LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: Cronică – Ioan Miclău, „Poezii alese, vol. II, Editura Cuget Românesc

Nu ştiu dacă Ioan Miclău şi-a luat ţărână din grădina casei părinteşti, ca să-şi învelească trupul cu ea când o fi să fie – spune Pr. Prof. Al. Stănciulescu-Bârda. Sunt sigur, însă, că a luat cu sine atâtea amintiri, cât să-i ajungă pentru o veşnicie. Îşi înveleşte sufletul cu ele, când îl pătrunde frigul străinătăţii; îşi şterge lacrimile dorului, îşi doineşte neîmplinirile şi puţinele bucurii ale vieţii.

Şi toate astea le rabdă cu stoicism, ştiind că astfel îşi ispăşeşte vina de a fi POET”.

Am citat aceste cuvinte ale distinsului cărturar teolog, nu întâmplător. Pentru că harul, deşi e gratuit din partea Divinităţii, el este perceput de un creator autentic,  ca pe o jertfă continuă, o ardere nesfârşită. Un Foc Sacru care te mistuie şi totodată nu se mistuie. Un foc a cărui „sfântă cenuşă” deşi e împrăştiată în cele patru vânturi, lasă urme. Şi urmele acestea sunt vizibile DOAR PE SUFLET. Acolo rămân şi după ce omul (creatorul) se înalţă spre Cerul „fără oase”, aşa cum spunea un distins poet (Gheorghe Istrate): „Amiroase, Doamne, amiroase/  Iisus, a ceruri fără oase”.

Ioan Micău este un astfel de poet jertfelnic. El aduce ofranda sa la Masa Cuvântului. El aduce tot ce are mai bun în sine – jertfă – Limbii Române. Mai mult, se aduce pe sine ofrandă, nu pentru a străluci în ochii lumii, ci doar pentru că nu poate face altfel. S-a născut  cu poezia în genă. O poartă peste tot şi, fără doar şi poate, cu ea va pleca, aşa cum spune părintele Al. Stănciulescu-Bârda, „când o să fie”.

Poezia este noima, starea de urgenţă şi starea sa permanentă, în acelaşi timp.

La ea trudeşte – rob – de o viaţă. Nu numai cu ajutorul condeiului, dar cu toate fibrele sale. Pentru că poezia nu se scrie doar cu pana lui Pan, cu granitul, ori cu cerneala sepiei. Ea se scrie uneori şi cu sânge. Sângele ei se încheagă pe boarea de suflet.

Inflexiuni eminesciene, topârceniene şi coşbuciene, minulesciene, dar şi prelucrări de folclor din zona unde a văzut prima dată Lumina, într-un cuvânt, picuri de rouă din poeţii atât de îndrăgiţi, tezaurul spiritualităţii noastre, străbat lirica lui Ioan Miclău, scriitor cu multă simţire în glas, în inimă, în gânduri. Şi, aş spune, în epidermă, în oase, în fibrele intime. Şi faptul că-i cinsteşte pe clasici este un motiv de meditaţie pentru cei care astăzi, îi aruncă la Coşul Istoriei.

Nu trebuie să te manifeşti neapărat în manieră editorială ca să fii poet. E de ajuns scânteia de har care ţi se aprinde în ochi şi în inimă. Un astfel de poet „din fire”  este Ioan Miclău, a cărui operă nu se măsoară în ditirambii sortiţi hârtiei ori plasmei.  Tot ceea ce întreprinde este „În numele Tău, Poezie”, aşa cum sună titlul unei cărţi recent apărute, a unui reputat autor vrâncean.

Acest mult-puţin-deajuns îl ajută să respire. Prin porii ei inefabili.

În pofida imensei distanţe care-l desparte de ţară, Ioan Miclău nu s-a desprins nicicând de meleagurile de origine, ci le poartă cu sine pe dinăuntru, în buzunarul de la piept. E imposibilă ruperea, chiar şi a unei fărâme de patrie din sufletul său, smulgerea din da sein, de locul de unde survine fiinţa, Bihorul unde a văzut pentru întâiaşi dată Lumina. El şi-a cărăuşit, precum melcul cochilia, România cu sine. O are cu sine şi în sine, de unde nu există smulgere. Astfel că, în îndepărtata Australie unde locuieşte,are un colţ de Românie, o fărâmă de Acasă pe care o păstrează intactă, curată, primenită precum odaia de oaspeţi, odaia ceea bună de la ţară, mirosind a busuioc şi a gutuie, a rozmarin şi a copilărie.

Fie că migăleşte la editarea revistei „Iosif Vulcan”, fie că pritoceşte lucrurile în biblioteca personală devenită bibliotecă publică, pe care o păstoreşte în propria locuinţă, punând-o la dispoziţia românilor de acolo, fie prin creaţia sa publicistică, lirică sau epică, Ioan Miclău dovedeşte cu prisosinţă că este un bun ROMÂN.

De altfel, câţi mai ştiu, îndeobşte, cine a fost Iosif Vulcan, în ce perioadă a trăit şi cu ce s-a ocupat? Dar iată că un român, împreună cu alţi români, îi cinstesc memoria, îl cultivă, îi continuă truda pentru propăşirea culturii româneşti.

Ar fi o lecţie pentru învăţământul românesc care scoate din manualele şcolare scriitori clasici, atât de prestigioşi pe motiv că nu sunt la modă. Şi britanicii ar trebui să-l scoată pe bătrânul Will şi germanii pe Goethe şi fracezii pe Moliere şi exemplele ar putea continua. Şi ei sunt destul de prăfuiţi şi peste ei au curs secole. Secole, ca nişte râuri însă, ori ca nişte fluvii uriaşe care au purtat cuvintele a milioane de scriitori şi poeţi, pretutindeni.

Memoria Cuvântului este inepuizabilă. Şi noi nu trebuie s-o limităm. Nu generaţiile  hotărăsc. Nici patina vremii aşternută peste filele îngălbenite.  Ci SPIRITUL care transgresează spaţii şi  vremuri.

Este clar că spiritul care-l tutelează pe Ioan Miclău este cel al geniului eminescian pe care îl stoarce de înţelesuri şi sensuri, şi care se dovedeşte a fi pentru el, nesecată fântână de inspiraţie.

Aproape toate poemele, indiferent de tematică, sunt scrise în manieră clasică, eminesciană, ca un sfânt omagiu adus poetului naţional, de care-l leagă fire freatice. Pădurea, (codrul), dorul, iubirea, strămoşii, creaţia întreagă, istoria  şi chiar apetenţa pentru zeităţile Olimpului.

Pornind de la scrierile bardului de la Ipoteşti, Ioan Miclău concepe doine, balade, pasteluri, poeme istorice, filosofice, toate păstrând în filon o iubire tainică pentru neam şi pentru limba strămoşilor, dar şi un anume ocultism percutant care se răsfrânge în vers. Chiar dacă uneori, realizarea artistică nu e la înălţimea năzuinţei poetului, miezul de foc al ideii străbate toate învelişurile şi iese la suprafaţă precum ghiocelul străpunge scoarţa pământului, înălţându-se zvelt, în pofida frigului, a  zăpezii şi a frăgezimii sale. E poate, cea mai mirabilă apariţie din lumea naturii văzute şi cea menită să te înduioşeze şi să te îmblânzească.

Un ciclu interesant este cel dedicat tainelor Creaţiunii şi îndeosebi poemul „Atracţia originii”: „Vezi a zilei liniştire, cum fiinţa ţi-o deschide?/ Gândul vesel cum alungă toate grijile perfide?/ -O, dar viaţa-i lungă cale, însemnată cu măsură./Mii de generaţii, genii, mari imperii o bătură.// Şi-ncă cine poate spune unde are să sfârşească,/  Nici măcar când începutul nimeni nu-i să îl găsească./ Dar ce-i drept, a lumii scrieri s-au păstrat şi se tot scrie/ Că viaţa-i descifrată clar,/ ca scrisul pe hârtie.// (…)/ Însă Dumnezeu ne dete duh, din Duhul Său cel veşnic,/ Fapt ce nu ne va desparte de izvorul Său cucernic./ Omenirea ţine ochii şi speranţa înspre ceruri/ Legătura ne atrage zi de zi în mii de feluri.” („Atracţia originii”).

După Ioan Miclău enigma Creaţiunii a fost şi rămâne Arta: „Da, doar basm ne e viaţa, iar eternul o grădină,/ Unde locul ce-o consistă, fie duh, ori fie piatră,/ Deopotrivă cresc şi-n taină după dragoste suspină./ Asta e enigma mare a Creaţiunii Arta!” („Din neguri”).

Altă idee notabilă este că lumea se naşte din moarte şi din viaţă: „Însăşi moartea e o floare ce spre viaţă se tot zbate,/ Adunând căderea vieţii de o toacă şi-o frământă,/ Ea de n-ar fi, ale vieţii cărărui secate/ Căci din moarte şi viaţă naşte lumea noastră sfântă!// Uite,vezi cum se adoră vântul cu o piatră dură,/ Cum prin galaxii se-alungă meteoarele eterne?/ Doar când roua ancestrală pune stropi pe arsa gură/ Ele strălucesc cu raze ce Divinul lin le cerne!” („Din neguri”).

Vrând să dea contur liric realităţii diurne, autorul intră într-un dialog firesc cu Omul de lângă, cu acela de departe, cu Homo Universalis, împărtăşindu-i eternele frământări născătoare de întrebări cruciale.

Cât de adevărat spune Ioan Miclău în poemul „Ovidius”: „E dragostea zidire de Bunul Dumnezeu/ Şi-o simt cum se aşează pe-ntreg sufletul meu.”

Se observă – tot sub influenţa eminesciană – abundenţa de licenţe poetice, care aduc un farmec vetust versurilor clasice.

Convivial, cu deschidere amplă spre oameni, spre cunoaştere, Ioan Miclău îşi extinde plaja tematică spre: poezii din dor de acasă, legende, cum e aceea despre Floarea „dreţe”, o specie de lotus unică în Europa, care se găseşte din Cuaternar, la Felix-Oradea,  legenda lui Atlantis şi a Saharei, legenda despre Durostor şi Caliacra, versuri despre Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cum sunt:despre Episcopul de Hippo, Fericitul Augustin, poezii despre izbânzile minţii, despre spiritualitate şi în special despre sufletul de creştin, foarte multe poeme scrise din dor de Eminescu şi în spiritul lui, aşa cum am mai subliniat, câteva frumoase Doine, („Acolo sus lângă izvor”; „Florici multe-s în Bihor!”); câteva poeme despre dialogul omului cu Natura, legendele Zeilor. Un ciclu aparte este cel închinat istoriei şi culminează cu poezia „Chemarea strămoşilor”, câteva fabule şi un frumos „Cântec de leagăn” care, spune autorul, este „O poezie adevărată”.

În toate poemele predomină o adiere de pastel alexandrin sau eminescian, cu întreaga natură ce freamătă, suspină şi răspunde chemărilor poetice ale omului, cu întreaga încărcătură de stări: „Freamătă viori de vânt/ Cu suspine-n loc de graiuri/ Par chemările iubirii/ Unor depărtate raiuri/ Cu grădini ca pe Pământ” („Melodii din Univers”) – şi de asemenea, în acelaşi pastel: „Prin stejari înalte lire,/ Ce-nting corzile de ramuri,/ Lăsând frunzele să sune,/ A Naturii idealuri,/ Zeul răspundea subţire:// Vrei tu, dar, urmaş nevrednic,/ Să vezi ce ochiul nu prinde,/ Ce urechea nu-nţelege?/Geamăn codrului te prinde,/ Şi alegeţi-l de sfetnic.” („Melodii din Univers”).

Altă idee remarcabilă din acelaşi poem: „Ce e-n jurul tău e-n toate,/ Cu acelaşi plin în spaţiu”.

E subliniat faptul că Dumnezeu e-n toate lucrurile din jur – şi acest panteism îl găsim în poemul mai sus citat: „Dar în toate sta cel Sfânt,/ Duh al vieţii unduioase,/ Iar întunecimea-i somnul/ Unei nopţi orgolioase,/ Pe Pământul nostru strâmt.// Line sunete eterne,/ Melodii din Univers,/ Vin duios şi melancolic,/ Iar auzul le discerne/ Aşezându-le pe vers.”

Pentru Ioan Miclău – Istoria suspină, sufletul doare până la os, strămoşii strigă. Pământul strămoşesc icneşte, vorbeşte, oftează şi plânge: „Cât amar şi câtă trudă ştiţi voi, oare, c-am purtat,/ Să lăsăm viitorimii loc şi trai mai minunat?/ Degerând, flămânzi, în lupte, pierzând sângele curat,/ V-am pus temelie şcolii, dar puţini aţi învăţat?// Decebal vă cere seamă iar Traian îşi ceartă Roma,/ Aţi ajuns pigmei la cuget, dragostei pierzând aroma! Otrăvit-aţi codri, râuri, cu-ale voastre vagi ştiinţi -/ Ascultaţi, vă strig’ strămoşii: „Nu sunteţi deloc cuminţi!”…// Strigă Basarab şi Dragoş cu un duh al lui Hristos:/ „Deşteptează-te Române nu visa fără folos!”/ Oare ţi-ai uitat mândria şi viteaza ta chemare,/ Cum din codrii tăi cei veşnici răsuna pe-ntinsa zare?// Mircea, Ştefan, asprul Ţepeş şi Mihai, pe cal în spume,/ Vin prin valurile vremii cu-al lor steag cinstit de lume;/ Horia şi Iancu-n bucium foiesc Munţii Apuseni,/ Nelăsând străbuna vatră la veneticii mireni.” („Strigă strămoşii”).

Judecata Pământului este cumplită însă şi e făcută ca un rechizitoriu, tot în manieră eminesciană, epigonilor. El nu iartă pe cei nevrednici de jertfele sale: „Pe când voi, viitorimea, sfârtecaţi pacea-n politici/ Cu grămada de partide ce-aduc sterpele lor critici;/ Ridicaţi pulberi şi ceţuri, pierzând aerul frăţiei,/ Ce strămoşii îl zidiră scut şi leagăn, României!// Întrebat-aţi voi Poporul, ce în cugetul lui are/ Şi ce cale-i potrivită spre continua-nălţare?/ Ori, besmetici de mărire, nu vedeţi acea-ntristare,/ Ce în inimile multe sună a înmormântare?// Din voi trage-se poporul? Ori voi sunteţi din popor,/ Cu o datorie sfântă să zoriţi spre viitor?/ Vă mai zguduie în sânge dorul Neamului străbun/ De-a vedea Românul mare, neplecat la umilinţa celor ce supun?// Voi vă supuneţi la alţii, ce-s străini de-a voastre vise,/ Parcă ei au fost fondorii cronicelor noastre scrise,/ Ce ne-arată obiceiul, portul, limba din vechime,/ Năzuinţele şi vatra şi-a Românului mărime.// Dar luaţi Letopiseţii ăstui Neam ce îl distrugeţi/ Mai amarnic ca duşmanii despre care vă tot plângeţi!/ Ridicaţi un suflet mare, cârma Ţării să o ţie,/ Cel puţin ca să rămâneţi c-o fărâmă de mândrie!” („Strigă strămoşii”).

Un rechizitoriu care poate fi calchiat perfect pe vremurile contemporane.

Pe toate le acceptă conştiinţa poetului, dar nu şi pierderea demnităţii, a mândriei, a respectului de sine, pierderi mai groaznice decât aceea a vieţii.

Clopotul Mioarei de pe gura de rai străbună este auzit de poet de departe, din lume, de ajuns să-şi aplece urechea la pământ. E ca şi glasul pământului care-l strigă: „Dintr-un vârf de munte pe-altul, dimineaţa-şi leagă zorii/ Iar pe-un plai, gură de rai, sună clopotul Miorii/ Şi-l aud de-aici din lume, pun urechea la pământ,/ Aud buciumul lui Horea, al lui Iancu aprig cânt.” („Zori de zi”).

Dar şi suspinul Neamului „cugetând spre împlinire/ cu puternica voinţă  în a inimii simţire” („Zori de zi”).

Aşadar, Ioan Miclău, „din a inimii simţire”, scrie de acolo, de departe şi se aude până aici, colea, cărţi pentru noi, românii. Şi pentru a-şi domoli, veşnic neostoitul dor de meleag.

Şi tot din această pricină „clipotul ce-l face unda de izvor când pică” – se încheagă în sufletul poetului, într-o melodie unică, aşternută-n  vers scump, vers sfânt, vers cu adevărat românesc.

Galaţi, 19 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: