LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: Abisul – dincolo şi dincoace de noi înşine – marginalii la cartea lui Eugen Dorcescu – Abyssus Abyssum Invocat, Ed. Semănătorul, 2009

Aşa  cum spunea cineva, poate chiar o fată al cărei nume înseamnă „Dreptate”,  a încerca să scrii despre opera lui Eugen Dorcescu pare o îndrăzneală nemaipomenită. De ce?  De ce poeţii nu se îndeamnă să-şi spună părerea despre un confrate de-al lor, oricât l-ar preţui? Există înălţimi de neatins, lucrări de spirit vecine cu idealul. Şi de la înălţimea lor, oamenii par mici de tot, insignifianţi, rătăciţi, exact cum spune vechiul dicton latin, în Abisul care cheamă abisul. Şi prăvălirea pare iminentă.

Mărturisesc că şi eu am avut  această enormă reţinere faţă de opera acestui gigant al literaturii contemporane, a cărui prolificitate mă intimida şi a cărui  paletă tematică l-ar face pe oricine să dea înapoi. Dar mi-am luat avânt şi azi dimineaţă, zi de duminică, zi de mijloc de martie, m-am „aruncat” în abisul care, se spune că, abis invocă. Şi nu m-am înşelat. Voiam să am aceste poezii cât mai aproape de inimă. Acesta era singurul scop. Pornesc la lucru cu acest gând, să-mi apropii cărţile colegilor, şi, dacă s-ar putea, să le picur conţinutul înlăuntrul inimii.

Aflată  în prag de „Abis” am avut o mică strângere de inimă. Dacă, metaforic, mă voi rostogoli în el, fără putinţă de ieşire?

Şi totuşi…m-am încumetat. Mi-am şlefuit îndelung elitrele, astfel ca prăbuşirea să fie mai lină.

Aşa cum declară autorul încă din  Notă asupra ediţiei, în  această antologie (Am inclus în Sumar numai poezii de factură aşa-zicând mistico-religioasă) şi structurată cronologic: am urmat, în înşiruirea textelor, succesiunea, în timp,

a cărţilor de poezie din care ele au fost selectate: Omul de cenuşă (antologie 1972 –

2001), 2002; Biblice, 2003 ; Elegii, 2003; Moartea tatălui, 2005; În Piaţa Centrală,

2007, Omul din oglindă (antologie 2003 – 2008), 2008. Excepţie face Rugăciunea

regelui Manase, plasată în final, înainte de Epilog, dar apărută încă în 2001 (în volumul Exodul) şi preluată de Biblice”.

În mod cu totul surprinzător, cartea are un Prolog şi un Epilog – versificate, în care autorul îşi declină intenţiile şi totodată mărturiseşte că „Aseară am vorbit cu Dumnezeu”. Încă de la început, mărturisesc că acest preambul mi-a trezit un interes maxim. Persoane vizionare mai cunoscusem prin locuri de pelerinaje, dar, scriitori vizionari, cărora să li se arate Dumnezeu, sunt mai puţini.

Ei bine, nu-mi permit deloc să glumesc cu astfel de epifanii, cum a făcut Marin Sorescu în  geniala lui poezie umoristică din volumul La lilieci: „Vedenia: Lui Lungu i s-a arătat Dumnezeu azi-noapte. A avut el o vedenie de-asta, care a întors  satul cu curu-n sus…”

Marin Sorescu – „văr cu Shakeaspeare” îşi permitea să persifleze astfel de subiecte sacre, şi pentru frumuseţea limbajului oltenesc şi pentru întâmplările de un haz nebun pe care le-a nemurit în volumele sale.

La Eugen Dorcescu nu poate fi vorba de aşa ceva, mai degrabă de colocvii ori solilocvii intime cu divinitatea, cu o entitate superioară care ştie să-l asculte şi căreia, poetul îi încredinţează tainele inimii. El spune că au discutat: „La fel de clar, de simplu, de senin,/ Cum ai tăifăsui cu un vecin…” (Prolog). Dar şi la Sorescu, Dumnezeu stă de vorbă cu Noe peste gard şi-l cheamă: Noe, mă Noe, vino oleacă la gard/ să-ţi spui o vorbă…” Ce să fac? Nu pot trăi fără similitudini.

Că Dumnezeu pătrunde toate graiurile pământeşti nu e de mirare, altfel, (cum l-ar auzi fiecare în limba lui?) –şi nici o noutate nu mai e, El fiind Atotştiutor şi Atotputernic.

Poemele mistico-religioasă ale lui Eugen Dorcescu, însă, nu au nimic de-a face cu teribilele persiflări umoristice ale lui Marin Sorescu, atât de neaoşe şi de pitoreşti, zugrăvind graiul oltenesc în toată splendoarea lui.

Eugen Dorcescu în discuţia lui cu Dumnezeu a aflat un lucru preţios: „E drept că El tăcea. Sau, mai curând, / Iradia în fiecare gând,/ În fiecare şoaptă şi impuls, / În fiecare zbatere de puls./ Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/ Discursul în tăcere s-a mutat,/ Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel, / Tăcerea era drumul către El./ Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, / Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.”(Prolog).

Dincolo de aceste afirmaţii versificate, Eugen Dorcescu relevă adevăruri de netăgăduit, care ar trebui să fie însuşite de către toţi creştinii: doar în tăcere, în meditaţie, rugă şi contemplare, poate fi aflată liniştea şi împăcarea care vin de la Dumnezeu. Pacea lăuntrică nu se află în mijlocul vacarmului.

Şi autorul s-ar putea să aibă şi revelaţii mistice, de ce nu?

El a găsit şi o formulă fericită ca să exprime ceea ce a simţit în experienţa sa mistică: „Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.” Excelent spus.

Autorul îşi împărtăşeşte experienţa într-un mod cât se poate de reverenţios faţă de Divinitate, ba cu un anumit grad de pietate şi adoraţie care poate atinge înălţimi ale misticismului creştin, de sorginte orientală.

Încă de la primul poem, constatăm o  tehnică şi o măiestrie artistică desăvârşite.  Teoria versificaţiei este  la ea acasă. Nu se abate nici o cirtă de la regulă.

Eufonia este, de asemenea, fără cusur. Eugen Dorcescu este UN POET ÎNCERCAT, nici un cuvânt nu-i mai poate oferi surprize. El VORBEŞTE ÎN VERSURI, perfecte, adevărate bijuterii de gen, nimic nu strică nici rotundul ideii, nici rotundul poemului în ceea ce priveşte ritmul, rima, măsura. O poezie clasică în adevăratul şi frumosul sens al cuvântului. Poetul oferă mici şi graţioase tablouri (miniaturi lirice), aidoma stampelor nipone, aproximativ egale, în care-şi expune Crezul creştin şi artistic. Poemele lui mistice sunt rugăciuni duminicale, pioase şi foarte frumoase,  rugăciuni extra-liturgice care se pot rosti de către fiecare din  noi, având  un impact imediat în suflete, pentru că te introduc direct în atmosfera sacro-religioasă. Ele te poartă prin Tărâmul miraculos al Psalmilor lui David, prin Vechiul şi Noul Legământ, până la Apocalipsul feciorelnicului şi vrednicului de iubire Apostol Ioan, cel care şi-a aşternut creştetul pe pieptul preasfânt al Mântuitorului şi a avut privilegiul să fie încredinţat de Mântuitor pe Cruce, propriei sale Mame, (Iată, Mama ta!) iar pe Sfânta Fecioară, i-a încredinţat-o  Apostolului, cu sfintele cuvinte: „Femeie, iată fiul tău! – prin acesta încredinţându-ne pe noi toţi,  maternităţii spirituale a Fecioarei Maria.

Limbajul metaforic, cu procedee stilistice rare, elevate şi foarte inspirate, fac din poemele lui Eugen Dorcescu – mărgăritare spirituale de păstrat la piept, pe dinăuntru. E o sărbătoare continuă să-i citeşti versurile. Nesperată şi promiţătoare, în acelaşi timp.

Tablourile miniaturale, atât de vii, au gustul şi culoarea eternităţii. Acuarela, guaşa, uleiul aştern pe pânza de dinaintea închipuirii noastre, tablouri votive. Luna bate „în clopot de-ntuneric”; „E-un naos marea”; „Vin zorile, cu grape de argint.

Nimic nu e aicea. Totu-i peste”. Imagistica este de o perfecţiune care tinde spre sublim. Sublimarea realului în imaginar, amestecul de ceresc cu teluric, încântă şi auzul şi privirea şi celelalte simţuri. Pătrunzi în Geneză, în zorii Creaţiei, când nu se distingea cerul de pământ, iar „Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape”. Istorii, mituri, legende, viziuni, revelaţii – toate la un loc se îngeamănă şi-ţi oferă o imagine genuină, de început de lume, ca-n prima dimineaţă de luni a Creaţiei. „Deschide codrul uşi şi iarăşi uşi, / Rămâne cornul veşnic înainte. / Gonesc şi-acum, gonesc în infinit — / Cu funii verzi îi fură paradisul./ Lichidul corn, cel mult prea vălurit, / E depărtarea însăşi, e abisul”. (2)

Şi parcă vezi urma de licorn care însângerează pajiştea sub chipul  unei raze.

În această Începere-fără-sfârşit de lume, apariţia omului pare de-a dreptul insolită. De obicei, omul nu completează, nu îmbogăţeşte, ci strică peisajul. El este altceva, rupe liniştea, sfarmă secundele, distruge echilibrul iniţial. Creat cu un scop anume, omul cu toate acestea, trebuie să-şi ducă la împlinire menirea, să-şi străbată drumul către sine, până la sine şi dincolo de sine. Şi acolo ce va afla? Chiar dacă nu ar fi aici sau acolo, lumea ar fi la fel!!! Într-aceasta constă paradoxul. Lumea există şi fără noi. Constatarea i-ar putea întrista pe mulţi cei care cred că, o dată cu ei s-a creat Universul şi, fără aportul lor (important sau minim), angrenajul cosmic s-ar distruge,  toate s-ar prăbuşi în neant. O iluzie.  Venim intempestiv, intrăm abrupt în existenţă, facem zgomot,  stăm cât stăm aici, unde am  fost meniţi a sta vremelnic, şi tot aşa plecăm, fără voia noastră, împinşi de mâini şi puteri nevăzute. Unde altundeva, decât în Abisul care cheamă abisul?  E o fatalitate sau un privilegiu? O binecuvântare sau un blestem?

Dacă  am putea realiza cât de scurtă e viaţa terestră pe lângă  cea abisală, în care sta-vom, de-a pururi! Ce înseamnă  finitul pe lângă Infinit? Aceştia suntem noi, în micul segment de viaţă care ni s-a dăruit, fără nici un merit din partea noastră. Mai mult, infinit mai mult  Dincolo decât Dincoacele acesta limitat şi imperfect care se numeşte viaţă. Cum să te împotriveşti când ţi-s puterile legate cu aţă? Şi aşa e destul de subţire. Aripile nu pot fi lipite cu scotch. Cum să pui stavilă tumultului care se revarsă peste tine?

Iată  câte întrebări nasc poemele lui Eugen Dorcescu. De fapt, cred că, acesta este şi temeiul lor, după cum se proclamă în titlu: abisul abis naşte, abis cheamă, în abis se pierde. Şi noi facem parte din acest Abis. Fărâme de abis suntem cu toţi, deopotrivă. „Iar nisipul, ca o ceaţă, mi-a acoperit glasul. / Şi vidul apei / îl purta spre abis. / „Nu te bucura, nu te teme. / În mare te pierzi, în nisip. / Eu sunt abisul”. (3.)

De îndată ce conştientizează faptul că există, omul începe să-şi pună întrebări. E o continuă întoarcere-în-sine, la starea paradisiacă, la hiperboreea lui părăsită în chip silit, prin moştenirea primită de la păcatul protopărinţilor. De atunci el e în veşnică zbatere şi angoasă, nimic nu-l mulţumeşte, nimic nu pare a fi al său definitiv, se află aici clandestin, flotant, până la plecarea Acasă. Şi de atâta frământare lăuntrică, uneori nici nu se mai recunoaşte pe sine. Nu se mai oglindeşte nici în altul. Totul îi e străin.  „Frumos şi pur, aşa ca la-nceput, / Mă aflu pe un ţărm necunoscut, / Un ţărm rotit din zare până-n zare / Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare / Cu argintate, tulburi estuare. / Mi-s zilele şi casa de nisip; / Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip ? / Când trupul meu se-apleacă peste unde, /

Cel din adânc tresare şi se-ascunde — / Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde. / Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic : / Nu pot şi nu încerc să le despic / Cerul de cer şi soarele de soare, / Marea de mări, uitarea de uitare.”(4)

Uneori, versul său e decasilabic, ori endecasilabic şi aduce cu versul latin.

Viaţa, un carusel, care te ridică şi te coboară de zeci de ori, încât în rotirea lui,  totul pare că se vede invers. „Prieteni, caruselu-i pretutindeni. / Totu-i să fii în stare să-L găseşti / Pe-Acela care e. Pe-Acela care / E dincolo de cruguri, de poveşti, / De curgere, rotire şi uitare…” (5). Desigur, aici autorul face trimitere la cuvintele lui Yahve, spuse lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”.

Imagini paradisiace de dinainte de cădere fură ochiul:

„Copacii înfloriţi până la poale / Sub revărsări de soare şi azur, / Cu păsări şi albine împrejur,/ Sunt chipul pur al amintirii Tale./ Şi râul. Şi zburdalnicul ecou. / Şi pajiştea cu verdea ei prezenţă. / Tot peisaju-i o reminiscenţă, / Cât pare el de proaspăt şi de nou. / Şi totuşi, în străvechea primăvară,/ Mă pierd. Şi-s fericit. Un altul sunt./ Ins de ţărână, sânge şi Cuvânt,/ Ce vede pomi şi flori întâia oară. (8).

Şi iată că visul  în care a plonjat pentru o vreme, s-a năruit şi a rămas doar coşmarul căderii, al păcatului originar: „Dar iată, ca o molimă, pătrunde / Coşmarul şi pe insula din vis. / Ocupă retractilul paradis / Şi n-avem loc în univers niciunde.” (9). Aidoma poetului Vergiliu, autorul de faţă rătăceşte în vis aşa cum ar peregrina prin infern. Căutarea e obositoare, imaginile coşmareşti. Şi  această ipostază a veşnic peregrinului,  naşte gânduri axiomatice: 14: În neîncăpătoarea colivie / A lumii, învrăjbiţi, ne-nghesuim. / Căci nu suntem ce-ar trebui să fim / Şi lumea nu-i ce-ar trebui să fie.” Un catren panseistic perfect. Dar, înţelesul filozofic continuă în aceeaşi formă de catren: „Modelu-nfăţişat de Marea Carte / Ne e tot mai abstract şi mai străin. / Fiinţe purtătoare de venin, / Murim încet şi reproducem moarte.” (14)

Dar iată că apare şi Cavalerul Apocaliptic vestind Sfârşitul timpurilor.

Starea de oniro-luciditate continuă  până la delir şi, spune poetul, fiinţa  „îşi pierde limpezimea, conştiinţa, / Exacerbându-şi forma pe pământ” (17). Dar, are şi o explicaţie în faţa acestei fatalităţi şi autorul face trimitere la răbdătorul Iov, atât de încercat, dar care totuşi, nu şi-a pierdut încrederea în Yahve, în pofida tuturor nenorocirilor: „E doar inevitabila tortură / A gândului (spre-a deveni mai pur !), / E corul cacofonic dimprejur / Cu partituri de sânge şi de ură. / Acordurile straniei orchestre / Se iau şi se reiau fără istov. / Iubiţii mei, să nu-l uităm pe Iov / Care-a trecut, curat, prin toate-aceste…” (17).

Un astfel de vers pur având limpiditatea clasicismului latin nu am întâlnit decât la poetul, traducător din dramaturgia elină, Alexandru Miran, cu care Eugen Dorcescu are afinităţi.

Exasperarea existenţială, negarea evidenţei,  amprentează versul  poetului Eugen Dorcescu şi ajunge la scepticismul înţeleptului Eccleziast al cărui cuvânt de ordine este „Deşertăciunea!”  „N-a fost şi nu va fi şi nici nu este / Decât substanţa lumilor celeste ; / Iar magma care suntem nu există. / E-o glumă, o butadă alchimistă, / Un fals, o aparenţă, o părere…/ De-aici, numai iluzii şi durere, / Antipatii, amoruri inutile, / Stupide fragmentări în nopţi şi zile, / Căderi, ambiţii, glorii, vanitate. / Iah Elohim le rânduieşte toate, / El ştie până când şi până unde. / Degeaba-ntrebi : răspunde, nu răspunde. / Degeaba speri : ţi-arată, nu ţi-arată… / O, Domnul meu, de s-ar sfârşi odată !” (18).

Şi totuşi, cât adevăr şi câtă durere în aceste sublime versuri! Poetul e un Sisif urcând muntele cu bolovanul în spinare. Ba, mai mult el este însuşi dealul, cărăuşindu-l pe Sisif. Iar uneori, el este chiar bolovanul. „Mi-aduc aminte-un deal : urcat cu greu, / Pustiu şi pârjolit, plin de crevase. / Cumplitul foc ceresc îl devastase. / Mi-aduc aminte-un deal : acela-s eu ! / Celestul foc te pune la-ncercare / Din când în când. Te arde pân’ la os. / Te lasă gol şi pur şi luminos, / În disperarea ta izbăvitoare. / Te circumscrie : infinit de mic, / Atol de duh pe-o mare genuină. / Nu te mai temi de orice-ar fi să vină — / Nu mai regreţi că-n urmă nu-i nimic.” (19).

Aşa cum am mai spus, poemele lui Eugen Dorcescu sunt atât de frumoase încât, citindu-le, simţi că începe să te doară sufletul până la os! „E ca într-o matrice. Cald şi bine. / Minciună, ură, crimă nu mai sunt. / Urci treptele celestului mormânt / Şi Domnu-nchide uşa după tine” (20). Ce poate fi mai mângâietor, mai stenic decât faptul că eşti în preajma Domnului, care te-a primit şi a mai şi închis uşa ca să nu te pierzi din nou în abisul de afară. Aici te simţi în siguranţă. Starea de bine te cotropeşte lent, ca o căldură a magmei, primindu-te în braţele sale materne.

Versurile lui Eugen Dorcescu sunt inspirate, nu în sensul că vreo persoană  anume l-a inspirat să scrie, ar fi prea comun şi nesemnificativ, pentru că toţi au o sursă de inspiraţie, numită convenţional: „Muză”, ci sunt inspirate de Duhul Poeziei însăşi, venit în chip de porumbel, aş zice mai curând că sunt „insuflate de Duh”, de acel „Ruah” – care bate încotro voieşte şi-i atinge doar pe cei aleşi să fie mângâiaţi de Duh: 21: Pe-alee-n faţa mea — un porumbel. / Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh. / Un mesager de raze şi de puf, / Chemându-mă, din lume, către El. / O clipă a durat. Sau nici atât. / S-a revelat o clipă Cel Ascuns. / Dar cât a fost, a fost îndeajuns / Să-mi smulgă laţul morţii de la gât. / Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer / În care urbea-ntreagă se topea. / Sorbeam adânc. Eram. Şi El era. / Şi-aştept să vină iar de nicăieri.”

Străbătut de Duhul acesta, în trupul şi sufletul poetului se produce o schimbare benefică: „Schimbarea aceasta, desigur, e-o / cerească minune. / Muzica Duhul o cântă, cuvintele / Duhul le spune”. (22).

În cosmos se produc mişcări sensibile: „Întunericul însuşi face perceptibil misterul, / reflectoare, izvorând din abis, / spintecă şi deretică cerul” (22).

Echilibrul acesta cosmic este tulburat de „apocaliptica fiară” care: „încearcă să surpe, să toarne venin, / să dezbine. / Stârneşte invidii, competiţii, dispute, / pe cei de nimic împotriva celor buni / îi asmute. / Se retrage apoi. Şi din jilţul infernului / contemplă dezolanta risipă, / contemplă dezastrul uman, ce se lăţeşte, / ca o pecingine, clipă de clipă. / Se retrage în jilţ. Şi se bucură. Râde. / E-ncântată, uimită. Suntem (decât însăşi / crezuse) făpturi mult mai docile, mai / cumplite, mai hâde”. (22).

Autorul reiterează unele pericope biblice şi, versificându-le, parafrazându-le, le descoperă noi sensuri. Aşa este istorisirea despre prorocul Ilie Tişbitul, cel care aduce ploaia  pe pământ şi care are putere de a lega norii, aşa este nimicirea provocată de Abaddon Exterminatorul şi alte pilde biblice din care, se pare, omenirea nu a învăţat nimic deoarece continuă să greşească, premeditat,  de data aceasta mult mai pervers şi mai conştient de ticăloşia sa, mâniindu-l pe Dumnezeu: „25:Degetul lui Dumnezeu a lovit oraşul / încărcat de blasfemii şi de crime, / l-a lovit cu vijelie şi apă, / şi cu întunecime. / Într-o clipă am devenit nişte umbre, nişte / frunze, nişte aşchii de ramuri, / învălmăşite-n mareea imensă, / în norii lăsaţi, ca nişte storuri, / la geamuri. / Unde-i trufia ? Unde-i puterea / puterilor noastre ? / Iată stejarii şi plopii se prăbuşesc şi / se frâng, aidoma unor lujere, aidoma / plăpândelor flori răsădite în glastre. / Apele gâlgâie. Apele negre, / înapoi şi-nainte, / ne cuprind în bulboanele lor, în / cumplite aduceri-aminte. / Aici e spărtura prin care / providenţa inundă istoria, / aici, unde sângele pătează pavaje şi / ziduri, înroşeşte memoria. / Aici, unde sufletul contemplă / cu spaimă tavanul de fulgere, / ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoare / mirungere” (25).

Şi într-adevăr, urmează scene apocaliptice:  „26 Semenii / se demonizează treptat. Strada e plină / cu umbrele lor, rătăcind în / neagra lumină. / Soarele însuşi pătrunde cu greu / şi topeşte / pasta aceasta ce fierbe, duhnind, / diavoleşte. / Prin parcuri, câini şi umane rebuturi / pângăresc orizontul, se-ascund / sub nevăzute, dar satanice scuturi. / Strada nu-i stradă, ci drumul / ce duce spre cădere şi moarte ; / ziua nu-i zi, ci răgazul / cumplit ce doar de trecut ne desparte. / Viitor nu există. Casa nu-i casă, / scara nu-i scară. / Coborâm şi urcăm. Ne cuibărim, ca în uter, / în teribila gheară”.

Asemenea viziuni sunt aproape profetice, coşmareşti, harmaghedonice.

Şi totuşi, firave lumini se prefiră printre neguroasele umbre: „28 : Copacii /

florile ochilor şi le-au deschis. / Oraşul (plin de miresme, verdeaţă şi / flori) ar putea aminti de-un pierdut / paradis ?” Şi, atmosfera iar reînvie în culorile de început ale curcubeului, neumbrite de norii poluării cotidiene: 29: Aprilie a umplut iar oraşul de frunzare şi / flori, / pomii uzi, pomii grei se îneacă în aburi, / în raze, în vâltori de azur, în culori. / (…) / Şi iată : un braţ nevăzut mă împinge afară, / spre lumină, spre soare, / un altul m-aduce-napoi, în a solitudinii / infinită splendoare”.

Un straniu amestec de sordid şi de puritate, grotesc şi sublim,  de pidosnicie şi de neprihănire.30: Aud, după-amiază, prin somn, vântul / cum se zbate, cum bate, / el, ce mi-a trezit totdeauna în suflet / un tremur adânc, de tinereţe / şi libertate. / Vântul ce umple cu mari zigzaguri / văzduhul, / vântul, asemuit în Scriptură / cu Duhul. / În urma lui, peste oraşul înţesat de beţivi / şi de câini, / vin şi norii şi ploaia. / O lumină scăzută, cu iz de primăvară şi lacrimi, / năpădeşte odaia. / Ar putea fi frumos. Ar putea fi sublim. / Ar fi bine. / Dacă nu ne-am vădi, orişiunde şi-oricând, / prilej de dispreţ şi ruşine. / Plouă. Cerşetori zgribuliţi. Şefi burtoşi. / Vecinul mergând să-şi bea romul. / Înjurăturile, zbieretele, clevetelile s-au / oprit pentru-o clipă. S-a retras în bârlog / eroarea creaţiei — omul”.

Trupesc şi sufletesc luptându-se unul împotriva celuilalt şi, vorba lui Nichita: „Iar pământescul / mănâncă de foame cerescul”:  „Fiinţa mea-i un geamăt, e un spasm, / Un strigăt mut, un jalnic isihasm, / Căci nu-s în stare duhul să-mi desprind / De trupu-n care pâlpâie tânjind”. (31). Revin, obsedante, cuvintele: „Adâncul. Nimicirea. Abaddon”.(31).

Poetul  are trăirile protopărintelui nostru, Adam, care se plimba în faptul serii, prin Paradis, însingurat şi trist, pentru că nu ştia ce-i lipseşte. Era neîntreg.

„32: Casa mea e o insulă pustie, / un luminiş de pădure. / Iar eu sunt un pustnic, cu trupul / secat şi cu pletele sure / (…) / Ascult marea sau vântul unduind în văzduh, / murmurând noaptea-ntreagă. / Duhul îmi picură-n suflet indicibila-i vlagă. / Somnul e-asemenea veghei, veghea / e-aidoma somnului. / Totul se-amestecă. Totul e pur, ne-nceput, / în grădinile Domnului. / Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, / mica glorie, pana. / Stau în zori, plin de rouă, pe prag. / Şi privesc : Domnul străbate poiana”.

Şi doar gândul că va fi chemat într-o zi la marea judecată supremă  îl face neliniştit. Neliniştea constituie apanajul omului: „33. Cum voi fi-n stare / eu, care sunt doar / slăbiciune şi disperare, / cum voi putea să m-apropii / de lumina aceea / ce explodează până-n negura gropii ?”

Căderea în lume nu i-a adus omului decât nefericire, aşa cum singur o spune, fiindcă a pierdut  prin trufia şi neascultarea sa, prietenia cu Domnul:34. Era mult, mult mai bine /să rămân un grăunte de vid, un / grăunte de duh ne-ntrupat, un necine. / Numai atunci aş fi fost ce / nu sunt, / numai atunci aş fi fost doar cu Tine.”

Dihotomia trup-suflet e o povară prea grea pentru om. Cum să le împace pe amândouă?35: Caut, zilnic, şi jalnic, şi trudnic, / drumul greu şi îngust. / Mă împiedică trupul. Trupul meu / e-un izvor de dezgust. / Văd cum scade, cum se usucă / încet, / cum evoluează spre-alură / de-ascet, de schelet. / Nu mai dorm. Sau când somnul / pătrunde în veghe, confuz, / trupul meu e-un amestec de / văz, de-amintire, de vis, de auz.”

Eugen Dorcescu îşi însuşeşte cuvintele Sfântului Apostol Pavel care scrie în epistolele sale că nu face  ceea ce doreşte ci, mai degrabă ceea ce nu doreşte să facă: 43: În sufletu-mi nocturn şi luminos, /Eu însumi stau în stratul său de jos, / Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s, / În străvezimea lumilor de sus. / Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri. / Sunt un şirag de zboruri şi căderi, / O dâră sângerie în abis, / Scris şi nescris pe-al duhului zapis. / Amestec sunt de bine şi de rău, / Desprins şi nedesprins de chipul Tău”. Că omul este un amestec de bine şi rău, frumos şi urât se ştie,  important e ca răul să nu triumfe, balanţa să fie echilibrată.

Autorul mărturiseşte în poemul cu numărul 47: „Tot ce-am fost şi-am trăit, / tot ce sunt e, de fapt, un / regret nesfârşit./ Nici nu ştiu ce-am pierdut. / Ce-am dorit. / Doar atât că nu-l am. Că-a pierit. / Dacă-n moarte se află, / pentru ce-am mai venit ? / De ce sânger şi umblu sub / tăiosul zenit? / Cineva a greşit ? M-a minţit?”

Când şi când se încheagă câte o imagine de demult, a casei ţărăneşti  de unde a purces în lume şi care poartă în ea, fiorii nostalgici ai copilăriei: 48: Inscripţie pe casa de la ţară : / Decazi, sau înfloreşti în primăvară ? / Zambile, spânz, bujori, lângă fântână, / Ridică şi-azi privirea din ţărână ? / Şi ţesătura ţarinei vecine / E-un rai de cârlegei şi de caprine ?…/ Dintotdeauna spre întotdeauna, / Pluteau pe râu când soarele, când luna / Şi brazde moi, în boarea diafană, / Curgeau din infinit către Poiană…/ (…) / Şi-n mijloc — tu, căsuţă de la ţară, / Strămoş defunct, care-a uitat să moară”.

Adeseori, poetul pune în antiteză condiţia omului de azi, cu imaginile paradisiace pentru care a fost zămislit şi trimis în lume, starea de degradare fizică şi morală la care a ajuns omenirea şi, mai ales, proclamă judecata iminentă, pigmentând-o cu citate vetero şi neotestamentare: „Nu-i nimeni vinovat. Aşa ni-e scrisa. / Dar chipul, ros de vremuri, plânsu-mi-s-a / Când îl zăresc cum, delirant, îşi duce / Destinul amânat lângă o cruce. / Scriptura spune : Strângi exact ce sameni. / Pe-ogoare cresc ciulinii tot mai zdraveni / Şi-agonizează câini şi infraoameni.” (52)

În toate întâmplările există un înţeles adânc, un sens care se cere descifrat pentru că, toate vin din aceeaşi direcţie, de la Dumnezeu: „Aceasta-i rânduiala : Va urca / Ins după ins, la rând, Golgota sa… / Ce mici suntem, ce goi, ce trecători, / Scheletici, plini de răni şi de sudori, / Cu pieptul sau cu pântecul deschis… / Iar dincolo de toate — ce abis ! / Te prinde ameţeala când priveşti / Mulţimea de fiinţe omeneşti / Purtând în orice ţipăt câte-un cui. / Dar mângâiate blând de mâna Lui. (53).

Aidoma Sfântului Francisc de Assisi care a scris „Cântecul Fratelui Soare”  sau „Cântecul creaturilor” în care îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate creaţiile, numindu-l pe Soare frate, Luna numind-o surioară, stelele – surori, la fel şi pe surioara Moarte, Eugen Dorcescu, are un Imn de laudă pentru toate bucuriile creaţiei: 54: Lăudat să fii, Doamne, / pentru lumină şi soare, / lăudat pentru alba ninsoare, / lăudat pentru ploi, pentru grâne, / lăudat pentru luna şi stelele, ce / clipesc primăvara în râu şi-n fântâne. / Lăudat pentru bucata de pâine, / şi pentru paharul de apă, date mie ieri, / date azi, date mâine. / Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti / fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând. / Fiindcă eşti. / Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru / frunze şi flori. / Lăudat că-n final mă omori…”

De fapt, cine s-a mai gândit să-L cânte în versuri pe Dumnezeu pentru  faptul că în final îl omoară? (De fapt îl învie!)

În mod ciudat, poetul mărturiseşte că şi-l aminteşte pe Dumnezeu dăinuind în sine însuşi, ceea ce e cu totul original: 56: Din când în când, în mine însumi, eu /

Mi-L amintesc, subit, pe Dumnezeu. / O clipă (vai, ce clipă !) umblu iar / În lumi fără de vreme şi hotar, / În lumea tuturor, şi-a nimănui, / În, nevăzută, concreteţea Lui. / O lume-n care sunt, am fost, eram, / Şi nici n-am bănuit că o ştiam…”

Autorul proclamă adevăruri axiomatice, surprinzătoare: 57:Chiar dacă-aş trece munţii cu / pasul, marea înot, / tot Te-ai ascunde în / nevăzutul chivot. / Chiar dacă-aş sta zile-n şir, / nopţi la rând, / tot m-ai lăsa doritor şi /  strivit şi flămând ? / Ca în clipa de-acum, când / m-ating stele mici, stele mari, / ca în clipa de-acum, când doar Tu, / Cel mai prezent decât toate, / dispari. / Poate aceasta-i voinţa ce-ncerc / s-o cuprind : / Tu să Te afli pretutindeni şi-oricând, / nefiind”.

Şi faptul că simte prezenţa lui Dumnezeu permanent, e o dovadă certă că-L poartă cu sine  pretutindeni. 58: Nimic nou, desigur, sub / lună şi soare. /

Fiindcă  totu-i oglinda Celui Statornic, / Celui Etern, Celui ce nu cunoaşte schimbare. / Râul nu curge. Ziua nu trece. Frunza nu / moare. / Nici noi nu scădem. Nici noi nu / pierim. Ni se pare”.

Aici este valabil celebrul adagiu al lui Blaise Pascal: „Nu te-aş  fi căutat eu dacă nu m-ai fi găsit Tu mai întâi”.

Autorul mai subliniază  semnificaţia crucii, simbolistica ei fiind înscrisă  în fiinţa  fiecăruia dintre noi:60: Pe casa de-alături e / desenată o cruce. / Pe cealaltă, la fel. Drumul însuşi / colindă din răscruce-n răscruce. / Munţii revarsă nori de / tămâie din imense potire. / Ceva din noi ştie, ceva din ei / ştie că totul e doar răstignire. / Vântul (sau Duhul) ne-o spune / când vine, ne-o spune când / iarăşi se duce. / Lacrima chiar, căzută pe piatră, / are formă de cruce”.

Reîntoarcerea la simplitatea vieţii, la tihna oferită de lucrurile fireşti şi normale pe care  ni le dăruieşte natura, îl face mai înţelept, aşa cum erau de fapt, strămoşii noştri în faţa marilor taine: 61: Stând pe banca de / lemn, în aroma de mere şi fân, / m-am simţit, dintr-o / dată, bătrân. / Fără spaime, nostalgii, sau regret. / Dimpotrivă, zdrobit şi tăcut, ca un / anahoret. / Nimic nou, nimic vechi între / cer şi pământ. / Numai sufletul meu, palpitând / nevăzut în duhovnicul vânt. / Ca şi trupul, firesc, pământesc, / învelit în lumina către care / tânjesc. / Şi mi-am zis că se poate… / Dumnezeu are grijă de / toate”.

Citind din lirica acestui poet de excepţie, simţi viaţa curgând prin vene, dureros de adevărată, simţi lucrurile din jur care te împresoară cu liniştea lor şi atunci   te cuprinde o  împăcare cu toate. Este fără îndoială o filozofie creştină cu care este privită viaţa. Marea Aşteptare, bucuria supremă a întâlnirii cu Cel ce te-a creat, trecerea prin marea poartă, fără de care nu poţi păşi spre Lumină.

„Cea mai sigură / cale către / cunoaştere / e suferinţa” – spune poetul, în cunoştinţă de cauză.

El poate rosti sentinţe de genul: Aceasta e desăvârşirea / nimicului. / Tatăl poate exista / fără lume. / Dar lumea / nu poate / exista / fără Tatăl”.

Moartea ca act final – nu e decât o trecere, o prefacere, o transformare, un început, o înălţare: 71: Aici punem punct. / Eul, dezbărat de / umilinţele morţii, dezbărat de / lumeasca trufie, / se-ntoarce, nici viu, nici / defunct,/ la ceea ce-a fost / înainte să fie. / Se-ntoarce la / acel pre-cuvânt / ce transformă / nimicul în / om de pământ / şi informul în formă. / Se-ntoarce – calmă, nevăzută stihie – / la susurul divin, infinit, / revelat lui Ilie. / La susurul în care / cele ascunse se-ascund / şi cele revelate / îşi au rădăcina. / Se întoarce / la acel întuneric profund, / absolut, / la acel întuneric perfect, / care-i însăşi lumina”.

Autorul, cu smerită măreţie şi vădită supunere, se recunoaşte în ipostaza de creat şi doreşte, atunci când va fi vremea să se întoarcă la Creatorul său. Şi spune acest lucru în versuri copleşitoare, care te tulbură profund, pentru că simţi că a ajuns la acel nivel de înţelepciune în care misterul trecerii dincolo nu-l mai sperie, pentru că ştie că acolo îl aşteaptă Tatăl, ceea ce-i conferă încredere, speranţă, împăcare cu sine: 72: Doamne, / tălpile munţilor /sunt tălpile Tale. / Iată-mă, vin, / pe o cărare / de spini şi pelin, / desenată-n a plângerii vale. / Încă sunt viu, / am trupul de lut şi / privirea sărată. / Vântul morţii mă poartă, / ca pe-un bulgăre-fiu / către muntele-tată. / Duh arzând, renăscut, / şi uitucă ţărână, / cum am fost / la-nceput, / sub a Domnului talpă, / în a Domnului / mână”.

Autorul, în mai multe rânduri descrie în poemele sale un loc privilegiat, predilect pe care el îl numeşte Poiana şi care îşi are sorgintea în paradisul pământesc:

„82 / Coborând spre / Poiană, / zefirul străbate / livada / în goană, / legănând / tulpinile / ierbii, tulpinile / florilor, / fisurând, ici şi / colo, umbrele / norilor. /

Coboară  şi / tu / pe urma zefirilor, / coboară şi tu, / spre Poiana în / care se plimbă, în zori, / desfătat de / răcoare, / printre pomi fericiţi, / Dumnezeul Oştirilor. / Sub cerul genezic, sub / al soarelui sfeşnic, / ce uşor te asameni / prototipului veşnic, / în acest paradis / fără oameni!”

Eugen Dorcescu avansează concepte teologice  destul de curajoase, în poemele sale, precum: „Duhul, doar, numai el, / nu-şi schimbă nici / starea, / nici mersul. / Duhul – ax de-argint şi / oţel, / traversând / universul”(83).

Un cuvânt care revine obsedant în lirica lui Eugen Dorcescu este „vântul”  – devenit personaj, dar care, aici capătă înţelesul de Duh, „pneuma, ruah”:85 / Vântul /

răscoleşte pădurea, / răscoleşte Poiana, / umple, / cu văzduh şi / lumină, / pământul. / Vântul / clatină râul, / vântură marea, / mută, din / nevăzuta lui / temelie, / cuvântul. / Cele ce sunt / îşi modifică, brusc, / aparenţa. / Dezgolite sub vânt, / cele ce sunt / îşi revelează, ca din / ceaţă, / esenţa. / Barierele lumilor cad, / nu-i decât vânt, nu-i / decât suflet, / nu-i decât duh, / din zare în zare. / Acesta e duhul, acesta / e vântul, / pneuma, ruah: / infinit în mişcare”.

Şi faptul că el defineşte Duhul ca „infinit în mişcare” este original.

Ideile originale nu sfârşesc aici. Peste tot sunt formulări panseistice, creştine, de genul: „Toate cele ce sunt / se împart, ne-mpăcat, / între cer şi / pământ, / între lut şi văzduh. / Moartea doar mediază / între carne şi / duh.”(87)

O încercare de elucidare a misterului prin apelarea la toată filozofia lumii, a Dumnezeului cel Viu,  aduce cu sine o sumă de definiţii axiomatice: 96:Absenţa e-o prezenţă negativă, / E-un gol, o aşteptare, o latenţă. / E moarte şi viaţă, deopotrivă – / Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă. / De neatins fiind, şi nevăzută, / Asociind realităţi contrare, / Absenţa naşte jale şi frustrare / Şi-un gând de neputinţă absolută. / Ne-existând, nu poate să se-ascundă. / Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa. / Egale-i sunt teroarea şi clemenţa… / Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă, / Mai greu de îndurat decât prezenţa”.

Ultimele poeme  apelează la Capitolul 1 din Geneza şi sunt depozitare ale unor versuri panseistice: „Chipul nu-i chip, când nu-i asemănare”; Fiinţa întru moarte nu-i nimic / decât reminiscenţă şi-aşteptare”; „Fiinţa-i şansa ce s-a irosit / şi-acum reface-a erelor cărare, / nădăjduind în Cel ce S-a jertfit / în semn de mântuire şi iertare.” „Fiinţa-i drumul tragic, istovit, / al chipului căzut spre-asemănare”. (98), – versuri pe care nu ne îngăduim să le comentăm pentru a nu le strica din frumuseţea şi perfecţiunea lor.  După poemul 100 care poartă titlul „Adam”, Eugen Dorcescu are o încercare de parafrazare a Psalmului de pocăinţă 50, cu titlul: „Rugăciunea Regelui Manase”, o foarte frumoasă versificare a pericopelor biblice, plină de învăţăminte şi de tâlcuri.

Epilogul – tot în versuri, are o tentă umoristico-ironică, dar este şi el, plin de miez, aşa cum, de fapt, este întregul volum: E p i l o g / De-atâta timp, în lumea de himere, / În lumea iluzorie, şi eu / Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu, / Crezând în a cuvântului putere. / Crezând şi totuşi nu. Căci, mai presus / De vorba noastră vană şi firavă, / Resimt Cuvântul răstignit în slavă / Şi-mpurpurat pe crucea lui Iisus. / Încât, sătul de idoli şi eroi / ( Eroi când în prim-plan, când în eclipsă ), / Pun jos condeiul laic. Scrieţi voi ! / Ne revedem după Apocalipsă”.

Personal mă simt o privilegiată că am avut şansa de a lectura o carte atât de densă, atât de bogată în semnificaţii, atât de pilduitoare şi, nu în ultimul rând, atât de frumoasă…

CEZARINA ADAMESCU

15 martie 2010

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: