LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Const. Miu: „Sursele satirei“

Complexitatea unui prozator rezidă nu numai în evantaiul tematic abordat, ci şi sau mai ales în registrul sub care acesta este înfăţişat cititorilor. Este cazul doamnei Mariana Brăescu, scriitoare care a publicat în 2005 două volume de proză scurtă: Îmi amintesc şi îmi imaginez şi Imperfecţiuni provizorii. Într-o cronică despre prozele ce alcătuiesc primul volum, spuneam că acestea surprind stări enigmatice, tocmai pentru faptul că autoarea topeşte în creuzetul inimii pasaje de memorialistică, dublate de altele de ficţiune – de unde şi titlul inspirat al cărţii. Referindu-se la prozele satirice din cel de-al doilea volum, criticul Mihai Ungheanu opina: „Prozele Marianei Brăescu se disting prin observaţia acută a vieţii (…) aceste proze pot fi situate schematic în spaţiul prozei de umor (…) această proză satirică se hrăneşte de la bune modele şi intră în spaţiul literaturii psihologice.” (Imperfecţiuni provizorii, p. 111).

În cele ce urmează, ne vom opri pe larg la proza care dă titlul cărţii apărute la Editura Carpathia Press (2005) – Imperfecţiuni provizorii –, pentru că are o serie de elemente descriptive, care ţin de scrierile SF, însă şi pentru că evidenţiază din plin una din sursele satirei la Mariana Brăescu, şi anume parodierea lozincilor care „însufleţeau” activitatea oamenilor muncii de pe vremea regimului ceauşist. Aproape că nu e frază să nu facă aluzie la Principiile şi normele eticii şi echităţii socialiste: „…umoristul redactor (…) se angaja să conserve şi să sporească potenţialul de haz din dotarea naturală, printr-o viaţă ordonată, disciplinată, lipsită de excese şi evenimente personale.” (s. n., p. 47). E ştiut faptul că în posturile cheie ale întreprinderilor şi instituţiilor statului comunist român erau puşi oameni fără pregătire de specialitate, însă fideli politicii partidului unic. Este şi cazul redactorului şef al revistei umoristice Lumea veselă: „El nu era ziarist, el nu era umorist, dar lunga experienţă şi calităţile de organizator demonstrate dăduseră mai-marilor certitudinea că în el se află omul potrivit” – la locul potrivit – adăugăm noi. Unele situaţii amintesc de primii ani ai regimului democraţiei populare; în acest sens, prozatoarea precizează că „…birourile  erau împodobite cu lozinci mobilizatoare, de păstrare şi economisire a umorului potenţial…” Citite azi, asemenea lozinci (cu trimitere la realităţile de atunci, însă transferate colectivului redacţional) stârnesc măcar un zâmbet amar, ştiut fiind faptul că în vremuri de restrişte, românul făcea haz de necaz, însă aceste lozinci, la vremea respectivă, se voiau biciul propagandistic: „Fără devieri sentimentale spre victoriile finale!” (p. 53). De asemenea, este parodiat şi titlul unei emisiuni TV, preluat din presa de partid – „52 de iniţiative în 52 de săptămâni”, în proza Marianei Brăescu apărând „Un umorist – o semnătură – o definiţie”, spre a justifica absurdul „iniţiativelor” redactorului şef: „…s-a inventat condica de prezenţă într-o formulă absolut genială. În fiecare dimineaţă, umoristul trebuia nu numai să semneze în condică, dar alături de semnătură să insereze şi o definiţie a satirei…” (p. 49).

Descrierea habitatului este făcută în „tradiţia” scrierilor SF: „Un trust de construcţii (…) construia (…) o clădire ideală pentru o redacţie ideală (…) Fiecare încăpere avea forma unei mingi de ping-pong privită pe dinăuntru. Nu existau ferestre – lumina, căldura, ventilaţia erau asigurate printr-o formulă specială a pereţilor mingii, prevăzuţi cu un fel de pori capabili să respire, să permită pătrunderea luminii, a căldurii sau a răcorii, după anotimp.” (p. 55). Descrierea futuristă a încăperilor anticipează absurdul finalităţii: „Lipsa unghiurilor, a denivelărilor, evitarea discontinuităţii elementelor aveau menirea să ferească umoristul de tentaţiile deprimării.” (s. n. , p. 50). Culmea absurdului „iniţiativelor” redactorului şef o constituie angajarea a câte unui înger păzitor pentru fiecare gazetar – aluzie la situaţia aberantă a prezenţei securiştilor la toate locurile de muncă, desigur sub acoperire. Ca atare, şi construcţia s-a modificat, izolarea angajaţilor fiind sinonimă claustrării: „… în mingea de ping-pong s-a mai construit o sferă transparentă.”

Culmea cinismului acestui cerber, „maestru de ceremonii”, este înscenarea propriei morţi, spre a feri redactorii de emoţii: „El nu va muri cu adevărat (…) Cu nesfârşită solemnitate îşi ocupă locul, cu un firesc desăvârşit, căpătat în urma repetiţiilor făcute anterior (…) banda cu Simfonia a IX-a avea imprimată în continuare discursul său, citit de el însuşi.” (p. 55). Scopul acestui pseudo-ceremonial funerar era testarea imunităţii la emoţii a subalternilor, potrivit „dictonului” inscripţionat la intrarea în cimitirul redacţional – altă aberaţie scornită de mintea bolnavă a acestui paranoia: „Fericiţi cei fără vreo tresărire.” (p. 55). Un incident neprevăzut – o fereastră neînchisă bine, izbită de vânt, trezeşte din amorţeala indiferenţei pe unul din redactori, fapt ce-l determină pe redactorul şef să coboare de pe catafalc şi să continuie „opera” de spălare a creierelor.

Proza Caz tematic oferă două variante de final: unul în spiritul ironiei înţelegătoare, specifice întregului volum şi altul în fantastic – absurd. În cazul primului final, după ce a mimat nebunia, conştientizând că este un „caz” ce ar putea să-l facă celebru pe psihiatrul care o trata, „bolnava închipuită” se simte frustrată: „Revoltată că fusese părăsită în mod laş, în ajunul triumfului său internaţional, Smaranda Văleanu ceru imediat transferul său din această instituţie de sănătate, unde pacienţii valoroşi sunt lăsaţi pe seama unor medici iresponsabili mintal.” (p. 74). Cel de-al doilea final oferă imaginea fantastică şi absurdă a „bolnavei închipuite” care dezarmată că a fost descoperită jucând teatru, sfârşeşte prin a face exact ceea ce mima – zborul: „Smaranda Văleanu primi biletul de externare pe care-l ţinu în mână strâns şi rămase cu el şi acasă, ore în şir în micuţa ei garsonieră. Parcă ţinea în mână un fluture uriaş, singura legătură cu lumea fericită din care fusese respinsă (…) Domnule doctor, mă cheamă fereastra. Zbor. Şi închise telefonul. Apăru tonul, strident, neliniştitor, ca o sirenă de salvare, fluturele îşi rotea prietenos antenele, aerul vibră, o cuprinse uşor, o aşeză pe aripile largi şi o ajută să treacă pervazul.” (p. 74). E în această scenă un soi de umor negru englezesc.

Adagio poate fi rezumată ca o anecdotă, cu poanta la final. După ce-i repetă dimineaţă de dimineaţă secretarei sale că viaţa merită a fi trăită, un director de instituţie o invită la sfârşitul programului la el acasă, o tratează cu o cafea şi coniac şi-i cântă la vioară „sonate după sonate”. La sfârşitul micro-recitalului, în loc de vreun cuvânt sau aplauze, se trezeşte cu o pereche de palme. Are puterea să găsească răspunsul la gestul secretarei: „- Avea dreptate mama. Cânt prost Beetohoven.” (p. 89). Şi această proză poate fi încadrată – ca şi o alta. Un amor – în seria umorului negru, în stil englezesc.

CONST. MIU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: