LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „File dintr-un jurnal imaginar – Alexandru Nemoianu“

M-am întrebat adeseori, ce-i face pe scriitori să-şi noteze gândurile? Ce nevoinţă imperioasă îi mână să aştearnă  cuvinte, pe care nu le-ar rosti nimănui?

Nevoia de ordine, de structurare a ideilor, se stivuire a simţămintelor pentru a nu se pierde pentru totdeauna…Nevoia şi, în acelaşi timp neputinţa de a comunica deschis, celor din jur, despre ceea ce-i asupreşte şi-i frământă? Oricum, hârtia, iar acum ecranul calculatorului sunt cei mai buni interlocutori.  Cu ei faci schimb de păreri, de iluzii, de afecte, intri în polemici pe care nu le sfârşeşti niciodată, lor le dăruieşti tăcerile tale din nopţi feriale ori festive pentru că ştii că nu te trădează.

Jurnalul interior, chiar dacă nu e aşternut pe hârtie ori pe suportul electronic are darul de a-ţi dărui starea aceea propice creaţiei, te pregăteşte pentru un nou început, pentru un nou capăt de lume şi spre o viaţă în care intri sfios, desculţ şi cu simţurile în alertă, sperând că vei găsi răspunsuri la întrebările pe care, poate, nu ţi le-ai pus niciodată… E un tărâm mirific de cercetat şi colindat, de făcut săpături, în care, la orice pas, poţi întâlni…neprevăzutul. Persoane şi locuri necunoscute care abia aşteaptă să-ţi intre în căuşul inimii şi să se instaleze acolo.

Frânturile de jurnal ale cărturarului Alexandru Nemoianu, nu fac excepţie. Inserţii reale în oniricul recurent, un amestec de meta-întâmplări cu iz de poveste, personaje  care şi-au pus amprenta asupra personalităţii sale,  frământări şi gânduri care nu-i dau pace, toate acestea învoalate în tulul unduitor al perdelei de fum siniliu, al amintirii… Amintiri prezente, spune autorul….amintiri din viitor, spunem noi, după celebra carte omonimă.

Ele au meritul extraordinar că-l relevă cu fidelitate pe autor, pentru că, niciunde nu e scriitorul/poetul mai autentic decât în confesiunile de tip jurnalier.

Atemporale şi aspaţiale (fapt neobişnuit la un Jurnal obişnuit, unde sunt notate cu acribie data, ora, minutul, locul însemnărilor!) – notaţiile lui Alexandru Nemoianu sunt, după propria mărturisire: „Întâmplările se petrec în jurul meu, în „locul tăcerii”, în amintirea prezentă, în „mlaştină” şi aiurea.

Aici sunt lucruri care se întâmplă, s-ar putea întâmpla, s-ar fi putut întâmpla, ar fi trebuit să se întâmple, sau, care nu s-au întâmplat. Am fost lovit spunând gând de taină şi deci voi spune taina în gând.”

Să  purcedem, aşadar, „în jurul” prezenţei sale, „în locul tăcerii” şi „în amintirea prezentului”, pentru a-l cunoaşte aşa cum este.

„Mlaştina” de care  vorbeşte Alexandru Nemoianu  este lumea înconjurătoare din care omul doreşte să evadeze, să se înalţe, să acceadă spre o treaptă nouă a existenţei în care să se simtă liber pe deplin, gata oricând să ia lumea de la capăt, ori, mai sigur, să-şi pregătească zborul cu minuţie, spre lumea cea adevărată, cea care doar în vis e perfectă.

Nu numai locurile sunt neobişnuite, dar şi personajele, aşa cum mărturiseşte scriitorul: „Sunt felurite personaje: eu, „dihania”, „popii” „trogloditul” (un popă), „drăgălaşa” (nevastă-i hâdă), „Chioruşul” (iar un popă), „Ţăcănitul” (alt popă), „câţă” ,”Modestul”,”Blândul”.

Faptul că persoanele nu au nume, nici comun, nici propriu, ci doar poreclă, aminteşte de lumea copilăriei, a meleagului natal, unde, cu toţii aveau câte una şi erau recunoscuţi doar după ea şi mai puţin cu datele din actele oficiale şi copiile legalizate.

Autorul manifestă  o dexteritate rară de a muta planurile şi personajele, de fapt, întreaga lume e stăpânită de închipuirea sa (cum altfel?)  şi sare adeseori (poate într-un picior?) în diferite colţuri ale lumii, după cum îi dictează gândul, care, singur e suveran pe sine. Desfacerea gândului în părţi componente, mai precis în fărâme, are darul  de a releva amprentele (ori poate stigmatele?) pe care le-au lăsat anumite întâmplări, zeificate icoane pe scoarţă.

Pornind de la faptul cotidian, ţintind amănuntul revelator rămas în conştiinţe  şi inimi, fiecare istorisire, oricât de mică, are o morală  pe care autorul şi-o impune drept pildă a înţelepciunii cu care s-a căpătuit de-a lungul anilor şi teritoriilor, mai mult sau mai puţin închipuite, străbătute, cu sau fără însoţitori. Pentru că, persoanele din jur, mai mult încâlcesc gândurile, le tulbură, le amestecă şi  nu e de mirare că scriitorul doreşte cu disperare singurătatea, intimitatea gândului rostit sau scris. Acesta e, poate, cel mai de nădejde prieten.

Dominant este tonul ironic şi adeseori auto-persiflant, care îi e propriu scriitorului. Fără humorul sănătos, cu gustul dulce-amărui de migdală, degajat din ironia acestor întâmplări, mai mult sau mai puţin reale, el s-ar pierde în elucubraţii, vorba domniei sale, „sterile”. Doar un fin observator al realităţii poate surprinde cu atâta acuitate, amănuntul semnificativ al lucrurilor  şi evenimentelor care-l asaltează şi-l agresează în aceeaşi măsură. Agresiunea  permanentă asupra psihicului se manifestă în cele mai neaşteptate împrejurări şi  ea se transfigurează în stări pe măsură, iar după ce le prepară alchimic în retortele inimii, le scoate la iveală.

De ce se simte  omul zilelor noastre atât de primejduit în jungla oraşului, în marea de oameni în care se trezeşte tot mai singur?

Parabola existenţei, nevoinţa cunoaşterii ori dependenţa de gând şi idee, sunt paradigmele omului modern.

Uneori, asuprit, scriitorul devine necruţător şi în dorinţa ieşirii din cerc, sparge cu satârul învelişul convenienţei, de care oricum nu ţinea seamă. E de fapt, o stare de legitimă apărare, de necesitate şi de urgenţă, în acelaşi timp. Cine să le înţeleagă pe toate? Poate nici el, care se zbate între  înţelegere-toleranţă şi între  respingere-înstrăinare.

Adeseori, scriitorul simte nevoia unei guri de aer proaspăt şi atunci face o pauză, îşi ia un răgaz ca să-şi pună în ordine ideile. El demască sistemul corupt pe toate treptele dezvoltării şi accederii umane.  Carisma lui e justiţia absolută, care ar trebui să umble-ncălţată în conduri de aur şi nu în saboţii de lemn, făcând un zgomot asurzitor pe pardoseala de marmură crudă a gândului.

„Dar ce e adevărul?” se întreba Pilat din Pont în faţa evidenţei lui.

A te ascunde de  realitate (până când?) e apanajul celor slabi, care nu pot sta drepţi în picioare. Cine nu va avea credinţă – se spune în Scriptură – nu va putea sta drept în picioare, se va clătina. Autorul acestui jurnal doreşte cu ardoare să rămână drept,  să se aşeze stavilă împotriva curentelor înşelătoare şi unduitoare care-l învăluiesc  pe om din toate părţile.

Pentru conştiinţa autorului, trecerea „probei de foc” – este semn că omul din faţa lui este slujitor al Cuvântului.

Asociaţii de idei iscă noi paradigme şi noi portrete, de pildă, al celui care

„Umblă aplecat de şale şi cu figura severă a celui care nu pricepe nimic şi care critică totul. El confundă temperamentul cu inteligenţa şi greşeşte grav.”

Alexandru Nemoianu creionează tipologii, caractere, şi mai puţin personaje reale, chiar dacă pleacă de la exemple cât se poate de autentice.

Unele secvenţe tip blitz, sunt de un lirism tulburător: „La poarta Jaffa se termină, sau începe, bulevardul Ben Yehuda. Întâlnire între  efemer şi  statornic. Bulevard larg, viu, voios şi sofisticat. Cei care au magazine acolo fumează ţigări  al căror fum este vertical.”

Autorul descrie locul de taină al întâlnirilor personajelor în chip ironico-hazos: „Vechea practică a adunării în ‘piaţă” şi vestirii adevărului  se continuă în statul „la poartă” azi trecut în univers electronic. Asemenea „stat la poartă” alcătuieşte „statornicul”. Acolo îngăduie el că fapta să fie vestită şi reamintită şi acolo face el turn de pază „locului” şi „persoanei”. Cei buni  agrăiesc cu el într-un gând…”

Cine are darul citirii printre rânduri a acestui limbaj criptat, îşi va da, sigur seama că e vorba despre întruniri culturale şi spirituale, pitoreşti, la ceas de taină, într-o anumită locaţie pentru dezbaterea anumitor idei şi probleme care-i frământă.

„Locul Tăcerii” s-a întemeiat sub gândul bun al credinţei, bunului simţ, statorniciei. (…) Atunci când „mlaştina” a căzut sub puterea  lemurienilor „locul tăcerii” s-a ştiut apăra cu străşnicie. Ajuns osârduitor al său „Stăpânul” a stat neclintit. Nu era vorba de dibăcie era vorba de credinţă, nădejde şi dragoste şi închinare până dincolo de mormânt pentru „loc” şi „persoană”. Nici nu putea fi altcum căci trupul s-a făcut parte  din Trup!”

Din această galerie de personaje devenite arhetipuri, se desprinde figura luminoasă a celui numit „Domnul”: „La <locul laudei> îl văd pe <Domn>, pe feciorul lui, şi pe prieteni ai lor, slăbit fizic, dar nu mental, <Domnul> inspiră tărie şi linişte. La slujire este prezent şi <Smeritul>. <Locul laudei> devine tărâm mântuitor ».

Nu o dată, autorul părăseşte tonul persiflant ori autoironic şi se confesează dureros de sincer interlocutorului imaginar, cititorului virtual : «  Încep un nou jurnal sub titlul generic, <Zorile>. Îl încep sub semnul unei profunde depresii. Cauzată de agitaţia, probabil şi acuma văd, exagerată a ultimelor luni, a „grijilor” de care mă las copleşit fără rost. Este o depresie enervantă şi mai rău rezultatul unui mod de comportament copilăros şi răzgâiat.”

Fraze scurte şi concise, gânduri sincopate, notaţii  fugare, scot la iveală simţământul puternic religios, încrederea în Divinitate şi în Maica Domnului, de fapt, adevărata ipostază a omului Alexandru Nemoianu: “Depresia pare să dea înapoi. Nu am indoială că este ajutorul Maicii Domnului căreia m-am rugat cu lacrimi.”

Permanenta legătură cu vatra în care şi-a scăldat amintirile  primilor ani, îl face pe Alexandru Nemoianu să trăiască acut evenimentele de acolo, chiar dacă se află la mii de kilometri distanţă. Persoanje şi imagini din locurile sfinte în care şi-a dus existenţa în prima parte a vieţii, stăruie şi par mai vii ca oricând. Le cheamă cu gândul, cu închipuirea, cu vorba, cu lacrima şi, mai ales glasul credinţei în Dumnezeu şi în semenul său din Banatul montan unde odinioară a trăit cele mai fericite clipe. Şi acum, veşti de acasă îl străbat direct în fibrele inimii şi le trăieşte cu cea mai mare acuitate: “Aflu că a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana, pe nume Solomia. O femeie buna şi dedicată familiei ei. La Borloveni şi pentru cei care au cunoscut-o, lipsa ei va fi simţită.”

Inserţii filozofice, de tip axiomatic şi panseistic răzbat peste tot în scrierea lui Alexandru Nemoianu: “Adevărul, în consecinţa lui practică, rostit de învăţaţi, rămâne potenţial şi teoretic până când este acceptat de popor. Acest accept nu înseamnă o „alegere”, un plebiscit, înseamnă trăirea adevărului şi mărturisirea că el este viu.” Ori în alt loc: “Sfantul Maxim Marturisitorul spunea: „Învăţătura cea multă, neplecată fricii de Dumnezeu, rodeşte mândrie”.

Rostul suferinţei în lume este de a înnobila şi ilumina condiţia căzută  a omului.

Una dintre cele mai penibile ispite omeneşti este cea de a „lupta” contra răului de ieri şi de a sta complice la cel de azi.”

Reflecţia filozofică îi este proprie autorului şi ea este intarsiată  peste tot în Jurnal, împetită cu reflecţia morală şi cea spirituală: “Penibilă şi patetică  este confuzia dintre „majoritate” şi Adevăr. Între aceste două noţiuni nu există nici o legătură. Din contra, cel mai adesea „majoritatea” este determinată în păreri de modă şi de către putere care, tot cel mai adesea, sunt antitetice adevarului. Adevărul absolut s-a aflat în cea mai critică „minoritate”,  foarte  adesea şi nu a fost  vreodată „minoritate” precum cea a Răstignirii.”

Autorul creionează portretul fizic şi spiritual al unui înalt prelat: “Vorbesc mai mult cu bunul Arhiepiscop Nathaniel. Răbdarea şi delicateţea lui sufletească sunt copleşitoare. (…) Arhiepiscopul este singular prin credinţa ce o are  şi modul exemplar în care o trăieşte.”

Nu arar, Alexandru Nemoianu face referire în însemnările sale la politica mondială, în special la  cea americană. Totodată, după o notiţă despre America, face saltul în Tibet: “19 Martie, 2008 – Atacurile împotriva lui Barak Obama devin tot mai virulente. Se foloseste un soi de rasism „ascuns” , dar care răscoleste şi activează toate stereotipurile rasiste. Una dintre acuze este  în forma „dovedirii negativiului”, „loialitatea lui către Israel nu este dovedită”.(…)

Economia americană  gâfâie la marginea prăbuşirii, dolarul a ajuns valută de mâna a doua, bursa oscilează  isteric, bănci cu nume predestinate se prăbuşesc.

În acelasi timp războiul  din  Irak, de care a profitat exclusiv  Israelul, continuă demenţial, prestigiul SUA este  în latrină şi armata americană este deşirată.

Este posibil ca expansiunea americană să  îşi fi atins limitele şi să  se afle pe pantă descendentă. Va fi nevoie  ca sistemul să se <reinventeze>.

În Tibet trupele chineze înnăbuşesc o revoltă a celei mai paşnice populaţii din lume. În nordul Kosovo trupele NATO înnăbuşă o revoltă a Sârbilor care, au reuşit sistematic să enerveze pe toată lumea la punctul de a nu mai avea niciodată <dreptate>”.

Totodată  are şi observaţii teologice pertinente legate de Biserică şi de funcţia ei spirituală şi socială, dar mai ales de importanţa Sfintei Liturgii şi a Sfintei Scripturi:  “În viaţa ortodoxă, Sfânta Liturghie  a avut şi are loc principal. În momentele de criză acolo au alergat pentru îndemn şi nădejde credincioşii şi nicicând nu au făcut-o în zadar.

Sfânta Scriptura este izvor de  viaţă. Fiecare cuvânt cuprinde adâncuri de înţelegere fără sfârşit, din neam în neam şi din  veci în veci”.

Totodată, autorul nu se fereşte să facă observaţii personale în legătură cu economia S.U.A. şi, în general, cu soarta politică  şi economică a lumii: “Economia SUA este în zdrenţe. Ne apropiem de fascism pe faţă.”

Alexandru Nemoianu nu rămâne nicicum indiferent la situaţia românilor din America, în chip deosebit, al celor păstrători ai modelului existenţial românesc, printre care, se află, fără îndoială şi domnia sa:

“Citesc cu atenţie comunicatul dat la capătul vizitei în Bucureşti a unei comisii de „dialog” condusă de Arhiepiscopul Nathaniel şi scrisoare lămuritoare. Vizita şi-a atins scopul:  relatii cuvincioase între Episcopia „Vatra” şi Patriarhia Română dar  răspicată afirmare a identităţii şi mersului istoric al comunităţii Românilor-Americani, parte a Lumii Noi dar păstrători ai modelului existenţial românesc”.

În sprijinul afirmaţiei sale, are următoarea notaţie: “Lucrez la adunarea de materiale pentru viitoare „Buletine Informative”. Caut să adun materiale care promovează informaţii de bază şi identitate Româno-Americană.

Rostul „Buletinului” este de seamă  mai ales în condiţiile în care există  o criză de „personalităţi” în cadrul comunităţii.”

Inserţii  de bun simţ cu caracter teologic, străbat lucrarea şi dovedesc, o dată în plus că Alexandru Nemoianu este un bun cunoscător al Bisericii din care face parte:  “În Epistola catre Romani a Apostolului Pavel, capitol 9, mulţi cred că se vorbeşte despre  predestinarea, „alegerea” , cutărui neam. Nimic mai greşit. O asemenea înţelegere este o amăgire efectiv până la iad pentru cei care ar crede în “predestinarea” cutărui neam. Sfântul Apostol face o dezvăluire  despre Lucrarea Dumnezeiească, din şi în veşnicie, lucrare întotdeauna desăvârşită întru Iisus. În acea Lucrare, de nepătruns în Prea Sfânta ei desăvârşire, trebuie să nădăjduim. În special este arătat că mântuirea nu este din injuncţii ale fariseilor sau din lucrările „legii”, ea este din credinţa în Iisus şi mila  lui Dumnezeu.

(27 martie  2008)

În Sfintele Taine lucrurile materiale, apa, vin, pâine, sunt mijloacele  de arătare  ale Duhului. În acest chip Sfintele Taine ne lămuresc Întruparea, prin care Hristos s-a îmbrăcat în trup spre a vădi Dumnezeirea şi ele (Sfintele Taine) ne vestesc mântuirea şi slava ce o vor primi cele văzute  în desăvârşire,”apoctastasis”.

Sfintele Taine, la fel ca şi Biserica, au chip văzut şi nevăzut. În fiecare Taină  se află un chip văzut şi un dar duhovnicesc nevăzut.

Sfintele Taine sunt întotdeauna „personale” şi în  „comuniune”, arătând iubirea desăvârşită  a lui Dumnezeu pentru toate şi pentru fiecare.”

Istorie, cultură, religie, filozofie, politică, artă – un univers complex care nu i-a rămas străin autorului şi de care este legat în scrierile sale: “Întocmesc împreună cu David O.  numarul  Aprilie-Iunie, 2008 al Buletinului Informativ. Este un numar care adresează anul 1848 şi personalitatea lui Avram Iancu, semnificaţia lor pentru Românii Americani.” Poate că trăsătura cea mai pregnantă de caracter a lui Alexandru Nemoianu este Iubirea de neam şi de Istorie, cinstirea Limbii române şi păstrarea identităţii naţionale, aşa cum a învăţat de la străbunii lui din Banatul Montan. El n-a uitat nici o clipă de pe ce meleaguri a plecat şi legătura strânsă cu cei rămaşi îi face onoare: “În Borloveni se pune la cale întemeierea unui grup cultural care să poarte numele bunicului meu matern, „Romulus Boldea”. Mă bucură enorm vestea.”

Dovadă  că nu stă nepăsător la suferinţele neamului, sunt aceste cuvinte, scrise cu durerea celui care încearcă să schimbe mentalităţi, dar, acestea sunt prea înrădăcinate şi se rostogolesc o dată cu tăvălugul istoriei: “Permanenta tragedie a Neamului Românesc  a fost şi a rămas forma fără fond. Mai exact încă prăpastia între Neam şi suprastructura politică şi  de „conducere”.

Suprastructura conducătoare, de aproape două  mii de ani, a însemnat aproape întotdeauna, stăpânire străină, de neam  şi întotdeauna de duh.

Aceste stăpâniri fără suflet şi vocaţie au mutilat locul şi oamenii. Acestor nevrednice stăpâniri le-au stat în sprijin mereu cărturari care au făcut din fripturism şi oportunism virtuţi. „Elita de mahala”, entitate eminamente bugetoforă şi parazitară, a fost prin necesitate retrogradă, a tras înapoi mişcarea istorică firească. „Elita de mahala”, intelectualitatea vândută „stăpânirilor” din spaţiul românesc, este poate cel mai trist exemplu de suprastuctură naţională care a lucrat împotriva rostului existenţial al Neamului căruia îi aparţine.”

Fie că se referă la neamul românesc în general, fie la zona în care au locuit strămoşii săi şi al căror stindard îl poartă cu mândrie, Alexandru  Nemoianu dovedeşte că Neamul constituie una din averile sale de preţ, pe care nu le-ar înlocui cu nici o alta. “În spaţiul românesc,  nobilimea  autentică, cea mai veche şi  mai rezistentă, s-au dovedit a fi „neamurile”, comunităţile săteşti libere. Aceste comunităţi  reprezintă în fapt, familii lărgite care trăiesc încă şi încă mai au amintirea valorii sacre a obârşiei. În rând cu boierimea, această parte a Neamului Românesc  garantează continuitatea, modelul arhetipal şi împreună, boierimea şi comunităţile libere, fac cu putinţă viitorul.”

Cu toate acestea, Alexandru Nemoianu este încrezător în destinul neamului, pentru că el este încercat de-a lungul vremurilor şi va răzbi peste toate furtunile: “Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îşi continuă drumul aşezat din veci. Cel care  se uită cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie şi o filă a ei, cu duh de dragoste, mereu va  fi întâmpinat de un singur adevăr şi învăţătură care, poate, şi sunt rostul existenţial al acestui Neam, că „apa trece şi pietrele rămân”.

Şi: “Populaţia îmbătată şi intoxicată de „modă” devine gloată fără chip, hidra cu multe capete gata să răcneasca: „Răstigneşte-L”. Nu este legătură între aceasta gloată şi Neam. Neamul  este majoritatea întotdeauna semnificativă, modestă, elegantă, tăcută, peste care stă Darul lui Dumnezeu şi  prin care se face Voia lui Dumnezeu.”

Cert este că, oriunde s-ar afla, această personalitate universală  cinsteşte istoria neamului său, tradiţia, cultura, datinile şi numele de român. Totodată, adevăruri teologice de necontestat, îi stau permanent pe buze acestui ilustru om de spirit şi filozof al culturii: “În vremea Liturghiei, Sfânta Jertfă nu este repetată, comemorată sau continuată căci, s-a săvârşit o dată pentru totdeauna.

Sfânta Jertfă devine prezenţă deorece, în vremea săvârşirii ei, vremile se contopesc şi devenim trăitori şi martori vii ale celor pe care le pomenim.”

Autorul nu se fereşte să facă anumite consideraţii morale despre virtuţile creştine, în chip deosebit, despre milă, dar şi  asupra unor personalităţi culturale mondiale: “Întregul nostru rost existenţial stă sub semnul milei.

Suntem aduşi  în lume goi şi plecam goi, fizic. Vieţuim în lumea asta prin mila şi nădăjduim la milă  pentru mântuire. La rândul nostru putem face o diferenţă, în bine, arătând, după putere, milă  semenului nostru.

Isaac Bashevis Singer, poate cel mai de seamă scriitor în „idisch”, este un titan al scrisului. În acelaşi timp el nu a putut trece peste prejudecăţile rasiale şi religioase şi în scrisul său este exprimat limpede dispreţul şi ostilitatea, la limita unei uri active, împotriva Creştinilor.”

În alt loc, aceste principii morale sunt dublate de virtutea patriotismului:

“Prin mijloacele de informare sunt trimise, direct şi indirect, mesaje vătămătoare şi stricăcioase. Aceste mesaje, mai cu seamă caută să surpe căile tradiţionale, valorile fundamentale, despre Credinţă, Familie, Neam. De multe ori,  aceste otrăvuri sunt învăluite în sentimentalism ieftin şi  drapate în falsa „dragoste”, „toleranţă” şi „înţelegere”. Că aşa este, stă dovedit de împrejurarea că, în contrast, căile tradiţionale sunt înfăţişate ca brutalitate  obscurantistă, fanatism şi intransigenţă. Cel mai lamurit se vede asta în modul deşănţat, agresiv în care este promovată homosexualitatea şi în care este atacat naţionalismul.”

Sau consideraţii cu privire la Credinţă: “Vârsta  amurgului trebuie să fie a ascultării şi a acceptarii, a deschiderii către rostul  fiinţial, a credinţei cu dinadinsul. „Adevăr, adevăr zic ţie: Când erai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; iar când vei îmbătrâni vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.” (Ioan 21,18).”

Acestea se îmbină în chip fericit cu meditaţii şi reflecţii despre Viaţă  şi despre sensul ei, despre vârstele spiritului şi vârstele biologice: “Anii  bătrâneţii au o textură proprie şi nu sunt cu  nimic mai puţin interesanţi decât  ceilalţi ani ai vieţii. Poate principala deosebire o reprezintă mult mai marea experienţă care îndeamnă la prudenţă. O prudenţă care poate însemna  negativitate prostească sau îndrazneală vie, ziditoare. Manifestarea liberei voinţe  şi obligaţia de a o exercita, rămân  în locul lor, modul de manifestare devine altul.”

Nu lipsesc amintirile din copilărie bucureşteană sau de cele din vremea liceului ale lui Alexandru Nemoianu, care nu pot să nu emoţioneze: “Îmi aduc aminte de strada „Puţul lui Zamfir” pe care o străbăteam dus şi întors, zilnic, mergând la şcoală (liceul Caragiale). O stradă care păstra caracteristicele  zonei de margine de Bucureşti. În mijlocul străzii  mai era încă un semi bordei, locuinţa tipică a Bărăganului, cu o curte curată şi grădină de zarzavat şi şiruri de porumb. Nu departe, într-o altă curte, dimineaţa vedeam o pisică în zgardă. Totdeauna m-am întrebat de ce.”

Foarte ades, firea poetică a autorului iese la lumină şi se manifestă cu o delicateţe de nespus: “Doi „robins” (prihori?) îşi au cuibul într-un cot al unui burlan de la clădirea „Centrului”. Din zori şi pâna în noapte cei doi trudesc la grija cuibului şi a ouălor aşezate în el. Se comportă cu  o eleganţă şi tandreţe  emoţionantă, fără sentimentalisme, fără dulcegărie, unul către altul. Sunt exemplari!” Şi altă oară, cu aceeaşi emoţie îi priveşte şi  notează: “Robinii (prihorii) care s-au cuibărit lângă cladirea Centrului, lucrează neobosit, de dimineaţa din zori şi până se întunecă. Dimineaţa devreme îi văd  trebăluind pe lângă cuib şi apoi continuă la fel până după apusul soarelui, până când  se întunecă. Ieri au curăţat cuibul. Aruncau afară din cuib  dejecţiile, depuse pe iarba ce căptuşea cuibul şi aduceau iarbă proaspătă, uscată, nu umedă şi în pericol de a mucegăi. Înţelepciunea lor şi tenacitatea de a-şi împlini rostul sunt exemplare, mobilizatoare şi emoţionante.”

Iubitor de natură şi de viaţă, Alexandru Nemoianu nu poate să nu facă remarci asupra frumuseţii din jur: “Zile de Primăvară târzie însoţite de ploi tomnatece, lumină lină şi perioade de negură umedă şi rece, străpunse de raze de soare arzătoare. Toate schimbările se petrec fulgerător. În jur este  o împărăţie a animalelor mici şi a păsărilor de tot felul care, din clipa dimineţii şi până noaptea, cântă voios şi lucrează neobosit. Unele dintre ele sunt de o frumuseţe incredibilă şi toate  au  gingăşie şi hotărâre fără hotar.”

Informaţia culturală îl captivează în aceeaşi măsură şi, chiar dacă este temporar situat în alt loc, el nu rămâne indiferent la tot ce se întâmplă în lumea culturală românească: “În România se înfiinţeaza o „Ligă a Scriitorilor Români” cu menirea de a aduna la un loc pe acei slujitori ai condeiului marginalizaţi, persecutaţi şi ignoraţi de structurile  scriitoriceşti care slujesc „stăpânirea”. Este o măsură înţeleaptă şi un pas curajos. Este vremea ca structurile slujind puterea să fie  ocolite şi  aruncate la gunoi. Este şi asta parte a „războiului asimetric”. Stăpânirea, care controlează totul, nu poate fi confruntată frontal şi mai ales nu pe temeiul „regulilor” pe care singură le-a scris, şi pe care, incidental, le respectă selectiv, ci în „alt” chip. Dacă noile  structuri vor acredita ideea că se poate acţiona şi „altfel” atunci stăpânirea a pierdut.”

Firul roşu al acestor însemnări, însă, este prietenia de neuitat pe care a legat-o cu profesorul Artur Silvestri, sentiment foarte puternic care a rămas precum Lumina de la capătul drumului, străbătut pe ploaie, ninsoare, întuneric, îngheţ, vânt, intemperii de tot felul, dar ştii că, dincolo de toate acestea, poţi fi fericit pentru că ai găsit un suflet geamăn căruia poţi să-i încredinţezi cu încredere, propriul suflet. Crâmpeie din această prietenie sunt prezente pe tot parcursul Jurnalului,  datat cu minuţie şi bazat pe fapte reale:

« În Vara lui 2004 am primit o scrisoare de la Artur Silvestri.

Era un soi de circulară în care se prezenta pe sine şi invita pe cei dornici să  se alăture unui program având de scop perpetuarea  esenţei româneşti veşnice. Era întâia dată când aflam de el.

Am răspuns şi apoi a început o relaţie absolut unică.

Instantaneu  am devenit un duh. Suspicios şi paranoic cum sunt, lui Artur Silvestri i-am deschis toate tainiţele sufletului meu şi toate gândurile şi îndoielile ce le aveam. Răspunsul primit a fost absolut uluitor.

Cu Artur Silvestri  am reuşit să  merg înainte să îmi aflu un drum şi poate, un rost în scris. Laudele sale, arătând frumuseţea şi generozitatea sufletului său mă  umileau, smereau şi obligau.

Oricum măcar ceva din „România Tainică” (tulburătorul, copleşitorul concept  pivot al gândirii lui Artur Silvestri) s-a întărit prin lucrarea comună, a lui şi a mea, în „Banatul muntos”.

I-am auzit glasul în trei rânduri şi nu l-am întâlnit niciodată.

Pe cheltuială proprie mi-a tiparit cărţi. În Octombrie  2008 i-am auzit glasul din clinica din Viena unde se găsea; era o voce calmă, împăcată şi fără îndoieli. Câteva zile mai târziu  a trecut „dincolo”.

11 Martie, 2008

Astăzi am expediat prin poştă electronică  textul jurnalului „Iluminări” lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a iniţia publicarea lui.

12 martie 2009

Primesc încurajări şi emoţionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri, Aurel Cojocaru şi bătrânul meu prieten Pupu (Ion Bârsan).

14 Martie, 2008

Trimit lui Artur Silvestri articole scrise în 2007-2008, ce vor fi incluse în volumul „Iluminari”. Publicarea lui este un dar de o generozitate fără  seamăn ce mi-l face acest om bun când împlinesc şaizeci de ani.

17 Martie, 2008

Trimit articole suplimentare pentru volumul „Iluminari”, în curs de apariţie prin generozitatea lui Artur Silvestri.

Primesc un superb mesaj de la Costel Voicu din Mehadia. Un om de mare caracter şi animator cultural şi de viaţă  românească  bănăţeană.

28 Martie, 2008

Schimb de mesaje cu Artur Silvestri.

Pare ostenit, pe bună dreptate după  munca gigantică pe care o duce. În acest context aflu cu totul emoţionant şi mă simt profund smerit de insistenţa cu care acest om bun se sileşte să termine spre publicare volumul meu „Iluminări” mai înainte de 28 Aprilie când împlinesc şaizeci de ani.

Lucrez la definitivarea textelor ce urmează  a fi cuprinse în volumul pomenit.

31 Martie,  2008

Artur Silvestri îmi spune că a decis să  plece într-o vacanţă. Cred că a fost o hotărâre înţeleaptă. Volumul de muncă  era copleşitor.

Unul dintre  adevărurile legate de cele considerate „inevitabile” este că arareori  ele se dovedesc adevărate.

22 Aprilie, 2008

Prin mijlocirea lui Artur Silvestri aflu de comentarii emoţionante făcute pe marginea unor texte ale mele de catre Aurel Anghel din Shanghai.

Comentariile, exagerat elogioase, mă umilesc şi înduioşează.

La 28 Aprilie primesc macheta cărţii „Înţeleptul din America”, alcătuită  de bunul Artur Silvestri şi care cuprinde  eseuri despre ‘opera” mea.

6 mai 2008

Trimit articolul despre jalnica ispită  a „luptei” împotriva răului de ieri la publicaţiile electronice  (Artur Silvestri), „Meridianul Românesc” şi, însoţit de o scrisoare, IPSS Nicolae al Banatului.

9 aprilie 2009

Dar dincolo de toate cele pomenite, Neamul Românesc îşi continuă drumul aşezat din veci.

Cel care  se uită cu dragoste la istoria acestui Neam sau întoarce fie şi o filă a ei, cu duh de dragoste, mereu va  fi întâmpinat de un singur adevăr  şi învăţătură care, poate, şi sunt rostul existenţial al acestui Neam, că <apa trece şi pietrele rămân>.

Jurnalul continuă cu o amintire de neuitat: o vacanţă petrecută  în părţile unde strămoşii lui îşi află odihna de veci: « Cea mai mare parte a vacanţei „româneşti” 2009 am petrecut-o în satul străbunilor mei, Borlovenii-Vechi, din Valea Almăjului, în Banatul muntos. Reîntâlnirea cu acel loc, pentru mine sacru, a fost ca de fiecare dată copleşitoare emoţional.Este întâlnirea cu veşnicia totdeauna egală sieşi, ieri, astăzi, întotdeauna. Nu este vorba de stagnare  sterilă, este vorba de creştere necontenită în duh, din genune în genune şi de înălţare constantă într-un rost pentru totdeauna.

Reîntâlnirea cu prietenii şi fratii de suflet, Ion Banuş, Iuliana şi Ianas Samption, Părintele Gheorghe Vlasie, Gheorghiţă şi Sofica Boambă, Gavrilă şi Gheni Ianga, Pavel Garjoaba, copilaşul Mihăiţă  şi de fapt, cu toţi şi toate din Borloveni, inclusiv cu Cioanca, a însemnat şi în 2009 bucurie şi prilej de a învăţa. Datorită devotaţilor almăjeni, a profesorilor, dar mai ales prietenilor: Pavel Panduru, Iosif Băcilă, Diacon Dr. Petrica Zamela în Toamna 2009 am avut cinstea să fiu parte din mai multe actvităţi culturale, conferinţe şi simpozioane, în Mehadia (unde am revăzut pe vrednicul Primar Iancu Panduru, pe Costel Vlaicu, Iulica Lalescu şi multi alţii), Borloveni, Prigor, Bozovici, Rudăria (unde am întâlnit corpul profesoral şi pe Directorul Ioan Popovici şi unde straşnica doamnă Iustina Tunea ne-a omenit cu o excepţională masă de prânz; un adevărat praznic) şi să fiu parte la o întâlnire cu Viorel Roman în Baile Heerculane. Aceste manifestări culturale au arătat că în Almaj vibrează şi rodesc gând şi statornicie, dragoste de Neam şi de lege românească. Dar mai ales am văzut că în Almaj oamenii cresc în pricepere şi că, păstrând identitatea şi mândria cnezială neschimbate, sunt gata să intre, de la egal la egal, în veacul al XXI-lea. Iar acest lucru mi-a fost ilustrat de întâlnirea, care a fost poate bucuria vacanţei româneşti 2009, cu „maistorii” Nicolae şi Calina Mercea din Rudăria. Cei doi „maistori”, cu exemplar profesionalism, au făcut anume adausuri necesare la „casa Boldea”, casa străbunilor mei din Borloveni. Dar aceşti doi oameni admirabili  s-au dovedit nu numai „maistori” pricepuţi, pe măsura veacului XXI, ci şi Almăjeni exemplari. Ei păstrează o gospodărie prosperă şi sunt  fruntaşi ai mândrei comene Rudaria (Eftimie Murgu). De la Calina am aflat că ‘Rudărenii nu merg la piaţă cu produse”. O emoţionantă dovadă a constiinţei nobiliare, cneziale, a locuitorilor. În mai toate felurile această vacanţă almăjană 2009, într-o Toamnă superbă şi într-un belşug al culesului excepţional, a fost pentru mine o bucurie binecuvântată şi o nouă descoperire  a „văii miracolelor”.

Jurnalul lui Alexandru Nemoianu reprezintă o lectură plăcută, instructivă, agreabilă, plină de informaţii notabile, necesare oricărui om care se respectă. A-l putea parcurge  a însemnat pentru mine o bucurie continuă, o bucurie izvorâtă din nevoinţa cunoaşterii unor spirite înalte, cu care să comunic pe  căi freatice, aşa cum comunică prin imagini oamenii de artă, aşa cum comunică prin vers, atunci când îi atinge îngerul,  iubitorii de Poezie, de frumos şi de Adevăr, în această lume, tot mai întunecată şi cu spirite tot mai îngheţate.

CEZARINA ADAMESCU, 4 februarie 2010

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: