LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Duh tainic într-un rotund numit sufletul român“

Dr. Artur Silvestri, Cuvinte pentru urmaşi. Vol. I. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român, Editura Carpathia Press, 2005.
Pentru ce scrie omul? Pentru cele ce s-au întâmplat în trecut? Pentru toţi cei plecaţi demult? Nicidecum. Pentru prezent? Dacă prezentul acesta continuu este capabil să rezoneze la cuvintele lui. De obicei, mesajul scriitorului, în chip deosebit, al celui creştin, nu e recepţionat, ori este recepţionat deformat, dacă nu chiar respins.

Atunci? Ceea ce NE RĂMÂNE e viitorul. Un mâine devenit azi, care se va preface în ieri, într-o clipită.

Şi speranţa vădită, sau numai presimţită că mesajele noastre, uneori scrise cu sudoare şi lacrimi (nu vreau să par patetică – dar uneori cu jertfe de sânge!) vor fi recepţionate în viitor. De către urmaşi.

Acesta este mesajul generos al cărţii – de excepţională valoare documentară pentru istoria literaturii: „Cuvinte pentru urmaşi…”,alcătuită de distinsul cărturar Dr. Artur Silvestri.

Dar oare nu lăsase Ştefan cel mare şi Sfânt un Cuvânt-Testament drept moştenire urmaşilor, privitor la Moldova, care nu aparţinea atât trecutului ori prezentului, ci, în chip deosebit, viitorului, „urmaşilor urmaşilor voştri, în vecii vecilor!”

Aceasta obligă în conştiinţă. Responsabilizează. Să păstrăm cu sfinţenie – ceea ce avem. Şi nu numai să păstrăm, dar să şi transmitem mai departte. Şi CUVÂNTUL va rezona în inimi şi se va întoarce la noi îmbogăţit, înmulţit, precum talantul dăruit de Dumnezeu, fiecăruia.

Cuvântul bun şi ziditor de suflete, adunat întrun florilegiu de învăţături care, după expresia autorului, este destinat „celor ce sunt şi mai ales celor ce vor veni după noi”, un adevărat tezaur de spiritualitate, povăţuiri, exemple, frânturi de biografii, evocări, în spiritul cărţilor cu care deja ne-a obişnuit (citiţi: ne-a binecuvântat! – n.n.), Dr. Artur Silvestri.

Aceste „şire – spune Artur silvestri – care impresionează, întâi de toate, pentru că există.”

Şi această copleşitoare „înfăptuire” a Domnului Artur Silvestri se daugă la tezaurul sufletesc, la rotundul armonios numit sufletul român – încearcă a se sustrage vremurilor şi, puse toate „cap la cap” par un fel de creaţie rapsodică de esenţa întocmirilor ce nu au nume.”

Această inedită „colecţie de mărturisiri” debutează cu un Cuvânt al lui Artur Silvestri intitulat: ”Câteva preliminarii la „Reconquista”.

Să păşim neauzit pe acest tărâm magic.

Mărturisind dorinţa de a avea şi noi „o carte de învăţături”, din care s-ar putea împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol, Artur Silvestri oferă motivaţia scrierii acestei cărţi colective de învăţăminte. Scotocind prin memoria sa, după scrierile unor „povăţuitori secreţi” – care-i înrâuriseră existenţa şi formaţiunea intelectuală şi spirituală şi observând diversitatea de păreri, stiluri, poveţe, îndrumări, cuvinte-mărturie, lăsate drept moştenire, autorul a hotărât să strângă aceste „mărturisiri” „ce vor putea, astăzi încă, să creeze un exemplu şi un model pentru Români.

„Exemplul faptei” – se numeşte Cuvântul de învăţătură dat de  P.S.S. Antonie Plămădeală care face un excurs asupra vieţii şi operei sale.

Întrucât am mai făcut referiri la biografia marelui ierarh ortodox, ce se regăsesc chiar în această carte, nu vom poposi mult asupra acestui aspect.

Important este îndemnul I.P.S. Sale către tineri: „Viaţa trebuie priviră cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate. Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.

Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem  mereu conştiinţa că suntem datori altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.”

Urma, semnul, pecetea lăsată de I.P.S.S. Antonie Plămădeală rămâne „Academia de la Sâmbăta”.

Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului omenesc.(…) Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim plan a valorilor creştine.”

Vorbind despre ea, Î.P.S. aminteşte despre biblioteca mănăstirii, menţionând:

Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile”.

„Tot aici se află scrisori de la oameni mari – scriitori, politicieni, foarte importante mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu.”

Î.P.S. Sa evocă vremea în care a scris cele 40 de volume fără mijloaceele de azi. Şi încheie, pornind de la definiţia teologiei: „Omul e religios, dar pentru asta nu  înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei.

De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filosofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. (…) Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.

Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.”

Vasile G. Barba scrie „O scrisoare către nepoţi” – explicând că: „În Munţii Alpi din Elveţia, în cantonul Granbunden trăiesc 44.ooo de reto-romani. Sunt rude de limbă şi, poate de sânge, cu sutele de mii de macedo-români care trăiesc în Pind. În Alpi şi în Pind limba română se vorbeşte de peste 2000 de ani. Muntele este casă şi pentru reto-români şi pentru macedo-români.

De 42 de ani, din anul 1938, limba reto-romană din Alpi este a patra limbă recunoscută ca limbă de stat în Elveţia, unde trăiesc 6.500.000 de locuitori. Celelalte trei limbi sunt: germana, franceza şi italiana.(…) Tot ce se scrie oficial pentru elveţieni se scrie în cele patru limbi.”

Interesante afirmaţii face Vasile G. Barba în declaraţia sa.

„Pentru elveţieni există limba germană, limba pâinii, dar limba inimii este – reto-romana.”

Oferind aceste date despre ar(o)mâni şi despre drepturile lor, acest scriitor face un serviciu binecuvântat celor care nu sunt destul de bine informaţi în această privinţă.

Şi semnătura este menită să înduioşeze: „Cu multă dragoste, al vostru bunic.”

„Cuvinte şi poveţe. Gânduri către tineri” – oferă şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care mărturiseşte că nu a simţit curgerea timpului. În copleşitoarea sa biografie, nu  materia primeză, ci partea spirituală.

Domnia sa dă mărturie: „Aşa am făcut „formaţie de suflete”, nu numai de minţi. (…) Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit şi sentimentul religios.”

Apoi îşi aminteşte de Tudor Vianu ca modelul său absolut şi declară că tezaurul bibliotecii este singura sa bogăţie. Meditând în chip amar, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (la data aceea), dădea mărturie:

Astăzi noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uităm şi rugăciunea.”

Fiecare vorbă de-a Zoei Dumitrescu-Buşulenga este un miracol continuu. Personal, am avut şansa s-o ascult conferenţiind, de câteva ori, în faţa studeneţilor din urbea mea şi n-o să pot uita niciodată elocinţa sa şi empathia existentă între această fiinţă, aparent fragilă şi tinerimea, care nu mai prididea să-i trimită întrebări şi să intre în dialog cu această Doamnă a Culturii şi Spiritualităţii Româneşti. Mi-am notat aproape toate cuvintele sale, pe care le recitesc la  nesfârşit, cu nesaţ, nutrindu-mă cu ele, cu bucuria iluminării de gând şi cu o fericire tainică despre care eu spun că vine doar de la Dumnezeu prin oamenii Săi aleşi, trimişi pe pământ să ne edifice sufletele. Şi  Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost şi continuă să fie, chiar şi din cealaltă realitate în care se află, în această privinţă, mai mult decât un apostol.

D. Vatamaniuc – declară că „Nu-l putem cumpăra pe Eminescu”.

„Mesajul meu pentru cei care vin după noi este ca ei să facă lucruri temeinice şi să nu se apuce de prea multe lucruri odată; să facă puţin dar bine, să ştie tot timpul de unde pleacă pentru a putea ajunge unde doresc.”

Viorel Roman – susţine, la rândul său: „Sunt un adept al Şcolii Ardelene” argumentându-şi afirmaţia în mod solid cu date şi fapte.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda – are o disertaţie care are ca temă: „Lupta pentru a fi”, prilej de evocare autobiografică şi de menţionare a activităţii spirituale şi culturale epentru care a primit premiul ARP.

Traian Galetaru spune: „Era păcat de Dumnezeu să nu fi continuat”, referindu-se ala activitatea sa culturală.

Ion Hangiu împărtăşeşte experienţa sa în: „O parte din acea bogăţie tainică”- referindu-se la „Dicţionarul de presă românească”.

Alex. Nemoianu întemeiază pledoaria sa pe cuvântul „Acum!” – subliniind că nu trebuie să scăpăm din mână clipa, atâta timp cât mai putem înfăptui ceva folositor. „Acum este ceasul în care veriga noastră se poate lega de lanţul vieţii şi tot acum putem să spargem şi irosi mica noastră contribuţie la această verigă.”

Trinţu Măran atrage atenţia: „Dacă nu facem ce trebuie ne vor judeca urmaşii” – referindu-se la românii vienezi despre care a scris într-un raport intitulat „Românii din Viena”.

Distinsul critic şi istoric literar Ion Rotaru – aduce (cum ar fi putut altfel?) „Elogiul cărţii” în cuvinte foarte emoţionante şi pertinente, sfârşind prin a spune: „Marele savant şi istoric Nicolae Iorga definea cultura română ca fiind o cultură de factură militară, pentru că noi ne-am aflat mereu în calea unor mari imperii. Devenind mai apoi o insulă de latinitate într-o mare pravoslavică. Eu, prin întreaga mea operă – spune Domnia sa – am încercat să îmbin această cultură cu frumosul, cu beletristica.”

Ilie Purcaru – şi-a ales „Modelul Eminescu” mărturisind că. „De cincizeci de ani a practicat nu numai reportajul, ci toate genurile unei profesii pe cât de generoase, pe atât de ingrată.”

El precizează: „Modelul de admirat, nu de urmat (că asta-i prea greu), este modelul Eminescu!”Apoi dă lămuriridespre ce înseamnă acest model.

Dimitrie Grama (Danemarca) – afirmă: ”Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug.”

„Dacă prin strădania mea aş putea „crea” o subspecie umană mai pură şi m-aş simţi într-adevăr împlinit. Cei care au putere şi răbdare să asculte ce eu şi alţii ca mine avem de spus, se vor trezi poate, odată, pe acea potecă îngustă ce duce spre „iluminare”.

Ion Ghinoiu vorbeşte despre „Asumarea riscului de a gândi şi altfel”.

El se declară un: „specialist al culturii populare. (…) Toată perioada carierei mele am dedicat-o Atlasului Etnografic Român. Cred că aceasta a fost una din marile şanse pe care mi le-a dat Dumnezeu.”

Florin Constantiniu – are „Satisfacţia de a descoperi cele neştiute.”

„Meseria de istoric nu numai că nu este profitabilă, dar s-a dovedit şi primejdioasă: Miron Costin şi Nicolae Iorga au fost ucişi, Dar dincolo de orice inconvenient stă satisfacţia de a descoperi cele neştiute şi  de a le orândui inteligibil. Efort intelectual destinat să ajute la cunoaşterea trecutului, nu pentru a răspunde unui panseism gratuit, ci pentru a oferi o cheie de înţelegere a lumii în care trăim.

Iosif Băcilă – oferă „Inscripţii deosebite la „Almăjana” – într-un cuvânt de învăţătură precum un poem.

Dan Zamfirescu – scoate la lumină idei despre „Războiul sfânt pentru valorile naţionale”.

Vasile Grigore, consideră că arta este cel mai bun urmaş: „N-am urmaşi, am arta mea şi tablourile mele” – „simbol al urmaşilor şi al sufletului meu, ele vor face parte din timpul prezent şi viitor.”

Poetul Ion Beldeanu – ne reaminteşte de Bucovina spunând: „Este nevoie să vorbim mereu de Bucovina şi despre ceea ce a fost Bucovina, în speranţa unei eventuale reveniri şi reîntoarceri la ce a mai rămas suspendat îmntre Cernăuţi şi dincolo de Cernăuţi. Altfel rămânem tot mai îndepărtaţi, tot mai străini de noi înşine.”

Corneliu Florea începe depoziţia cu „ A fost odată…” şi face o succintă analiză a stării culturii actuale.

Nicolae Georgescu vorbeşte despre „Deconstrucţia Eminescologiei” şi afirmă că prin premiile ARP, „se instituţionalizează, în fine, un instinct naţional: acela al valorii muncii intelectuale oneste.”

Îndemnul lui Graţian Jucan – este: „Lumina şi adevărul nu trebuie să ne părăsescă”.

Ioan Opriş – ne oferă „Mesajul” şi „Locul” – făcând o analiză a stării patrimoniului românesc.

Patrimoniul cultural şi natural este referinţă şi  carte de vizită, totodată, dar mai este şi o probă a nivelului de comportament individual şi colectiv faţă de noi înşine.”

Lucian Hetco (Stuttgart) vorbeşte despre  „Condiţia de a fi român” şi susţine că organizează cenacluri de istorie şi limba română. „Ne-am asociat într-o Ligă românească pe care o prezidez.”

Gheorghe Neagu – oferă „Sfaturi pentru mai târziu” – sub forma panseului liric, în geneul poemului ”Şi dacă” (If…) al lui Rudyard Kippling.

Svetlana Matta Paleologu propune urmaşilor Cuvântul lui Eminescu drept „Comoara ţării”.

Nopţile le-am trăit sub cerul liber” – mărturiseşte Ion Drăguşanul – amintindu-şi de locul de baştină, matricea sa culturală şi spirituală.

„Cuvânt de învăţătură” oferă şi Virgiliu Radulian. Spre finalul mărturiei – îşi cimentează îndemnurile către urmaşi.

Florin Rotaru susţine că „Munca e  – o suferinţă ziditoare”.

Şi Sabin Bodea – ilustrul animator cultural din Arad şi director al revistei de cultură şi umanitate „Viaţa de pretutindeni” – îşi formulează crezul artistic în trei cuvinte cheie: „Cultură, istorie şi performanţă”.

De asemenea, Sabin Bodea a pus bazele Asociaţiei non-guvernamentale „Viaţa de pretutindeni”, de cultură şi umanitate, cu filiale în ţară şi în străinătate, având, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, gânduri pozitive pentru om şi cultură, pentru „omul român de peste tot.”

„(…)Vrem să realizăm, spune Domnia sa – deci, zeci, sute de punţi de legătură cu ţara, cu românii din diaspora. „Viaţa  de pretutindeni” trebuie să devină o  oglindă a omului de bun simţ, demn, sociabil, încrezător în misia lui pe pămnânt şi a semenilor săi. Iar prin aceasta îmi doresc să las urmaşilor un semn cât mai viabil, nişte jaloane purtătoare de ştafetă, de dus mai departe, cât mai departe.”

Constantin Ciopraga mărturiseşte: „Ascult vocea lucrurilor”.

Descinzând din acei „oameni ai pământului”, Constantin Ciopraga spune: „N-am deschis ochii spre lume într-un mediu intectual; după cele dintâi cărţi care mă mişcaseră, trăiam într-un orizont de aşteptare delicios şi confuz, tânjeam spre ceva luminos, tentat de timpuriu de armonizarea cu vocile pământului, am înţeles  – din adolescenţă – că în clipa de plenitudine picură ceva din pulsul eternităţii. O oră în fiecare zi pot fi solitar şi abstras, dar restul, majoritatea timpului individual se cade a fi consacrat celorlalţi. Sintagma „Eu sunt celălalt” rezumă laconic esenţa universalistă, analogismul devenirii perpetue.” (…)

„Ascult vocea lucrurilor şi cred în funcţia tonifiantă a naturii; privesc spre creatorii din toate timpurile; îi admir şi văd în ei însemne ale divinităţii. Indiferent de domeniul lor, mă încântă acei oameni care încă din timpul vieţii deveniseră monumente. M-au sedus acele modele care proclamau austeritatea; alţii, stăpâni pe instrumente, vizând universul, mi-au însoţit încrederea în omul-emblemă (…) Mi-am jalonat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând egal la bucurie ori la nefericire, înţelegând să opun Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare.”

A.I. Brumaru face o succintă radiografiere a societăţii româneşti post decembriste, spunând: „putem conchide că trăim astăzi o experienţă stresantă: Românii, restul lumii? Suportăm mai curând o angoasă de influenţă: ne-am născut înşelaţi, suntem gata înşelaţi…”

Ioan Barbu propune „Modelul Brâncuşi”. Vorbind despre valorile româneşti împrăştiate-n diaspora, Ioan Barbu spune. „Cei ce-şi pierd, în străinătate, limba de-acasă încetează, practic, de a mai fi români. Patria unui popor este,  în primul rând, limba lui, căci, aşa cum s-a spus: „noi, românii, locuim în limba română”, adevăr valabil pentru oricare altă naţiune.”(…) Limba română nu se poate păstra şi nu poate evolua decât în ţara ei de baştină, România (…) Brâncuşi, ale cărui izvoare de artă mulţi le-au plasat în teritorii străine, s-a revendicat întotdeauna pământului românesc. Singur a spus-o: „Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători pământului csare ne-a dat tot.”

Acesta nu este numai „modelul Brâncuşi”, ci şi o veritabilă „lecţie Brâncuşi”.

Ioan I. Mirea spune: „Iar Dumnezeu mi-i Ţară”.

Emoţionant şi adevărat spus.

Emil Satco – susţine că în crezul său trebuie să existe: „Muncă, pasiune şi un pic de nebunie.”

Distinsul om de cultură Ovidiu Drâmba spune că:  „Un model nu e o singură persoană.”

Trecând în revistă prestigioasa sa activitate de istoric al culturii şi civilizaţiei, Domnia sa susţine că: „Modelul nu trebuie neapărat, şi nici nu este nevoie, să fie unul singur; modelul poate fi găsit întruchipat şi în două sau în trei personalităţi.

Mircea Păcurariu, după 50 de ani de publicistică, în modestia sa, îi lasă pe alţii să spună ce a făcut bine şi ce ar  fi trebuit să facă.

Andrei Ostap declară că: „Basarabia înseamnă Ştefan cel Mare şi poporul”. Ca ilustrare propune o lucrare de sculptură, apreciată peste hotare denumită „Formarea poporului român”.

„Contopirea celor două neamuri de istorie e sugerată de elemente de viaţă, două familii mixte, daco-române, cărora li se adaugă rodul viitorului: doi copii daco-romani ocrotiţi de braţe dace.”

Un nucleu de energii luminoase” – se intitulează cuvântul Luciei Olaru Nenati. Un amplu periplu în biografia sa fizică şi spirituală, legată cu fire nevăzute de Eminescu.

Autor al celor patru volume din „Catalogul manuscriselor româneşti”, Gabriel Strempel – evidenţiază „O realitate şi o realizare.”

Tudor Octavian a procedat la o documntare în „Regimul disperatului” prin galeriile de artă şi consignaţii, să descopere opere de artă ale unor mari pictori despre care nu se ştia aproape nimic. Rezultatul: Cartea Pictori români uitaţi.

Domnia sa pledează pentru „valorificarea cu maximum de profit economic şi spiritual a ceea ce cu adevărat avem.”

Ervino Curtis – consideră România „a doua mea patrie”, spunând că: „Această ţară trece prin mari riscuri în acest moment. Cel mai mare dintre ele ar fi pierderea identăţii culturale.”

În 1987 – a fondat Asociaţia Culturală Italiano-Română Decebal” – care răspândeşte cultura, istoria şi tradţiile româneşti în spaţiul italian.

O iniţiativă lăudabilă şi un exemplu de patriotism autentic, bazat pe fapte şi nu pe vorbe.

Dumitru Bunoiu – oferă un „Cuvânt de slujire” plin de învăţăminte: „Cugetul şi Cuvântul, atribute sacre ale omului, dau chintesenţa, rolul şi rostul nostru de dascăli ai unui locaş de învăţământ model şi de cititori ai unei reviste şcolare alături de care păşim cu mândrie în lume.”

Distinsul critic literar Theodor Codreanu vede „Un viitor confuz”. După ce face o incursiune în activitatea sa, spune: „Pariul meu existenţial şi cultural  a fost că poţi face cultură mare oriunde te-ai afla, că provincia nu este, prin natura ei, strivitoare, ci poate fi „colţul” prin care un geniu ca Eminescu poate privi teatrul lumii cunoscându-l prin detaşare şi perspectivă integratoare.”

Dumitru Abrudan – aduce în prim plan „Telegraful Român” de la Sibiu, „o inestimabilă moştenire şaguniană.”

Poetul basarabean Nicolae Dabija – face o călătorie plină de lirism profund şi tulburător prin pădurea copilăriei, văzută numai cu „Ochiul al treilea”.

„Poetul are ochiul unui copil. Ceea ce îl caracterizează sunt puritatea şi acuitatea vederii. Numai dacă şi-o păstrează şi şi-o antrenează, acesta poate deveni şi rămâne el însuşi.”

Gheorghe Jurnea – dă mărturie despre Cuvânt, astfel: „Nici un scriitor nu există în afara cărţilor nu există în afara, întâi as lecturilor, apoi a scrisului.”

Eugen Goia – propune: „Să arăm cu spor şi secerişul va fi bogat” –cu trimitere la pericopa biblică din Pilda Secerişului.

El a alcătuit un muzeu de etnografie din Ţara Moţilor, încercând să pună valorile într-o lumină favorabilă. Este un „muzeu de inimă românească, izvorât din dragoste de acest colţ de ţară al Apusenilor, de trecut, de spiritualitate, de credinţă şi datinile lui.”

Şi încheie cu un frumos „Crez de viaţă” format din zece comandamente.

Adrian Dinu Rachieru – vorbeşte despre „Rădăcinile arheale” şi ”Conştiinţa sfâşiată” – cu referire la dialogul generaţiilor şi apoi la realitatea culturală comună a  României şi a Basarabiei.

Nicolae Dan Fruntelată spune: „Satul din mine a mers cu mine în oraşe”, argumentându-şi afirmaţia cu numeroase momente autobiografice.

Adrian Bucurescu se declară, nici mai mult, nici mai puţin: „Oştean al lui Zamolxis”, dintr-o pasiune  devenită patimă pentru istoria Geto-Dacilor.

Consider că oricare Român, mai ales dacă a fost menit să cultive, trebuie să se consacre întâi României, la care să ţină ca la o Mamă, necondiţionat. La o adică, suprem jertfindu-ne, precum odinioară Geto-Dacii, care se duceau zâmbind la moarte.

Mă consider, vrednic sau nu, un oştean al lui Zamolxis.”

Alexandru Cristian Miloş – oferă un „Manifest cosmic-contact către cetăţenii Cosmosului. Este mai curând o proză S.F.

Spovedania unui colecţionar de artă” – Bucur Chiriac. Este, chiar ce dezvăluie titlul, pasiunea pentru cultură şi artă a autorului.

Vasile Dumitrache vorbeşte despre aşezăminte monahale şi Catedrale vizitate cu pasul din mai 1994 până în decembrie 1999, parcurgând pe jos 10.000 de kilometri. O perfrmanţă demnă de Cartea Recordurilor.

De aceea, el recomandă tinerilor să se îndrepte şi către lăcaşurile sfinte, oaze spirituale unde se vor reculege şi vor primi multe haruri.

Alexandru Ligor: „Din trecut, scriu pentru cei ce ne-au înnobilat istoria” Familia şi Dumnezeu sunt două repere sfinte pentru el.

Poetul Vasile Tărâţeanu transmite cuvântul său „Ca o făclie a  dragostei de neam şi de ţară.” El face referire şi la cărturarii şi patrioţii bucovineni printre care Ienăchiţă Văcărescu, cel ce avea să le poruncească feciorilor săi, dar şi nouă:Să nu uitaţi că aveţi trei datorii Mari şi Sfinte, pentru care aveţi a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Acestea trei datorii sunt: Patria, Limba şi Biserica.”

Ion Sandu vorbeşte despre „Sacrificiul de Sine”, încheind astfel, după un excurs în viaţa şi activitatea sa:  „Îmi doresc, prin ceea ce fac, să mă reprezint şi să reprezint şcoala, mentorii, localitatea natală şi ţara.”

Florentin Smarandache rosteşte „din inimă, din dor” – un „Cuvânt către urmaşi şi înaintaşi”.

Ion Gaghii – scoate la iveală „Învăţături din colivia gândului”.

Destăinuiri sufleteşti” face şi Veniamin Micle.

Lauri Lindgren, care a fost nominalizat pentru premiul de excelenţă al Patrimoniului Naţional, „pentru activitatea de propagare a Limbii şi literaturii române în Finlanda”, îşi rosteşte cuvântul său pentru urmaşi, cu emoţionante  învăţăminte.

„Predania fratelui mai mare” – se intitulează mărturia lui  Eugen Evu, prilej de rememorare a începuturilor literare în cenacluri şi cercuri şi de evocare a unor personalităţi. „Am spus că avem în noi harta cerului nostru, dar avem în noi şi schiţa căii de urmat, noi suntem purtătorii căii proprii, a Căii trăite.”

„Literatura îmi este religie, vreau şi iubesc să refac legătura cu divinitatea, inclusiv prin scriere trăitoare.

Superb crez, superbă metaforă spirituală!

„Mi-e poezie în lume! Cel mai lesne mi-e să mă exprim poetic, să regândesc realul în mod poetic, spontaneizant. Infinită libertate!”

Petru Petrescu vorbeşte despre „Realismul moştenit din legende şi istorie”.

Distinsul pr. prof. dr. Theodor Damian din New York, cel care ne dăruieşte trimestrial remarcabila revistă de cultură şi spiritualitate „Lumină Lină”, editată în America, propune: „Tendinţa generală trebuie să fie adunarea laolaltă”. Sfinţia Sa îşi aminteşte cu emoţie şi nostalgie de prima dezrădăcinare – atunci când din Botoşaniul natal a fost trimis la seminar, la Neamţ, la mănăstire.

Apoi, periplul său prin ţară şi prin lume.

Cenaclul literar „Mihail Eminescu” (din New York – n.n.) este un fel de miracol în viaţa spirituală a românilor americani.

Tudor Nedelcea – propune „Programul necesităţii stringente”.

Viorica Enăchiuc – recomandă „Perseverenţă şi încredere”. „În documentarea la zi a publicaţiilor de specialitate pe plan naţional şi mondial şi abordarea în cercetare a metodei comparată şi interdisciplinară, indiferent de dificultăţile pe care le întâmpină pe parcurs.”

Poetul Nicolae Dragoş – oferă „Cuvinte despre Luceferism” ( situarea atitudinilor critice  şi opţiunilor programatice ale Luceafărului în spaţiul spiritual constituit de înaintaşi.”

În ce-l priveşte, semnatarul gândurilor de mai sus perseverează în credinţa că, socotindu-se discipol prin metaforă al verbului arghezian, a fost şi continuă să fie mereu tutelat  şi supravegheat în fapta sa omenească şi scriitoricească, de convingerea emblematică a marelui poet exprimată cu genială (aparentă) simplicitate în eternul „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ decât un nume adunat pe-o carte.”

Jean-Louis Courriol – spune: „În Europa se poate intra cu grâu şi maşini dar şi cu opere spirituale de calitate.”

„Patrimoniul spiritual al unei ţări  – punctează Domnia sa -, nu-şi poate căpăta toată valoarea dacă nu dobândeşte şi o dimensiune universală; în cazul ţărilor cu limbi de circulaţie mai restrânsă, această dimensiune trece neapărat prin actul traducerii care, singură, poate asigura accesul altor cititori spre tainele creaţiei naţionale.”

Jean-Louis Courriol scoate în evidenţă înfiinţarea la Piteşti, a Institutului Internaţional de Cercetare în Traductologie Literară şi Simultană, în 2001 cu scopul formării viitorilor traducători literari din română în franceză şi invers.

Edgar Papu – rosteşte un „Prolog către viitor. Către sfârşit de veac” – foarte pertinent, în  consens cu tematica volumului domnului Artur Silvestri.

Ion  di la Vidin –  de fapt, din Paris, îşi rosteşte mărturisirea prin cartea sa Sacra Tribalia:  „Celor care vor veni după noi le spun din suflet, să vorbească, să cânte şi să plângă româneşte pentru că aceasta este lecţia vieţii şi faptei mele.”

Poveţe de la un Pustnic – „Aici e totul, zicea bătrânul sihastru, în sfârşit.  Stăpân pe tine însuţi, aibi o bună conducere de sine în lume!”

Emil Poenaru – în  cuvântul său numit „Roata”, ne oferă parabola timpului risipit:

„Imaginea aproape ştearsă de pe peretele vechii bisericuţe ne sugerează că „vremea vremuieşte”, că toate „se petrec prin vremi”, că „toate-s vechi şi noi îs toate”, că există „un timp” al tuturor alcătuirilor omenşti, chiar mari şi crezute trainice, precum imperiile. Dar roata timpului „se roteşte” ca o piatră de moară ce macină fără oprire tot ce aparţine existenţei. Între alcătuire şi destrămare, între naştere şi moarte, între a fi sau a nu fi, timpul, să îi spunem Morarul care învârte roata, şterge hotarele, anulează deosebirile. Şi atunci? Ce ne rămâne? Poate doar înţelegerea faptului că suntem singura fiinţă trăitoare în  timp măsurat capabilă de a plăsmui şi sluji un ideal.

Încheierea acestui florilegiu de gânduri şi cuvinte, corolar de frumuseţi şi perle ale spiritualităţii umane o face distinsa scriitoare Mariana Brăescu, în cuvântul: „Câtă creaţie, atâta Mister”.

„Din punctul de vedere al vieţii, – spune Domnia sa – n-am pierdut o clipă busola lucidităţii. Din punctul de vedere al creaţiei, ceea ce am scris sau revistele-program pe care le-am conceput nu le-am controlat eu ci ele m-au controlat pe mine.

N-au fost zile lungi ori ani de proiecte, de ciorne, de gânduri. Ele au venit trimise poate de la Dumnezeu, aşa cum de la El vin toate cele bune.”

Şi – am adăuga noi – aşa cum au venit şi aceste cărţi de excepţie – documente de patrimoniu care vor rezista peste veac – mărturie că aceşti oameni au existat şi s-au nevoit în „spaţiul românesc” – FĂRĂ GRANIŢE – într-un cuget şi o simţire, care se cheamă, de când lumea, ACASĂ.

Această carte, alăturată celorlalte de mărturii colective, alcătuite de Dl. Artur Silvestri, este de fapt, o „Predanie clolectivă”.

Şi – încheie Dl. Artur Silvestri – la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă către cei ce ne urmează şi vor fi.”

Împărtăşindu-ne din aceste mărgăritare de înţelepciune, care ne conferă un confort sufletesc aparte gândurile, ochii, urechile, simţurile se îmbunătăţesc, se edifică şi sunt gata să intre  în această binefăcătoare şi stenică Lumină, coborâtoare din starea de har cu care ne înveşmântă Cel are ne-a creat şi ne ţine.
Galaţi, 4 iulie 2008

CEZARINA ADAMESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: