LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Eugen Dorcescu – Poemele bătrânului – zece ipostaze ale întâmplării de a fi“

EUGEN DORCESCU, „Poemele bătrânului – Poemas del viejo”,

* Traducción del rumano –  Elegii, Editura Mirton, Timişoara, 2003 – : Rosa Lentini y Eugen Dorcescu. Apărute, sub titlul Elegii – Elegías, în revista on-line “Cetatea lui Bucur”, Bucureşti, nr. 16, 17 iunie 2010. De asemenea, în “Banat”, 6, 2010.

Rareori, poate de la Iannis Ritsos sau Odysseas Elytis mi-a fost dat să fiu străbătută de atâta fior dramatic şi liric în acelaşi timp, ca  în „Poemele bătrânului”, grupajul de versuri bilingve, în traducerea distinşilor Rosa Lentini şi a lui Eugen Dorcescu, de curând descoperite şi asumate integral, fiind citite sporadic în revistele on-line.

Personajul care îşi arogă poemele, respectiv „Bătrânul” – cu o existenţă ontică incertă, la limita realului cu suprarealul, atemporal şi aspaţial, ubicuu şi ascuns în acelaşi timp, îşi revendică dreptul la viaţă şi, mai mult, dreptul de a ne locui şi de a-şi pune amprenta pe fiinţa noastră cu aceeaşi dezinvoltură cu care, puternic şi slab în acelaşi timp, ne ia în posesie.

Bătrânul este o persoană carismatică. El a trăit îndeajuns ca să nu se mai mire de nimic, precum muntele, precum marea, precum vechiul cer care primeşte în braţele sale orice. Bătrânul poate trăi în noi şi în absenţa noastră, mai mult chiar decât în prezenţă, iată, ne populează absenţa, golul sufletesc, ne descoperă spaimele, îndoielile, singurătăţile. El a găsit o formulă magică pentru supravieţuire în deşertul în care ne situăm, fie că vrem, fie că nu: „Bătrânul /

şi-a simplificat, / şi-a geometrizat / afectele. Spune / că ierarhia iubirilor sale /

începe cu Iah Elohim, continuă / cu soţia, nepoţii, fiicele, cu / părinţii şi fraţii – / cei după trup, cei întru credinţă-”. Ajuns la un asemenea grad de asimilare a realului şi mai ales a imaginarului, Bătrânul „se opreşte la semeni, / diluându-se enorm, pentru a-i / cuprinde pe toţi, pentru a / se distribui egal fiecăruia, / se întoarce apoi, revine la / el însuşi, încrezătoare”.

Important e de reţinut că aici, ideea de jertfă este manifestă. Mai întâi el se simplifică, îşi geometrizează afectele, pentru a se putea prelungi în semeni, împrăştiindu-se şi împărţindu-se egal fiecăruia. Este sinteza jertfelnică a Creatorului.

Şi iată ce adevăr fundamental, ce axiomă se naşte în versurile următoare: „el ştie / că a iubi pe cineva dintre oameni / înseamnă / a dori să trăieşti tu în locul lui / – spre a-l feri de ororile vieţii –”. Aici este reiterată jertfa Mântuitorului care s-a făcut om pentru a ne îndumnezei pe noi.

„A iubi pe cineva înseamnă să trăieşti tu în locul lui” – este un enunţ cu totul excepţional, o altă Regulă de aur a creştinismului, care implică jertfa supremă pentru aproapele.

„El ştie / că a urî pe cineva înseamnă / a dori să îl faci pe acela să / trăiască în locul tău”, este ceea ce noi refuzăm îndeobşte, pentru că noi dorim  să lepădăm povara care ni se pare prea apăsătoare şi să ne eliberăm cât mai repede de ea, pasând-o altcuiva. E vorba despre substituire, despre înlocuirea şi plasarea responsabilităţii pe alţi umeri.

Bătrânul a ajuns la o înţelepciune supremă, când excesele de orice fel devin dăunătoare. Moderaţia, ponderarea este ideală. Calea de mijloc duce mai degrabă la ţinta propusă. „bătrânul nici nu se iubeşte, / nici nu se urăşte, / el nu mai trăieşte de mult în / locul său, / el nu mai trăieşte /în nici un loc / şi n-a murit încă”.

Asemenea tablou este de văzut doar în deşertul necuprins al Tibetului, unde, asceţi ajunşi la o vârstă respectabilă, privesc viaţa şi moartea prin dioptriile sufleteşti şi ajung la performanţa necorporalităţii, prin mortificaţie continuă sau alte practici, trăind în chip spiritual şi doar ochii sau o mimică imperceptibilă îi mai trădează că sunt vii încă. Ei au viziuni şi locuţiuni interioare, trăiesc practic în chip lăuntric în pofida stimulilor exteriori.

Pe de altă parte, viziuni stranii, spectaculoase, de peliculă de groază se derulează obsedant prin faţa bătrânului, să-l scoată din starea cathartică în care îşi este de ajuns sieşi. „Cadavrele încă vii”, copacii fremătând, „acoperind morminte de aer” şi soarele – „harnic paracliser” adiind „subtil, a trecere, a/ descompunere, a / putrezire, / în vitrine…” aprinde candele, stinge lumânări,

în timp ce „cadavrele încă vii erau pline/ din creştet până-n tălpi, / cu viermi lungi de / sudoare”.

O altă dimensiune a fiinţei sale pământeşti este aceea că, Bătrânul a devenit „Incompatibil cu / spaţiul, cu timpul” – el a devenit „vechi de ani”, cu o vârstă indefinită, dar supus, cu toate acestea, legilor imuabile ale fizicii. În această ipostază, „bătrânul îşi gustă, în / singurătate, acronia, / obligat, totuşi, prin pârghia / necruţătoare a gravitaţiei, / să rămână fixat într-un loc, / într-un topos”.

Se ştie, omul dintotdeauna este robul spaţiului său mioritic, al toposului, al meleagului de unde a survenit ca fiinţă. Desprinderea de matcă este echivalentă cu o smulgere dureroasă, cu o (dez)locuire. Personajul enigmatic al lui Eugen Dorcescu e uitat parcă în Spaţiul Târziu, suspendat în timpul din ce în ce mai incert şi mai impersonal, „în spaţiul / de care nu-l mai leagă nimic, / în afara repulsiei”.

Deşi nu mai e legat de aceste coordonate spaţio-temporale, el le este prizonier şi aici se constată o entropie stranie şi fabuloasă a timpului în spaţiu, cele două se amestecă irevocabil în terenul de luptă, în teatrul de operaţiuni care este umanul din noi. Teluric şi cosmic de-a valma, într-un stat de om, într-o alcătuire de carne şi duh, numită îndeobşte, fiinţă.

„Dar şi timpul deşiră şi / sfâşie – timpul, criminal nevăzut, / adânc împlântat / în inima spaţiului, adânc / împlântat în trupul / bătrânului, / muşcându-i sufletul, / însângerându-i sufletul, / noaptea, mai ales, / noaptea târziu, / colindând prin coşmaruri, / ca o hienă”.

E o luptă  qui pro quo, cu unghiile şi cu dinţii şi nu se ştie cine, pe cine supune şi cât.

Desigur, spaţiul şi timpul fiind incomensurabile, omul va fi totdeauna perdant, cu toate arsenalele folosite împotriva acestor iluzii-concepte fundamentale, care pot deveni la un moment dat convenţionale, funcţie de natura umană şi de modul  de receptare, conform determinărilor fiecăruia.

Este relevant în poemul acesta continuu, cum e folosită noţiunea de singurătate ca şi determinare, ca şi accent personal, cu anumite conotaţii pozitive ori negative. Singurătatea e fecundă, născătoare, propice creaţiei, propice gândirii filozofice ori lirice, dar poate cunoaşte şi aspecte patologice atunci când e prelungită peste măsură, omul fiind o fiinţă eminamente socială. În viziunea autorului, singurătatea ia alte dimensiuni, ea este personificată, metamorfozată, ea pare un uriaş, un monstru care ameninţă cu sufocarea, cu subminarea funcţiilor vitale şi a voinţei, fiind, în acest caz, aidoma unei caracatiţe uriaşe care te înfăşoară cu mii de tentacule: „Bătrânul e atât de / singur, încât / a umplut, cu firava lui / substanţă, spaţiul şi / timpul, / bătrânul e atât de / singur, încât / nu-şi mai află loc în / spaţiu şi timp”.

Viziunile fantastice nu întârzie să apară în această situaţie în care omul e înghesuit, căutând să-şi afle loc în spaţiu şi timp. Avem parcă de-a face şi suntem nevoiţi să acceptăm sintagma lovinesciană „jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” – desigur, pe altă plajă, dar, imaginile sunt foarte sugestive: pământ sterp ca după un cataclism nuclear, scrum, cenuşă, fantome de fum, „operă a incinerării universale” – un peisaj coşmaresc, „peste care/ noaptea coboară definitiv”.

Bătrânul „s-a ghemuit în / vechiul lui faeton de / cenuşă, / cu vizitiu de / cenuşă, / cu doi cai de / cenuşă, / stă rezemat pe tapiseria / de scrum şi cenuşă, /

străbate un peisaj / neînchipuit de pustiu, / neînchipuit de frumos, / operă a incinerării universale, / străbate un peisaj peste care / noaptea coboară definitiv.” Ceea ce este şi mai straniu – e că peisajul respinge şi atrage în aceeaşi măsură, are putere de magnet şi cu cât vrei să te îndepărtezi, cu atât te apropii, e ceva aproape magic şi nu poţi ieşi de sub vrajă.

În mijlocul acestui pustiu de cenuşă, poetul are o viziune salvatoare:

„o singură flăcăruie, un rest / al incendiului cosmic, îi /  luminează, / de foarte departe, / drumul alb, / de cenuşă.”

Din secvenţa a V-a a poemului-fluviu, intervin alte personaje care suplinesc stranietatea peisajului: în timp ce Bătrânul  contemplă liniştit „marele râu al timpului” – care seamănă cu Ibru, aşteptând clipa când îşi va îmbrăţişa „mesagerul de flăcări” – el îşi va re-alcătui familia din fiicele şi nepoţii focului, în timp ce fiicele lui naturale l-au uitat demult.

„Fiicele bătrânului nu / l-au uitat, deşi, de fapt, / nu-l mai ţin minte. /

El nu le-nvinovăţeşte, el nu / învinovăţeşte niciodată pe / nimeni (poate tocmai de-aceea / nu-l mai ţin minte), / el contemplă liniştit marele / râu al timpului / (seamănă cu / Ibru, îşi zice), / aşteaptă clipa când îşi / va îmbrăţişa mesagerul de / flăcări, / când va intra şi se va / face nevăzut în familia / focului, / când fiicele focului, / nepoţii focului vor / deveni / propria sa / familie.”

Sunt absolut convinsă, absolut convinsă că traducerea realizată de cei doi este cât se poate de fidelă şi, după cât de muzical sună, ea va fi receptată în ţările latino, cu real interes de către iubitorii de poezie.

Dintr-o dată, în poemul cu denominaţiunea „6”, părăsim zona fantasticului şi coborâm în real, în spaţiul citadin, printre oameni, într-un cotidian care nu-i mai poate oferi Bătrânului căldura, speranţa, afecţiunea pe care el nu a mai aflat-o demult. Şi aici se simte disperarea existenţială, indiferenţa şi chiar răutatea oamenilor, în mijlocul cărora te poţi simţi mai singur ca-n pustiul de cenuşă. Şi nu mai ai nici măcar fantasmele drpt puncte de sprijin, fiindcă, o dată cu zorii, s-au împrăştiat şi ultimele rămăşiţe de visuri.

„Bătrânului / i s-a făcut atât de lehamite / de ziua / ploioasă, de / înfăţişarea oraşului, / de piaţa duhnitoare, / de semenii murdari, săraci, /

zbârliţi, disperaţi, / i s-a făcut atât de / lehamite de sine însuşi, de / propria-i viaţă, / încât, întors acasă, / şi-a şters, cu / un gest decis, decisiv, / şi-a şters, de pe / pânza goală a zilei, / statura, umbra / şi urmele – / atât înapoi, cât şi / înainte”.

Existenţa Bătrânului într-un spaţiu bine determinat îi conferă acestuia siguranţă dar şi senzaţia că este supus forţelor telurice şi cosmice, aidoma unui bob de nisip şi că voinţa lui în acest angrenaj universal este nesemnificativă. De aceea omul jinduieşte starea genuină în care i se lăsase măcar visul şi deşertul lui de cenuşă pentru a-l străbate cu puterea închipuirii.

În această ipostază în care natura, cosmosul, viaţa însăşi par să-l depăşească, Bătrânul trăieşte, pur şi simplu, imensa / oboseală a enigmei, / imensa povară a razelor / întreţesute, / imensa teroare / a soarelui ermetic, / straniu, greu, / apăsător, inexistent, / ar vrea, timid, să / se smulgă din sine, /

să fie liber, uşor, / să privească din văzduh panorama / primăverii înflorite, /

intens şi vast înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul secret, / la florile lui de / cenuşă”.

Contrar aparenţei de mizantropie, Bătrânul este un personaj generos şi iubitor de semeni până la jertfă, un altruism care adeseori în vremea noastră este foarte prost înţeles: „bătrânul e atât de / bun, încât, cum s-ar putea /

afirma, cum / s-a şi afirmat, / e de-a dreptul crud, / bătrânul / îi iubeşte pe / ceilalţi, şi / se urăşte pe sine, / îşi urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, /

în amalgamul de beţivi,/ câini, cerşetori / şi investitori strategici, /îşi urăşte absenţa dintr-un / alt secol, dintr-o / altă lume, / îşi urăşte ziua de ieri, / fiindcă s-a înjosit s-o trăiască, / îşi urăşte / ziua de mâine, / fiindcă s-ar putea înjosi / părăsind-o”.

Interesant cum aşează autorul, gradat, în „promiscuitatea oraşului”, categorii diferite: „amalgamul de beţivi, / câini, cerşetori / şi investitori strategici” – iată o scară nouă de valori.

Desigur, pentru Bătrân, sfârşitul nu mai e demult un prilej de angoasă, el a pregustat din dulceaţa morţii şi a priceput multe. De aceea aşteaptă cu seninătate trecerea pragului: „Bătrânul pregustă / plictisul fără seamăn al / morţii, / festinul acesta funebru a / început de mult, / din copilărie aproape, / bătrânul a trăit frenetic, / a iubit, a petrecut, a muncit, / dar, nici un moment, n-a / părăsit masa de ceaţă şi fum / a lui Thanatos, / prin umbrele ei îşi privea / convivii, / în negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, lehamitea, / la acest ospăţ se află / şi-acum, / când primăvara nu-i altceva decât o / invazie subterană de / viermi / şi-o explozie celestă / de cenuşă”.

„Legea morală din noi şi cerul înstelat deasupra noastră” – între aceste două coordonate esenţiale se desfăşoară viaţa omului, veşnic cu picioarele lipite de ţărână şi cu ochii mijiţi spre cer, cruce verticală de carne pe meridianele convenţionale pe care se mişcă împotriva voinţei sale, o dată cu mişcarea de rotaţie şi cu cea de revoluţie.

Autorul suprinde în chip magistral această ipostază a omului în durerea şi bucuria de a fi, de a se manifesta şi de a avea puterea să se împotrivească, chiar dacă fără rezultat, în virtutea liberului său arbitru, la tot ceea ce nu-i este propriu.

Şi în tot acest angrenaj în care este prins, el întrevede, aşa cum mărturiseşte, o singură sărbătoare existenţială, relevantă: „un cântec ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, / norocită ce eşti, / o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală rămâi: / în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”.

Şi într-aceasta constă măreţia omului, a ceea ce scriitorul rus Maxim Gorki a sintetizat într-o frază magistrală, chiar dacă în alt context: „Omul! Ce mândru sună acest cuvânt!”

Un om de la care putem învăţa însă, măreţia smereniei.

Zece poeme, zece ipostaze ale omului, ale întâmplării de a fi. Zece poeme într-un poem admirabil. O „Cântare omului” cu tot ce implică el.

Poemul este o imensă parabolă existenţială în care omul luptă cu toate forţele din jur.

Cu un personaj-cheie care dezvoltat ar putea deveni erou de roman, pentru că are ceva de spus semenilor săi, adică nouă. Şi mai ales, care ne transmite, prin toată fiinţa lui, emoţii estetice, stări bine definite. Care ne convinge şi ne transmite un mesaj de speranţă, că, oricât ar fi coşmarul de lung, într-o dimineaţă, tot ne vom trezi şi vom putea lua totul de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO,

25 Gustar 2010

www.agero-stuttgart.de

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: