LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: Viorel Dinescu – „Arhipelag stelar”, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2006

Dintr-o anume perspectivă, opera lui Viorel Dinescu este expresia unei vaste viziuni asupra Universului, atât ca întreg cât şi în infinitele lui forme. Structura mentală şi procesul de elaborare a expresiei se înscriu în linia marilor lirici a căror aderenţă la coordonatele generale ale cosmologiei sunt fundamentale ca şi concepţie şi împlinire artistică.

Viorel Dinescu e un căutător ardent, mergând până la realităţile originare, până la datele elementare ale lumii. Atât ordinea concretă, materială, orizontală, vitală şi fecundă pe care o constituie pământul cu tot ce ţine de el, cât şi ordinea abstractă, cea a Formelor siderale, a cerului ca spaţiu şi Timp infinite, împletite armonios, care se întâlnesc într-un punct vital – lumea ideatică -, tărâm paradisiac, fascinant şi seducător prin muzica interioară a  sferelor, prin înlănţuirea şi dezlănţuirea aştrilor în crugul lor nesfârşit de lumină.

Prins în acest dans hieratic, misterios al stelelor, omul nu se poate sustrage, producându-se astfel o fuzionare a relaţiilor cosmice şi umane, având corespondenţe unele în altele iscând noi forme după vibraţiile secrete ale fiecăruia.

Piatra unghiulară a acestui edificiu cosmologic în viziunea lui Viorel Dinescu ar fi, după părerea noastră, aceasta : Poetul, prin creaţia sa poate întinde „o punte de lumină peste-un abis în care/ se-ascunde taina lumii, în veci nedovedită” (Anabasis).

Omului nu-i e hărăzit să descifreze această taină decât în limitele „unor profane aproximaţii”. „Numai aşa vom putea afla/ dacă viaţa şi moartea sunt doar două ipoteze”. (Anabasis).

Poem programatic Anabasis ne oferă şi câteva chei de lectură :

„O lume-n altă lume – acesta ne e rostul”, şi „Gândul şi Materia au naturi identice/ iar Făptuitorul este egal cu Fapta Sa.”

Substanţa poeziei sale ce explorează misterul, plină de metafore cheie se înscrie în zona profundei cugetări şi meditaţii, a unei adâncimi de spirit şi culturi reflexive ce recheamă un sistem de gândire ordonat, pe măsură.

Scrisă-ntr-un registru grav, mai degrabă sobru, din care spiritul ludic a dispărut, dacă va fi fost cândva, poezia lui Viorel Dinescu fascinează, subjugă, tocmai prin seriozitatea şi măreţia mesajului. Vremea jocului a trecut, e timpul bilanţurilor provizorii, e toamna strângerii chihlimbarului în panerele inimii, roadele sunt covârşitoare, abundă de miresme, suscită lacrima de sudoare a culegătorului. Şi răsplata va fi pe măsura trudei : ne aşteaptă, ne întâmpină, ni se oferă un regal, un festin de zile mari, un ospăţ fastuos ca de nuntă din care suntem invitaţi a ne înfrupta pe săturate. Aceasta este poezia lui Viorel Dinescu, merinde şi vin pentru duminici şi sărbători religioase.

Asuprit de obsesia „porţilor transparente/ ce se deschid spre vastul Imperiu al Neantului” Poetul spune : „în mine sunt alte uşi ce-aşteaptă/ Cuvântul magic ce va face să cadă zăvoarele” (Anabasis).

În acest angrenaj universal omul a fost trimis să dea un nume lucrurilor „spre a-şi dovedi, prin gestul tău, prezenţa”; (Marea Operă).

Omul e chemat să contemple marile minuni ale Creaţiei „Prin legi nescrise ce domină cerul,/ Iar Marea Operă se-ncununează-n aur,/ Stigmat al pietrelor filozofale…” (Marea Operă).

Autorul posedă un simţ special pentru ordinea semnelor şi a culorilor din cuvânt, redat în chip măiestrit în versuri de o sublimă frumuseţe. El purcede de la stare la transformare şi uneori la transfigurare ce poate îmbrăca numeroase nuanţe conform viziunii dinamice, heraclitiene a existenţei. Dincolo de fenomenalitatea trecătoare a lumii având ca fundal pitagoriciana muzică de sfere se întrevede „Infinitatea de chipuri ale Marelui Pan”.

Poezia lui Viorel Dinescu este expresia unui spirit deschis, căutător, veşnic trăitor în nelinişte, nesăţios de sublim sub toate chipurile, având drept pilon filozofia eleată asimilată direct sau prin alt model şi cultul formei desăvârşite ca garanţie a perenităţii. Aparenta rigoare formală dă naştere unui ritm interior fără cusur.

Depăşind cu mult bornele de hotar ale realului Viorel Dinescu face salturi spectaculoase, adevărate plonjări în metafizic, baletând graţios pe o muzică proprie prin categorii filozofice fundamentale : spaţiu, timp, materie, spirit, cosmos. Pe acest palier al reperelor filozofice fundamentale cu valoare de perenitate se înscrie lirica sa la care facem referinţă în studiul de faţă.

Încărcat de substanţă, uns cu spirit, adânc de simţăminte subtile, cuprins de gânduri ca „o năvală de aripi agitate”, „gata să-l poarte printre stânci de lumină”, locuitor „într-un punct plin de înţelesuri ascunse”, iată-l pe Poet – „stea din întuneric”, „ca un mesager înconjurat de flăcări/ venit dintr-un univers fără margini/ să privească ultima călătorie a planetei”, în punctul unde îşi află sălaşul, plin de semne rătăcitoare sclipind, alături de „lanuri de gânduri tăcute” care îl consolează de singurătate. (Rătăcitoare semne).

Întreagă creaţia acestui poet de excepţie este demnă de consemnat, de memorat, de adnotat, de purtat ca un pandantiv la încheieturile sufletului, într-o continuă revelaţie a unui „prezent fără limite”, iscând emoţii subtile „Într-un râu de imagini neaşteptate” – când „ceruri de lumină trec unul după altul” (Ceasuri de aur).

Citeşti cartea lui Viorel Dinescu şi n-ai răgazul să-ţi tragi respiraţia. Emoţia clipei te subjugă până la amuţire, şi aceasta o spune un cititor învederat de poezie. Vibraţia înaltă, suflul cald, Duhul Luminii sălăşluitor în Cuvânt fac din volumul „Arhipelag stelar” – o izbândă a maturităţii artistice şi spirituale a Poetului.

Tonul inspirat, fervoarea, o gândire sacră şi dogmatică în înţelesul fericit al cuvântului, dublată de o profundă forţă polemică întregesc portretul Poetului : „Risipitor cu toate-averile-mi secrete/ Sunt astăzi mai sărac decât am fost vreodată” (Printre simulacre). Ori : „Şi iată-mă ostatic al clipei efemere,/ Al clipei suspendate-ntre două înţelesuri:/ Al drumului spre stele pierdut în nesfârşire/ Şi-al celui ce se-ascunde în hăul electronic”. (Răspântie).

Altundeva Poetul mărturiseşte : „Eram prizonier într-o Sferă Barbarică/ Din moment ce elanurile îmi zăceau la picioare/ Ca nişte săgeţi rupte./ Ultimele ore ale aurorei/ Fuseseră otrăvite de parfumul insidios al deznădejdii/ Iar zborul lor fără trup/ Rămăsese între zidurile sferei/ Ca o suită de gesturi inutile/ Schiţate în trecere de un dirijor nevăzut./ Dar dacă noapte care ne-nconjoară/ E doar un acvariu uriaş de sticlă/ În care gândurile noastre/ Se-ntorc precum un roi de bumeranguri?…// Atunci cine-a inventat linia dreaptă?” (Linia dreaptă).

Poetul este cel ce se recunoaşte a fi : „Poetul trece prin grădini pustii/ Şi poartă în privire constelaţii/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n staţii.(…)// Pocnind din biciul de ninsori şi vis/ Cu care-alungă renii în pustiuri”. (Biciul de ninsoare).

Altă schiţă de autoportret : „Sunt unul din copacii care au învins trufii neînţelese” şi „Devin mai bogat ca oricând în aripi/ Şi mult mai apropiat de ceruri înalte” (Copac).

Ţinutul miraculos pe care-l cutreieri străbătând Arhipelagul stelar – e de natură să-ţi producă vibraţii înalte şi amintirea unor vise ce „se pierd în lungul serii/ Ca nişte vechi armonii virtuale” (Răcoare deplină). Iar tu simţi cum „taina lumii creşte în spaţiul dintre ore” (Răcoare deplină).

Nu lipsesc pastelurile care se înscriu în linia modernismului, cu acel ritm interior perfect, fapt ce-i sporesc frumuseţea : „O lumină stă aplecată peste ţărâna zilei,/ Şi care-ncărcate cu pulberi gălbui se îndepărtează/ Spre larguri necunoscute. Un clipocit de stea/ Străbate câmpia în care se odihnesc orele,/ Pe-aproape se-aud muzici verzui/ Ce se sting lângă un zid pe care au fost zugrăvite/ Grădini albe şi negre cu porţile veşnic închise.// Zdrenţe-ale timpului – ruinele zilei!/ ierburile schimbă-ntre ele/ Mesaje din ce în ce mai confuze/ Şi peste spectacolul care navighează/ De la un punct cardinal la altul/ Cerul continuă să cearnă permanenta ninsoare mortală// Şi din locul în care aţipisem/ Întâmplările vin şi pleacă-n ruine.” (Ruinele zilei).

Stilul confesiv, desfoliat de taine şi ascunzişuri, fără încrâncenări, lejer şi lesne alunecător din băierele minţii şi totuşi cu determinări metafizice în care cadenţa orelor sonore bate după semnalele abia perceptibile ale inimii, conferă accesibilitate pentru orice categorie de iubitori ai poeziei. Tonul elegiac din unele poeme ni-l apropie pe autor de marii lirici universali şi autohtoni de dinainte şi de după Eminescu, dar atât de singular şi inedit în demersul său liric încât poţi spune despre el : Şi n-am cu cine să-l asemui/ căci e întreg de neasemuit.

O astfel de elegie este şi Prin ierburile-nalte : „Se ofilesc  grădinile când treci. E seară/ Şi ornicul resfiră umbra în care ne pierdum/ Încă de când lumina se ascundea-n cristale/ Sub bolta părăsită de păsări călătoare/ Şi parcă aştept în taină trezirea unor pietre/ În margini de izvoare abia întrezărite/ Ca să preschimbe clipa prezentă-n veşnicie // O, răsăritul iarăşi mă prinde rătăcind/ Prin vechi cărări de iarbă vibrând sus pasul moale/ Şi-o mână nevăzută cufundă-n somn grădini/ Şi-ascunde mari ecouri în inima luminii.// E linişte. Grădina îmi pare-ngrijorată/ Iar ora se topeşte încet-încet î

N vreme/ Şi parcul se trezeşte-n acorduri demodate// Ne mai despart acum doar vorbe şi tăceri,/ Mici ezitări lipite de geam ca nişte fluturi,/ Aromele grădinii se varsă peste forme/ Şi ies din ascunzişuri făpturi cu trup de ceaţă// Doar drumul tău se pierde prin ierburile-nalte.”

Tot în ton elegiac sunt scrise şi poemele Trup de fum; Zbor de păsări albe; Mesaje secrete; Păsări de apă; Lumină de crepuscul ş.a.

Motivul corăbiei, al ţărmului, al caravelelor străbătând oceanele în căutare de noi tărâmuri, ori de ţărmul misterios de vis, dar şi al naufragiului, veridic ori virtual, există în poemele : Plecare în necunoscut; Jurnal de bord; Aşteptare; Naufragiu – pe care le luăm îngăduinţa s-o cităm integral : „Pe măsură ce mă apropiam, insula se ridica din valuri/ Pe deasupra ei păsările se-auzeau trecând/ Spre farul de ceaţă rătăcit pe întinderi albastre./ Bucăţi din corabia mea pluteau împrăştiate/ La marginea ţărmurilor încetinite-n faleze de piatră/ Reînviind speranţa unui naufragiu de vis/ Cu albe fregate îngropate-n nisipuri // Pe deasupra arhipelagului trecu şi o pasăre a furtunii/ Cu aripile tatuate de razele reci ale lunii/ Părea că se prăbuşeşte dincolo de oceanul de gânduri/ În malurile cărora naufragiaţii agăţaţi de stâncă/ Aşteptau să le vină salvarea sau moartea.”

O lume de idei, de concepte, ca o grădină secretă plină de cuvinte de aur, cutreierată „doar de zborurile fără nici o ţintă/ Ale unor visătoare şi somnambulice păsări” (Goblen) şi văduvită de simţăminte futile, dar şi „o lume de miresme şi de zvonuri/ În care cuvintele ca nişte balerine dansează” (Bijuterie furată), ni se oferă în aceste versuri aforistice şi metaforic paradoxale în manieră clasicist modernistă, cu locuţiuni, expresii şi sintagme specifice şi cu o anumită dozare a lirismului, parcă din teama de desfrâul verbal care ar putea impieta ideea genuină şi frumuseţea mesajului.

Cuvintele sunt stoarse de înţelesuri şi totuşi, în ele, se îngemănează şi taine şi dezlegări nebănuite. „Respiraţia ta se confundă cu pulsul neauzit/ Al celor mai îndepărtate stele/ Sau cu freamătul unor sălcii la margini de lacuri/ Care-şi descântă propriul chip/ În misterioasele ape lunare.” (Bijuterie furată).

Amurgul este o altă imagine persistentă în lirica acestui poet :

„Dincolo de fereastra ochilor tăi/ E o altă lume, mai albă,/ Un cortegiu nesfârşit de amurguri/ Care se acoperă unul pe altul nebănuit” (Bijuterie furată).

Şi pe ecranul nopţii, ecranul unui destin de neînţeles, se profilează silueta Poetului „Campionul unor nalte stele/ Născute-n primăvara unor zodii” (Privind un anotimp în flăcări) –el care e „înalt, frumos, înfrigurat de teamă”; „o umbră printre lucruri adormite”, ori „un ochi ascuns ce priveghează zborul”. El e „luminos, sub chinul îndoielii.

Poet stelar, selenar, Viorel Dinescu se simte atras de acele „constelaţii sonore” strălucind „în briza lunii”. El declară : „Am îmbrăcat demult mantia rece a lunii/ Şi contemplu în tăcere/ Paloarea crinilor cutremuraţi de moarte” (Spulberând limita).

Altunde : „ taina lunii creşte în spaţiul dintre ore” (Răcoare deplină). Şi : „Nimeni nu mai caută drumul spre stele/ care se pierd departe într-un spaţiu uitat” (Auroră).

Viziuni nocturne, stranii, onirice, misterioase şi cu atât mai atractive răzbat în  spaţiul imagistic : „Când întâmplarea făcu să-mi ridic privirea/ Spre albele stele.// Deasupră-mi apele superioare se închideau/ Încă fremătând în ecoul tăcutei explozii/ Când planete în flăcări treceau prin ecranul lichid/ Ca nişte peşti de aur.// Singur eram în mirajul acestui acvariu,/ Firav ca o plantă, speriat de moarte,/ Uimit ascultând marile vibraţii care năşteau/ Iluzia suverană a timpului.// Necunoscute legi zămisleau constelaţii îndepărtate/ Şi-n cerul fluid  Cineva scrie mesaje secrete/ Prin hieroglifele unui Zodiac desfăşurat în spaţiu/ Ca o misterioasă chemare.// Dar când se părea că totul a intrat în matcă/ În inima ţintarului desenat în stele/ Apăru balena de cositor a lunii/ Senină şi calmă ca o binecuvântare” (Balena de cositor a lumii). Alte viziuni selenare : Mai bate o lună; Clar de lună ş.a.

Descifrând, desfoliind poezia matematicii sau matematica poeziei, fascinat deopotrivă de simbolistica lor stranie, aproape mistică deşi au mijloace de investigaţie şi procedee de seducţie diferite, Viorel Dinescu recurge la unele teme recurente, cum e cea a singurătăţii, a aşteptării, a scurgerii ireversibile a timpului, a transparenţei ş.a. descoperind frumuseţi tainice de timp desfrunzit de lumină care putrezeşte încet. În centrul acestui univers se află omul, un crâmpei de ţărână cântătoare. Asculţi muzica sferelor. Spaţiile fluide respiră, abisul sporeşte „şi-n depărtare se-aude o lumină stingându-se,/ Cenuşa ei cade pe filele albe/ Ale zilei trecute.” (Catedrală). În această splendoare nu poţi să nu exclami : „Ce sărbătoare înaltă!/ Lângă mine a rătăcit o catedrală” (Catedrală).,

Unele idei au transparenţa unui ecran de sticlă deşi „ceţuri şi nori  îmi ascund memoria” (Între două imagini). Aşa cum mărturiseşte în poemul programatic Anabasis, Poetul are „obsesia porţilor transparente”. El vede „o punte de lumină peste un abis în care/ Se ascunde taina lumii, în veci nedovedită” (Anabasis).

Lumina cu transparenţa ei apare frecvent în poemele lui Viorel Dinescu : „Şi-atunci privii, şi-n jurul meu izvoare/ Se luminară devenind albastre”.  Ori : „Priveam întâia dată peretele albastru/ Ce-nconjură şi frânge năvala unor aripi/ Spre punctul de genune care născu lumina” (Răspântie); „Ecrane transparente, mai dure ca oţelul,/ Împiedică uimirea să-şi iasă din tipare” (Răspântie).

În alt poem spune : „Şi printre clipele care ne părăsesc/ Se strecoară o lumină neînţeleasă” (Spaţii fluide).

În aproape toate poemele, prezenţa luminii se face simţită; „Eu simt cum lumina putrezeşte încet” (Timp desfrunzit); „Luminile noului veac se apropiau printre stele” ; „Lumina zilei creştea în cuiburi/ Risipind taina unui etern paradis pierdut” (Anotimpuri trecând) şi „Suntem închişi într-o capsulă de sticlă,/ Dincolo de pereţii transparenţi aleargă herghelii de ape”; (Foşnet de ploaie) etc.

De asemenea sunt prezente în volum versuri aforistice ori panseuri lirice : „Nimic mai adevărat decât ultima secundă/ A unui zbor oprit înainte de a începe” (Ultima secundă); „Totdeauna doarme ceva în inima unui sunet/ ca o-ntrebare albă peste lumi” (În inima unui sunet).

Dihotomia Timp-Spaţiu ori Timp-Materie este prezentă în poemele : Anabasis; Marea Operă;  Implacabila Trecere;  Răspântie;  Spaţii fluide; Timp desfrunzit; Anotimpuri trecând ; poeme în care autorul  recunoaşte Timpul drept Mare Stăpân.

Avem de-a face cu un univers populat de „constelaţii de umbre”, de „ucigaşe vibrări ale spaţiului;  de „lumina care putrezeşte încet”; de „spaţii fluide”; „chipuri transparente, de „inefabile zboruri/ Spre celălalt capăt al Luminii” (Implacabila trecere); şi de „rătăcitoare semne”, în „licărul constelaţiilor”; „dincolo de întâmplările unor vechi şi neînţelese vibraţii/ Taina unui etern paradis pierdut” (Anotimpuri trecând).

De asemenea, suntem confruntaţi cu imagini apocaliptice, viziuni stranii, onirice, „ucigaşe vibrări ale spaţiului”, viziuni cosmice în poemele : Implacabila trecere; Nadir latent; Anabasis; Mâna nevăzută; O pată de lumină albastră; Constelaţii de umbre;  Foşnet de ploaie; Rătăcitoare semne; Doar o vibrare; Ora înfiorată; Mai bate o lună; ş.a.

Şi totuşi există o umbră insidioasă de apăsare, de stranietate, de angoasă legată de curgerea ireversibilă a orei şi de Marea necunoscută în faţa căreia omul se prezintă nud, cu braţele încărcate ori deşarte, în spaţiul cel fără de fruntarii, fără de porţi şi uşi din abisul eternităţii :

„Ce armonie neştiută va încălzi atmosfera din care voi pleca/ Odată cu fiecare secundă risipită din făptura mea?/ Fiecare clipă din zi se va transforma, oare, într-un oftat al nopţii,/ Şoaptele mele vor putea deveni sărbători într-o lume visată?/ Voi putea descoperi dincolo o altă realitate, învingându-mi teama/ Sau voi putea pluti din nou, ca un fum, peste stâncile singuratice/ Care străjuiesc portul în care nici o corabie nu se mai întoarce…// Aud cum se desfrunzeşte copacul vieţii/ O răcoare uriaşă vibrează sub viaducte de flori/ Iar aripile mele se irosesc incendiate într-o teamă continuă/ Navigând spre continente pierdute, sub zodii abia bănuite// Şi cât de confuză va rămâne zodia în care nu mă voi mai întoarce!” (Zodia din care voi lipsi).

Angoasa timpului risipit ireversibil pare să-l sugrume : „Ore speriate mă privesc din unghere ascunse/ ore pe care n-am să le mai întâlnesc niciodată” (Trecând prin cumpăna nopţii). Pacea lăuntrică, seninătatea se aştern însă în cele din urmă, izvorâte din vechi rugăciuni : „Astăzi toate cărările duc în direcţii opuse,/ De parcă-ar fi fugărite de nişte fantome senine/ Rămân doar întâmplările din ce în ce mai diafane,/ Din ele se desprinde o umbră care seamănă cu a mea/ Şi un izvor de nelinişte prea timpuriu şi tăinuitor./ Prăpăstiile de aur spulberă în zvonurile sonore/ Ce vin dintr-un exil străvechi// Şi-aştept să aud un dangăt de clopot final/ Îngânând liniştea venită din vechi rugăciuni” (Trecând prin cumpăna nopţii).

Adevărat năvodar ce-şi prinde anii-n mreajă, deşi se află într-un ”ocean de singurătate”, Poetul a depăşit bornele de hotar ale vieţii şi bătând insistent la porţile din anticamera veşniciei, străbate noaptea spre o nouă zi care se anunţă cât se poate de promiţătoare.

Stăpân peste „herghelii de numere impare” şi peste „dimensiunea Haosului”, Viorel Dinescu a sărit dezinvolt peste etapa schimonoselilor lirice ale generaţiei sale, leoarcă de vulg, de isterie colectivă, care-şi ţipă obsesiile şi neputinţele fizice până la schizofrenie şi paranoia, a sărit peste bariera mimetismului steril care nu mai produce nici o emoţie estetică, peste spiritul gregar atât de frecvent şi agresiv. El şi-a căutat şi şi-a aflat drumul singur şi singular, rod al lecturilor asidue şi elitiste din marea cultură a lumii, s-a detaşat vizibil de orice influenţă, pentru a se prezenta cu braţele încărcate de miresmele harului, să ne împărtăşească, fie şi o fărâmă din Marea Lumină a Lumii.

Căutător al formei ideale, al „orei ideale”, Viorel Dinescu, biciuit de ninsori tăcute, ori vorbitoare în vis, ori tragice  ninsori ancestrale, „Trece prin păduri pustii/ Şi poartă în privire constelaţii/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n staţii” (Biciul de ninsoare).

Sobru şi sugestiv, dar având vocaţia limbajului poetic, muşcat de zăvozii melancoliei, dar impunându-şi imperative didactice superioare, îndrăgostit de forme şi de concepte şi scufundat în adâncurile spirituale ale limbii, acest lider de generaţie îşi continuă demersul liric, ducându-l pe culmi inimaginabile.  Adânc forând în ecologia universului uman şi schimbând registrul după forma mentis, Viorel Dinescu dă cuvântului o intenţionalitate revelatoare, receptând fiecare sunet după muzica aştrilor lăuntrici.

Lumea ideală a lui Viorel Dinescu pare o lume stranie, populată de lupi, zăpezi, păsări împăiate, secunde cangrenate, ierburi de purpură, nopţi rezemate de sunete, furtuni de linişti, „păduri de stele/ când verde luna sângerează” (Chip împrumutat). De asemenea, „formule cât mai exacte” şi „geometrii de-o antică splendoare”; „vâltori cu umbre-amestecate”; „icoane de lemn peste care liniştea cade” (Amânare); „arcadele luminii crăpate-n panoplii” (Masca pădurii); „fluturi divini ieşind de sub pământ” (Recurs), „salcâmi albaştri”, „gâturi lungi de lebede-ntristate” (Oglinzile verzi) etc.

„Un timp violet cu ore vinovate” – dezvăluie „freamătul materiei minuscule”, „pune fragmente de viaţă pe geamuri” (Mişcare suspendată), în timp ce „răcoarea lasă-o umbră lungă/ În visul care nu se mai întoarce” (Întrebări).

Dar în „rumoarea clipelor solemne”, Poetul, geamăn cu timpul discret ca şi-altădată, construieşte un „pod de vise”, aşteptând zadarnic „ora ideală” (Ora ideală).

Citind cartea lui Viorel Dinescu – Arhipelag stelar, am simţit pe obraz o aripă de înger, drept pentru care, nu-mi rămâne decât să îngenunchez în faţa sufletului său, cu reverenţa uceniţei în faţa magistrului.
CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 22 septembrie 2008

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: