunci, nimic nu mai fac bine (…) E ceva neîmplinit în minepoate dragostea eineîmplinită…” (s. n., ed. cit., p. 159, 160).

Nemaisuportând să audă că cea care l-a iubit cu adevărat a fost Livia, care a avut curajul „să plece”, luând această  decizie, ca să-i poarte iubirea dincolo de moarte, Laura se sinucide. Reproşurile bărbatului sunt crude: „IGOR: …În tine regăsesc momentul unic al supremei decizii a Liviei… de a se despărţi şi de a pleca pentru totdeauna de la mine (…) Te urăsc, fiindcă tu eşti suprema ei decizie!… Şi din pricina asta plec de la tine!…” (ed. cit., p. 162).

În Actul III, Igor îşi surprinde mama în braţele doctorului Mareş (care o curta cu asiduitate şi o dorea ca soţie) şi îşi dă seama că în raportul aparenţă – esenţă, prefăcătoria acesteia fusese ireproşabilă. În discuţia cu Laura, se întreabă retoric: „Dacă mă iubea atâta, de ce o spune pe toate drumurile?… De ce-şi face titluri de glorie din renunţările ei…” (ed. cit., p. 157).

Îi putem înţelege lui Igor gestul nesăbuit de a o sugruma pe doamna Bolivar – ca manifestare aproape bolnăvicioasă, aproape paralizantă, a unui individ care este măcinat de gândul de a rămâne singur –, dacă vom corobora ultimele lui vorbe, la vederea Laurei, după ce aceasta va fi înghiţit pastilele fatale, cu repetarea lor, după vederea scenei de amor între mamă şi doctor: „IGOR: …Laura!… (Se repede la pat, o priveşte şi se dă îndărăt, îngrozit) Laura!… (O scutură: din pumn îi cade un flacon cu tablete…) Toate plecaţi înaintea mea! (…) Şi tu, mamă, şi tu vrei să pleci de la mine?…” (s. n. , în ed. cit., p. 162, 172).

CONST. MIU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: