LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Un menestrel cântând serenade domniţei Poesis pe harfele vântului“

THEODOR RĂPAN, Poştalionul de seară. File din jurnalul unui heruvim, Editura Semne, Bucureşti, 2005. Desene de Damian Petrescu.

Precum un modern menestrel strunindu-şi lăuta pe harfele vântului, Theodor Răpan, cântă serenade Domniţei  sale Poesis. Nimic nou. Numai că sunetele scoase din alăuta sa, întrec cântecele rapsozilor, îndeobşte, care  se nevoiesc a descifra notele cereşti ale Zeului Eol.

Fie că vrei să le spui poeme în proză, poezie poematică, poezie ritmată, rimată, proză poetică, proză imagistică, oricum le-ai numi – aceste bijuterii de mărgărint care fac obiectul volumului  mai sus citat, au darul de a îmbunătăţi ochiul şi inima şi a te purta pe meleaguri fabuloase. Cu toate acestea, ele-l definesc pe poet, lăsând un văl subţire de inefabil să-l învăluie, să ne învăluie-mpreună, într-un dans de naiade, ori măcar  într-un dans nesfârşit de păsări flamingo. Prin vălul de tul se poate întrezări conturul zenitului spre care te poartă închipuirea.

Un Poet şi un Nume care conţine în sine, Numele lui Dumnezeu (Theo) – nu putea şi nu se cădea să  treacă neobservat. Şi el e observat, cultivat şi curtat de nume remarcabile ale culturii române, care şi l-au revendicat drept emul: Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Artur Silvestri, Alexandru Andriţoiu, Tudor Opriş, Aurelian Titu Dumitrescu şi mulţi alţii, care nu mai trebuie validate de timp ori de publicul cititor, pentru că şi-au dobândit deja, dreptul la nemurire.

Neliniştit, vulcanic, intempestiv,  cel care declară  sentenţios: „Eu scriu fără vestă antiglonţ!” – în „Mărturisirea de credinţă literară”, Theodor Răpan nu se dezminte: năvăleşte pe baricadele Poeziei, hotărât s-o apere cu pieptul deschis, pentru că e Regina lui, Frumoasa, Neasemuita, Stăpâna, Aleasa.Chiar dacă uneori umblă desculţă pe la uşi străine, cerşind un coltuc de încredere.

Theodor Răpan este Cavalerul Poesiei, Cavalerul acestei Domniţe Sărace şi frumoase în sărăcia ei, la fel cum Seraficul Francisc de Assisi a fost Cavalerul Domniţei Sărăcia – Madona Poverta.

De ce nu, Cavalerul Tristei Figuri, călare pe Rosinanta, în lupta cu monştrii morilor de vânt, care macină, macină  cuvinte?

Poetul vrea să cucerească toate redutele Frumosului. Şi de aceea s-a înarmat până-n dinţi:  iubire, cu inteligenţă, tact, răbdare, erudiţie, spirit de jertfă, curaj, eroism. Pentru că, e un curaj, nu-i aşa, să lupţi cu morile de vânt!…

Da, el e neînfricatul, bodyguardul firavei, sensibilei, delicatei, dar, în acelaşi timp, seducătoarei Domniţe Poesis. I-a jurat credinţă şi i se pleacă, sărutându-i dreapta, cuviincios. Ar putea să se arunce în foc pentru un surâs de-al Domniţei sale! Ar putea să doboare balaurii neîncrederii, ai indiferenţei, ai neputinţei. Ar putea nimici cu buzduganul, toţi zmeii zilei prefăcându-i în vârcolaci. Ar putea, cu pieptul deschis, fără vestă antiglonţ, să lupte liber şi să răpună toţi monştrii.

Din mii de fărâme Poetul şi-a alcătuit-o, a modelat-o, a şlefuit-o cu drag, doar cu mângâierea privirii şi a cântecului său fermecat, cu puterea vorbelor sale care înduplecă până şi pietrele.

Acum o contemplă şi se bucură. Este creaţia sa, ruptă  din coastă. Este femeia lui, născătoare de prunci sănătoşi, care să-i ducă numele. Este mama celor vii, Eva, frumoasa, ispititoarea, vicleana, s i n g u r a pe care o poate adora fără rezerve, până la pierderea conştiinţei.

Cine mai are spiritul acesta de jertfă, de luptă, de dăruire? Puţini.

A-i culege mărgărint de rouă de pe cuvinte, este aproape o datorie. Pentru că, în această rouă se află diamantul.

Poştalionul de seară. File din jurnalul unui heruvim, cu desenele reputatului grafician, Damian Petrescu,  este un volum edificator pentru ceea ce am susţinut şi el nu este singurul. Dar, facem referire la el, fiindcă ne-a parvenit de curând, făcându-şi loc în inimă, în chip negrăit şi aproape nepermis de liber. Ca şi când ar fi locuit dintotdeauna acolo.

Atâta concentrare, atâta esenţă în distileria pe care, generos ne-o pune la dispoziţie, încât, nările ameţesc, genele picură boabe de rouă, pleoapele se moleşesc, inima îşi schimbă ritmul, iar mâinile, ah, mâinile caută prin hălcile de aer, mâini pe măsură, mâini siameze.

Theodor Răpan, după cum mărturiseşte „rănit de viaţă şi sfios în rugăciune, mă încumet, iarăşi, să trec vămile Deşertăciunii”.

Pentru că, ar fi şi mai vinovat dacă n-ar face-o, s-ar face în mod nepermis vinovat de uitare, precum, incognito, praful peste rostirea de gând.

Theodor Răpan împarte cu noi ipohondriile visului, întru dezdurerarea „Clipei cea repede”.

Un poet, aşa cum spune Theodor Răpan „definitiv condamnat la galerele Focului” în fericit tandem cu un „graphist” de geniu – Damian Petrescu, s-au hotărât să înveşnicească Dorul într-o clipă definitivă. „Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a rămas!…”

Mirul vindecător al mărturisirii” – stă chezăşie că merită această ofrandă.

Theodor Răpan ia în derâdere cât se poate de serios „Jocul cu moartea”. El s-a decis să şi-o aleagă aliat, chiar dacă nu prietenă, măcar tovarăşă, însoţitoare, într-o convivialitate stranie în care spiritele-şi dau mâna, iar cei de aici „stau la taifas” cu cei de dincolo.

Am ajuns chihlimbar, ambră răstignită într-o cabală. Mi-aş fi dorit să fiu cobră, dragon al deşertului, pasăre-spin. Poate vâsc, viaţă în mers” (Ab initio).

Caligrafia dorinţelor poeticeşti de prefacere e cât se poate de amuzantă,  şi aici intervine imaginaţia, fabulosul: de la Ibis – în care visează să  se prefacă, la „leuştean viforos”, de la furnică la „val împietrit  de mirare”. Câte metamorfoze-metempsihoze nu suferă gândul. Iată: „în stindard/ de opal, în ştevie şi mărgean neştiut.” (Ab initio).

Antinomiile, oximoroanele sunt la ordinea zilei în poezie.

Pentru cel ce spune: „Mă leg să duc la capăt nemurirea de sine! Nu-mi jertfesc nici cap/ de hidră! Doar ceasornicul din turn culege clipă de clipă puful acestui/ poem nerostit, neştiut, izbăvire a gloriei mele postume…”

Nu e de mirare că, „de sub lichenii visului mă alintă, semeţ, chiparoşii”.

Văzul îl tulbură fiindcă „Dincolo de ape, minunea că-mi furi/  îngerimea, strigătul vieţii, tăcut. În poartă, majestuoasă schiloadă, stai tu, viaţă a mea, despletită şi inocentă plină de bubele disperării, învinsă păpuşă de cobalt, precum această silabă în fugă…”

Remarcabilă  imagine – şi cât se poate de inedită.

Colocviul cu moartea,  cu care autorul vrea să  încheie un troc, e cât se poate de edificator pentru condiţia trecătoare a omului:

Mă vezi? Uită-mă! Ce ai văzut, nu există! Ce ştii, nu ajută./ Ce iubeşti, ucide! Ce scrii, nu se-nţelege! Ce urlet sinistru e dorul!…” (Ab initio) – devine un tăcut şi tulburător solilocviu, o ceartă cu sine, o gâlceavă a „neînţeleptului” cu lăuntrul şi cu lumea. Şi Radu Stanca stat  la o masă cu moartea, la fel de tăcuţi, la fel de enigmatici şi de înstrăinaţi, fiecare cu sine şi împreună.

Şi iată perle nipone, respirări de gând în spirit de haiku, presărate în nisipul fierbinte al plajei: „Cu ochi de iarbă azi mă tac lăstunii” (Ab initio).

Dezesperarea, stăpână şi sclavă, aliat şi duşman, trebuie învinsă  doar cu arme pe măsură: „Mărită-te cu mine, disperare! Secundă, învinge-mă!” (Ab initio).

La Theodor Răpan, ca la mulţi poeţi, îndeobşte, Viaţa şi Moartea se împletesc uneori armonios, îngăduindu-se fără antagonii de prisos pentru că ele sunt surori, realităţi necesare. Doar că locuiesc separat, nu pot sta niciodată în aceeaşi încăpere, în acelaşi cort, în acelaşi suflet. Cu toate acestea, Moartea poate „vieţui” în gând şi-n cuvânt, armoniindu-se cu fiinţa, doar în verbul poetului: „De te-aş prinde moarte vie!” (Cezar Ivănescu).

Şi Theodor Răpan spune: „Va fi nuntă în ceruri, sănii de gheaţă aduc soboare de lupi şi gutui însângerate, catapeteasma oftează, oftează. Zbor petrecut de nesaţul căldurii mă-ncinge! Cântecul lumii, tăcut, risipirea cocleşte. Nici o şansă să mor împăcat! Nici o rugă nu ajută acestei boli neînvinse, necercetate. Sluţirea mă poartă spre vad! Dincolo de baierele morţii, saltimbancii dau camătă ortul strigării. Las la o parte gândul, vrejul de seu, şi-n semn de supunere alfabetul tăcerii învie.” (Îndemnul din oglindă).

Dar cu ce îndrăzneală (îndrăzneala e apanajul poeţilor – sfiala în verb nu e productivă!) – spune poetul:

Să însămânţăm roua în patul răvăşit de-ntuneric! Şi, la final, să-nchidem uşa cu zăvorul tăcerii! Mă mai vezi?” (Îndemnul din oglindă).

Iată  ce faptă face Theodor Răpan: „Îţi trimit sufletul pe o frunză de dud!” (Scrisoare în contumacie – lui Damian Petrescu, viscolit de persiile Dorului!).

Pentru zborul la care se-ncumetă Theodor Răpan sunt necesare aripi pe măsură. Aripile pitice iscă un zbor pitic, de aceea, năzuinţa spre Înalt este îndreptăţită, chiar dacă poetul calcă „peste umbra cuvântului” :”Mă opresc la ultima literă a înţelesului. Nu mai am curaj. Cerneala rostirii mi se usucă, fiinţa din ou sângerează. Din prispa casei, nu cutez cerul. Din prepeleacul morţii, implor sărutul cu care-n vintrele plăcerilor târzii voi preamări nimicul şi femeia. Tăcut şi liniştit, mă voi stinge aşa de simplu şi de majestuos, încât doar viaţa mea pe tine te va plânge! Şi te invoc, Passoa, şi te răzbun, Damian!”(Scrisoare în contumacie…)

Şi ce clar îşi exprimă demersul: „A fi poet nu e ambiţia mea. E felul meu de a fi singur.” (Scrisoare în contumacie…).

Emul al lui Nichita Stănescu, Theodor Răpan îşi asumă propriul drum, propriile idei creatoare: „Privesc la mătrăguna surâsului. Nici o undă smulsă din undă. Nici un cocoş smuls din ţipăt. Mă taci, de parcă aş fi poteca spre Rai! Mă sudui, de parcă aş fi luminarea. Ca un curcubeu venit       pe-nserate, ca o bătaie de inimă, ca un poem de amor strivit de emoţie, tipărit din silabele răpuse, pe un aşternut vechi de 80 de ani…” (Scrisoare în contumacie…).

Metaforic până la scurgerea ochiului de albeaţă, până la sfarocul limbii, Theodor Răpan crede-n marea prefacere din lut în Cuvânt – de aceea se nevoieşte a mlădia acest lut, ca să modeleze trupul şi sufletul Cuvântului.

Aproape fiecare alcătuire de vers este un simbol, o metaforă  încarnată:  „Hai, vino, pasăre cu glas neştiut, să culegi din cerneala sângelui meu prima fărâmă de zbor! În rest, privesc la nori cu îngândurarea ghilotinei prinsă de botniţa unui vis nevisat, sudui în gând şi iubesc lacrima ploii…Sub pleoapa uitării, mă bârfesc chiparoşii! Amant al trădării necercetate! Sunt sângele mortului dus pe-nserate să are ogorul de nuntă, izbava de-a fi clopotarul! Şi vinul, preaplinul…

În poarta de nuc – geruie întristarea! Numai el, cel din spatele umbrei, surâde…

Rindeaua de gheaţă – arhitectura cărnii tale, cum gustul amar mă învinge…

În faţa Golgotei, orbul surâde: nu vine groparul!”(Învingere).

Daimonul, „melanholia” sunt boli necuvenite, dar acceptate şi asumate de poeţi – aceşti serafi  şi heruvi neastâmpăraţi, deloc sfielnici, zburdând pe câmpiile înalte ale cuvintelor!

Uneori, în pofida abundenţei metaforice, limbajul e voit descriptiv, şi textele devin mici casete muzicale pe care, dacă  le deschizi, cântă,  ba mai apare şi câte o balerină-ntr-un picior, care se învârteşte în ritmul muzicii. Dar, în ele găseşti bijuterii nebănuite. „Aş fi putut cu efuziunile mele să dărâm Pantheonul surpării în sine! Dar cumpăna duhului moare, gustul de salcâm înflorit împietreşte, detaliile dispar…

În batiştea de iarbă mov şi tristă, măicuţa mea înnoadă o lacrimă-n batistă…” (Cumpăna duhului).

Iar eu aş fi vrut să nu-mi placă  aceste poeme,să nu mă arunc în apa lor, răcoroasă şi limpede. Mă încăpăţânam să nu le degust, să nu le simt aroma, mireasma, sucul, savoarea. Aş!… Ele m-au învins, m-au copleşit, m-au sedus, aşa cum seduce, de fiecare dată simţul estetic în faţa simţului datoriei, aşa încât am spus, precum profetul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”

Într-o ciudată „Călătorie pe umbra sunetului” poetul spune:

„Nu mai sunt demult un pridvor cu garoafe în chip de poet! Omul de ieri a murit sugrumat de Păcat! Omul de mâine, nu s-a născut încă! Nefericit, exist prin ambivalenţa rostirii culpei comune!

Sub cenotaful clipei îngerii strigă: doboară-ţi ipsosul vrerii din zid, ipotecă nesigură! În rest, liftul care mă poartă prin blocul plin de cadavre zglobii, suportă, suportă, suportă…”(Călătorie pe umbra sunetului).

Sau, în următoarele versuri:

Privirea mea a-mbătrânit sublim. Ca floarea soarelui eu îmi îndrept privirea: un heruvim, un înger clandestin?…

Mai privesc în departe aproapele umbrei. Înapoi, numai ceaţă ajunsă  la os! Niciodată nu mi-am imaginat răstignirea decât ca pe o clipă furată! Mărinimos sub etern chiparos!…

Mă  simt purtat de-o aripă nebună ce într-o zi mă va strivi de lună şi nu voi înţelege nici o stea, lumină izvorând din tâmpla mea…

Curajul îmi lipseşte, cerul doare! Sunt penitentul Clipei viitoare…

Ce-a mai rămas?…” (Ieri ca şi azi, mâine, virtutea…”).

Theodor Răpan se roagă lui Dumnezeu să-l facă stăpân pe ogorul cuvintelor:

Dă-mi să ar Cuvântul, desperecheat şi tandru lăncier” (Am gândul bun la tine, Doamne!)

Pasărea Poemului ţipă-n văzduh iar din grumazul ei ies sunete nemaiauzite.

Volumul de faţă este, de fapt, un pretext al împletirii gândurilor, transpuse-n epistole, cu Damian Petrescu, devenit personaj absolut indispensabil, un fel de alter-ego al autorului. Şi aceste gânduri şi cuvinte care se înlănţuie, se cheamă, se alungă şi se îmbrăţişează, alcătuind un rotund fără ştirbire. De fapt, acest tăcut solilocviu este al unui  veşnic eu în căutare de tu: „Toate literele alfabetului în care acum tac vor dezerta, şi-n speranţa unei confuzii generale îşi vor tăia venele melanholiei cu ultima custură a visului. Aşa stau de galeş la sânul Domnului meu, încât pitpalacii nici nu mă mai recunosc, darămite să sară în sprijinul leprosului imn…

Stau de vorbă cu umbra inimii mele. De mult nu mai gândim la fel. De mult nu ne mai ştim bătăturile sufletului, orbecăim prin delta unei speranţe învinse, şi nici în liniştea dintre plauri nu se mai află acel gondolier împietrit de mirare…”(Cosmogonia ratării de sine).

Un soi de alcătuire, întrebare-răspuns, sens şi replică, există în poemul sus citat: „

Mai ştii ce suntem? Mai ştii istoria ploii? Nectarul din mare? Misiva lui Walt Whitman apune pe masă. Ascult-o şi plângi! Îngenunche şi pleacă! Suntem… Ce suntem?

„Suntem Natură. Multă vreme am fost absenţi, dar acum,     ne-am întors. Devenim plante, trunchiuri, frunzişuri, rădăcini, scoarţă de copaci, suntem stânci, ne tolănim pe pământ. Suntem stejari, creştem în luminişuri unul lângă altul. Suntem amândoi în turme de sălbăticiuni, fireşti ca oricare dintre ele, păscând împreună. Suntem doi peşti şi înotăm în mare împreună. Suntem ceea ce sunt florile de salcâm, lăsând, dimineaţa şi seara, miresme pe cărări. Suntem, de asemenea, obişnuitele necurăţenii ale animalelor, suntem legume, minerale. Suntem doi ulii de pradă, ne rotim sus şi privim în jos. Suntem doi sori strălucitori, noi care ne mişcăm ca aştrii pe orbită, noi care suntem ca două comete. Suntem rătăcitori prin pădure, în patru labe şi cu colţii scoşi, sărind pe pradă. Suntem doi nori care, dimineaţa şi seara, plutim în înălţimi. Suntem două mări ce îşi amestecă apele, două zglobii valuri rostogolindu-se unul peste altul, înfăşurându-ne unul în altul. Suntem atmosfera, transparentă, primitoare, accesibilă, impenetrabilă. Suntem zăpadă, ploaie, frig, întuneric, suntem amândoi fii al planetei şi în acelaşi timp demiurgi ai ei…”

Şi încă ceva: sunetul mut al ratării de sine! Jertfire, robire, popas! Sub crucea grea a păcatului, orbirea de tine mi-e glas…

Simt c-am rămas ca un cer fără stele…” – toate acestea ne dezvăluie tandemul poet-pictor şi comuniunea spirituală care-i leagă.

Psalmul laic „de rostit pe-nserate” are frumuseţea frustă a florii carnivore care ademeneşte şi devorează cu lăcomie insectele. „Mielul cel fraged de dor se iveşte. Ploaia – viesparul din inimă-mi flutură şi de acea insolentă fantasmă te bucură, căci ziduri de purpură viaţa, azi, mă suspină! Te aduc în patul cenuşii mele, inocentă te siluiesc ori nu ştiu, în candela de foc a credinţei,   rămâie-mi,  rămâie-mi, înalt nenoroc…

Iscoadă  nebună, roi pe ascuns încuibat, în bordeiul credinţei, surpă-mă! Poete, fii trist! Prin hambarul mirosului putred, mă ascund, eu, alchimistul…

La hora de jar a mâinilor, visul meu, iată, se gudură…(Psalm de rostit pe-nserate).

Theodor Răpan „îşi povesteşte sufletul”. Şi-l povesteşte într-un mod inedit şi ni-l aşează în căuşi. Luaţi-l, devoraţi-l, amuşinaţi-l, mursecaţi-l cum vreţi. Eu nu mai sunt al meu, sunt al vostru. Şi sufletul meu nu mai e al meu, e al vostru. De fapt, al cuvintelor: „Sosesc în caleşti de migdal heruvimii, îi gonesc  printr-o fulgerare de baghetă pe arhonţi, în altarul supunerii nu încape-ndoială, sunt poetul nebun, turburarea, canceros blestemat, viforul cărnii mele a uitat alfabetul că sunt un fir de iarbă din veac scăpătat…

Priveşti la mine cu ochii văzduhului. De aceea, sunt trist şi aştept. Vor veni boii pământului să-mi are ispitele, iscoadele poftelor mele muri-vor pe acea cataractă ivită în crud asfinţit. Nici o rugăciune! Ploaia întârzie! Sub cumpăna dorului, eu m-am legat să fărâm cu peniţa norocului acest poem de sânge…

Pierdute, ştiu, sunt toate de acum: se-mpurpură  pe meterezul nopţii hlamide estatice! Cer pace, pace neagră  şi alint, între fecioare şarpele strecoară  nectarul nesecat din sfânt potir. Azi timpul încă nu-i, îngenuncheat să-l chem la ceasul înălţării mele…”(Definitivă-n iubire e rana).

Scrisori trimise-n ether, Bătrânului Nichita sunt de o frumuseţe limpidă  şi tulbure în acelaşi timp:  „Înşelăciunea mă ştie pe de rost. Doar speranţa în femeie, în verb şi-n tine, Bătrâne, îmi spulberă forţa trăgaciului absent. Nici un mormânt nu mă recunoaşte. Ce va mai fi, nu există! Există în schimb, un pişicher de poet care se dăruie muzichiei din lan. Mai există apoi, un graur noptatic, ce-şi bea din căuşul palmelor drogul somnambul şi abia perceptibil în lumea criticii literare. Din zaţul rămas, pe icoane de boji şi sulfină, el împleteşte chiar acum o cunună pentru familia ariciului din stamine, pentru vântul îndoielilor caste, pentru scorburi şi zei neştiuţi…

Ce am fi fost fără glas, spune tu, Nichita: tetradrahma dispreţului cu care te voi iubi până la moarte? Plante, cuvinte, leprozerii inventate?…”(Neîngăduita stare a îndoielii ucide graţia. Domnului Nichita Stănescu, în lipsă!)

Cu toate că poetul cultivă  versul alb, mai ales în forma lui epică, prozodia îl dă de gol pe sonetist, pe baladier, pe menestrel, în multe din texte, care, chiar dispuse altfel, au ritm, rimă, măsură, şi toate atributele poeziei clasice.

„Silabele-au uitat să mă mai doară! Şira spinării gândul înconvoaie! Din grea risipă cerul gurii mele, înmănuşează grindina şi-o ploaie ce nu va înseta pământul sterp omizilor rămase palimpsest!

Să  râd nu pot, duhovnice părinte, sub pavăza sfielii iau aminte şi mă supun cuvintele-n măcel: mi-e paznicul poftirii temnicer!

Cum soarele şi luna stau mirate, dă, Doamne un potop în predicate şi geruie stindardul biruinţei. Nu surp nimic sub lacrima credinţei! Iar din micimea cerului ştiut, adună-mi, mamă, stele     de-mprumut…

Mă  duc şi eu, acolo unde tata, îşi odihneşte vorba, înţeleapta…”(Chip din chip, poet adevărat).

Chiar atunci când rima e întâmplătoare, versurile au cadenţă  şi ritmicitate, muzicalitate şi măsură. ”N-am râs niciodată de aburul ceţii! De toarta văzduhului mă agăţam. Toate iubitele mele se logodeau cu trifoiul! Toate cuvintele se răstigneau…

Fericit în pierdere, dureros la câştig, am împărţit din azima dorului chipul sălbatic. Mă  scăldau pe-nnoptate sălciile fericirii, altminteri de alţii furate…

Cum viaţa da ocol pe înserate, în acea dimineaţă cuţitul spunea o poveste cu nouă păcate, pecetluite-ncet şi majestuos, în catifea!

De-atunci hălădui crud şi neaflat cu masca fericirii împăcat…” (Masca din zori).

Bagajul sentimental, garderoba aleasă  cu grijă din cele mai fine ţesături, să-mpodobească  fiinţa, are în componenţa sa elemente precum: rădăcini, frunze, cucută, măcriş, busuioc, caprifoi, iască, cârceii viţelor, sălcii, muguri, ramuri, trandafiri, dar şi inefabile miresme, ale femeilor care „apun pe jgheabul nopţii fulguită-n pripă”, ori: „buruieni şi aloe spuzită”; „pleava lunii”, „cuminecătura magnoliei”, „stalactite învinse de-un gând pătimaş!”, „strigătul însingurat al solstiţiilor” ş.a.

Sintagme, metafore neaşteptate, cum sunt: „potirele verii”; „sorbul furtunii”; „mierlele atinse de ftizie”; „sunt saltimbanc înmugurit pe roată” (Excelent!), „aracii de lumină ai morţii”. Versuri admirabile precum: „Dintr-un sărut într-alt sărut – vrana sfioasă cu ochi de pisică în prispa stelară a sorţii” (Cântec de înserare), ori: „Departe, mă suspină nemişcarea” (Cântec de înserare).

Litaniile (cum altfel?) se spun pe înserate, la ceas de taină, sunt şoptite de buze arzând: „Vino la mine! Sunt înfrântul! Mângâierea n-o dăruiesc decât păuniţei. Un inel despletit sub runele verbului. Cast, mă pun chezaş istoriei rescrise. Sălăşluiesc cu toatele – grămadă! Durere. Trădare. Deşertăciune. Omizi nevindecate sub gloria luptei.

Priveşte! Bruma morţii mă vindecă! Pe o frunză  de leuşten îmi presar melanholia, ca apoi, pe şindrila de aur a vântului, să  îţi trimit în dar inima.” (Salt mortal pe acoperişul nopţii. Litanie de spus pe înserate).

Muzicalitate şi ritm în poemul: Silence: „În oglinzi cocorii orb vibrează, uitarea se preface-n matostat, pe sub/ Cămăşi de cântec, fără leac, descânt tristeţea – iată-mă scăpat!// Morman de vorbe iarba inventează în timp ce moartea iarăşi m cutează!/ Privesc şi tac!”

Credincios sieşi, poetul se-ntoarce de unde a purces: „Mă întorc din Ithaca. Prin păduri, lupii. Mâini tremurânde. Frunze. Alint.

Numai eu, templier fără voie, paznic al Clipei, mă topesc de dorul săgeţii.

Te îngân, Ariel: „sunt săgeta,/ roua sinucigaşă ce zboară/ una cu drumul în ochiul roşu/ cazanul dimineţii.”

La oblânc, tinereţea şi crezul celest. Voi muri de urât!” (Metempsihoză).

Pentru ca, obosit de peregrinări să  dorească întoarcerea: „Sunt la capătul sufletului. Iarna mă bântuie mincinoasă într-un timp neştiut. Rugul a cuprins oraşul întreg, înţesat cu îngeri de gheaţă. Din ochii lor cei lacomi de-ntristare picură agheasma credinţei. Te ascult, te ascult…” (Elegie pe o coajă de nucă).

În economia volumului există şi fragmente de proză poematică. De exemplu: Splin, cu un moto splendid din Sylvia Plath: „Iubire, iubire, tu anotimp al meu”.

Un banchet de metafore, ospăţ de sintagme născute parcă    a priori din  ugerul nesătul al Cuvântului, în aurora-nceputului firii. Ex. „printre buştenii clipei mă smeresc”; „stoloni de lumină răsfiraţi prin unghere”. Sau, versuri panseistice, cum ar fi: „Ceea ce nu se poate descrie reinventează ritmul credinţei…”

Un poem remarcabil Via Dolorosa, pe care îl transcriem integral pentru frumuseţea şi valoarea lui stilistică: „Am cunoscut, am cunoscut cândva, bucuria. Imateriala ajungere-n vârf cu tălpile goale. Împreunat cu fantasme şi leacuri divine, cu durerea zborului trasă pe roată…

Toată  nefericirea cactuşilor, dezolarea, imaculări de-o clipă, povârnişul gloriei, lacrima ascunsă şi totuşi tulburătoare, ulciorul gravid al izvoarelor, ritualul noului aşternut, prima virgulă, ultimul punct, lista obiectelor abandonate…

Şi am privit Zeul în ochi şi nimeni nu a zis nu. Apoi, mai crud ca oul de sânziene, viu, mai viu şi mai periculos decât zirconiul, încotoşmănat ostentativ în hainele unei după-amieze iluzorii şi dolofane, cu bisturiul înfipt în otrăvuri de lux, explodând lacom şi totuşi în iarnă, mască incaşă, multicoloră, mult răsfăţată şi veselă…

Jurnalele consemnează: pe aerul negru al marmurei albe odihnesc căprioare…

O, tandră  mângâiere a înaltului, ca o sulfină  ruptă din tine, eternitate aproximativă, rece şi fraged anotimp deasupra tuturor celor mie întâmplate!

Deodată, seninul se întoarce la celălalt chip şi-n vârtejul rotirii secundele plâng. Aşa  îmi trece viaţa, cu ochii-cadran pe această  clepsidră de fum şi uitare…

Ah, inimă a desfrâului, inimă a râului prefăcut în cişmea însetată…”

Aspiraţia către Înalt sublimează eşecurile,înfrângerile, îndoielile, spaimele, angoasele, aşa cum reiese din poemul  Cardiogramă.

Un capitol aparte este cel intitulat: Pe adresa vântului şi are mai multe subcapitole: I. Poştalionul de seară; II Fuga din Rai; III Sum/Esse/Fui; IV Revenirea; V Ende Gut, Alles Gut – care are un moto din Carl  Sandburg.

Menţionăm jocul măiestrit al sintagmelor şi metaforelor, într-o splendidă jerbă  de culori vii, cu nuanţe deosebite: „ţâţâna ruginii”; nimeni nu prăseşte otrava splendorii”; „mă las năpădit de piranhe lihnite de dor” (Elegie pe o coajă de nucă); „oasele mirării”; „penajul sticlos al silabelor”; „îngeri de smoală dau foc luminii din tine” (Fuga din Rai); „Cine să înţeleagă respiraţia pământului” ş.a.

Dar şi locuri comune, cărări bătătorite: „cămaşa trădării”; „infernul inimii”; „cuţitul vieţii”; „oasele întristării”; „gustul trădării”; „cerul spart”; „pasărea somnului”; „potirul însetat al sărutului”; „gloria clipei”; „povara speranţei”; „fiară rănită”; „tainele inimii” (titlul a două romane); „uşa gândului”; „zbor furat”.

Peste tot însă, întâlneşti versuri remarcabile: „Peste dunele lunii, ciocârlii în răspăr, răsucesc fuioare de triluri neauzite” (La sânul Domnului).

Şi o încercare de definire a Poeziei: „Poezia e metresa şesului pârjolit” (Timeo Danaos…).

Un poem notabil este şi Pumnalul înflorit” cu referire la poetul Gheorghe Tomozei.

E absolut inegalabil acest amestec de teluric-celest din unele poeme: Icar fără voie  „Salcâmul, deci! Pe Moromeţi aşteaptă-i! Elitre, pătrunjel şi cucuruz! Expatriat din cartea astrelor, constat cum tăcerea exultă mirodenii de târnosire şi eucaliptul devine umbră sub umbră, temelie nesurpată, ifos divin! Rănirea din lucruri continuă, nedeclarat război al fantasmelor, acelaşi preludiu al mironosiţelor, vara…

Numai cuvântul se furişa sub un alt înţeles, în timp ce dragostea noastră  suspina: fânul cosit, Inorogul, aricii în noapte. Şi totul se petrecea în aproapele frunzei, ca o trădare de moarte. Nu râde: viaţa-i o năpârcă de jad, care, în forma ei absolută, îşi transformă veninul în peşte…

Adumbrire, ochii mei obosiţi de albastru, elefanţi de prerie, citesc evanghelii în ediţii  de lux. Abia apoi cărăbuşii mă  recunosc după umbletul nopţii, cocoţat pe uluca din spatele spitalului cu genii…

Cine mă strigă? Să răspund vântului? ’Naltă lumină, deschide mormântul! Sunt ologul din colţ  ce învaţă să zboare…”

Theodor Răpan se foloseşte de citate din autori clasici şi contemporani, români şi universali pentru a-şi motiva demersul liric. El este un rafinat, un elitist, livresc şi senzitiv în acelaşi timp.

Acestea sunt pretexte pentru, de loc de neglijat – creaţia sa proprie.

În final, poetul are şi o Retrospectivă la „Muzeul de păstrăvi” (Rescrierea unei cartografii” – un fel de mărturisire sui-generis. De fapt, e vorba de un summum  metaforic, un fel de cuprins, poem în poem, carte-n carte, imagini superbe – transpuse în rimă, dar şi în vers alb, cu orchestraţie amplă ori rimă întâmplătoare.

S-ar zice că sunt distihuri albe, uneori terţine fără rimă, iar alteori sublime poeme într-un vers, cum sunt acestea:

Oblânc la oblânc săgetez întristarea. Şi o dată cu raza mortul învie!”

„Slăvită fie astăzi dimineaţa! Şi pruncul din cuvinte-mi spală faţa”;

„Deflorate ispite, voi, crizantemelor”;

„Lung suspin în noiembrie, tata!”

„E-aşa de aproape coasa, mă strigă necuprinsul!”

În aceste versuri, ca şi în altele este concentrată atâta poezie, încât te dor ochii, urechile, mirosul  de atâta privit, amuşinat, adulmecat, pipăit!

Nu am făcut specificaţii despre poemul care dă  titlul volumului, Poştalionul de seară, poem emblematic, nu numai pentru acest volum, dar pentru întreaga creaţie a poetului Theodor Răpan. Redăm în încheiere câteva fragmente:

„În podul inimii am auzit deodată paşi:cineva se furişa spre măduva gândului, ca o picurare de rouă peste pietre, năduşit de nemişcare, paparudă sfioasă…

Sunetele toate se schimonosesc de uitare, cărămizie, pulberea toamnei socotelile îmi încurcă şi zic:

– Melc, melc, codobelc, piei din calea poftirilor mele, arici fumegos cu sarica lumii în spate, cârtiţă a somnului, vino cu mine! E vremea să mor de-ntristare!

Într-o mare de stele m-am îmbăiat. Pe alăuta memoriei am plâns. În capcana mea nu căzuse nici un peşte, nici măcar, mormoloc, uitarea…

Am ajuns să răvăşesc, necredincios, porţile. (Aşa disperat nu am fost niciodată). Privesc de la fereastra alfabetului cum tu, regină  neagră, te strecori, unduind către mine. În van! Glas de nibelung împlinit pe furiş, trece poştalionul de seară!

Spune altceva! Descrie-mi setea, strănutul şi noaptea! În catacombe, o molie dezertează, prefăcută-n lumină…

– Cuvântule, dezbracă-te încet! Descalţă apoi potcoava puterii şi spune-mi: pe ce cărare mi-am rătăcit înţelesul, pe ce uşă a zilei     să-mi luminez înflorirea, cui să sărut mâna uscată de dor?

Pronie cerească în răstignire: fiarbă  apele nevânturate! Luna îngână: să  mergem, să mergem la vânătoare de fragi! Soare uimit, dinspre noapte: lacrimile îi mucezesc lângă  ape; nimeni nu crede preaplinul inimii…

Cum să aflu poarta ce duce spre Cântec? Alerg sfios pe o cărare a raiului. Dincolo de izvoarele nopţii, de ruinele celui de-al treilea război al Troii, de cumpăna fântânii, peste mersul rahitic al somnului, spre culmea amară şi dulce a sărutului…”
CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 4 martie 2009

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: