LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Artur Silvestri aşa cum l-am cunoscut“, prima parte

UN AMBASADOR  AL SUFLETULUI ROMÂNESC ŞI PATRIA LUI TAINICĂ

PRO MEMORIA: ARTUR SILVESTRI. AŞA CUM L-AM CUNOSCUT, VOL. I, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, 25 de mărturii într-un documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, Editura Carpathia, 2010

Pentru mine, scrisul este viaţa”

-Artur Silvestri-

I.

În ce fel o personalitate covârşitoare şi carismatică te poate fascina şi dincolo de moarte? Iată o întrebare care invită la meditaţie.

Prin aura de inefabil înconjurându-i blând, tâmplele, prin exemplaritatea vieţii. Prin avuţia dăruită pe care a trudit toată viaţa s-o tezaurizeze pentru urmaşii lui, pentru urmaşii altora, pentru întreaga naţiune şi, prin extensie, pentru întreaga lume. Prin universalitatea gândirii şi operei sale.

Iată prin ce.

Rămâne să te întrebi: care a fost preţul acestei uriaşe averi spirituale?

Preţul e unul: jertfa de sine. Miile de ore de trudă, de nesomn, de dăruire totală.  E ceea ce trebuie să facă scriitorul, cărturarul, omul de cultură – fără a drămui, fără a se odihni, fără zgârcenie. Cu generozitate christică. Împărţirea, dăruirea de sine, spre săturarea mulţimilor. Un strop de licoare şi un coltuc de pâine. Tuturor, fiecăruia în parte.

Despre cărturarul Artur Silvestri care a polarizat în jurul său atîtea spirite luminate, cu o putere de atracţie irezistibilă, astăzi nu se poate vorbi la timpul nedrept al uitării. Nici familia, care-i cultivă cu pietate amintirea, reeditându-i opera, întreţinându-i flacăra aprinsă din rugul înalt al iubirii, nici cei pe care el i-a socotit părţi însemnate din România Tainică nu pot trece cu nebăgare de seamă pe deasupra acestui puternic nume. Parcă numele lui ar fi înscris (şi chiar este!) în granit, în azur, în ether, în magma stelară, între amfiladele cărţilor.

Şi ce-i mai important pentru un autor decât a dăinui în amintire? Dar cărturarul român Artur Silvestri a rămas în conştiinţe şi inimi, nu doar ca un autor ascuns, pitit după opera sa, ci ca OMUL MARE, MODELUL, EFIGIA, FLAMURA, fluturând în toate punctele cardinale. Braţele (citiţi: aripile!) lui au adunat mănunchi, nume notorii ale culturii şi spiritualităţii româneşti, de aici şi de departe.

Sub paradigma frăţietăţii (nu a frăţiei oculte) ci a spiritului liber fratern) – sub paradigma prieteniei – chiar şi sub cea a durerii comune – oamenii s-au unit indestructibil. Unii – puţini – nu au manifestat suficientă încredere. Alţii au murmurat. Alţii s-au pierdut pe parcurs. Firesc. Dar cei care au mers mai departe, alături de el, chiar şi după plecarea lui, sunt cei care, cu adevărat şi-au însuşit conceptul lăsat de mentorul Artur Silvestri: acela de Românie Tainică, de Noua Georgrafie literară, semn al identităţii de neam şi de limbă, al identităţii spirituale şi morale, neîngrădite de graniţe.

Fie că se numesc: Ion Marin Almăjan, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Preot Theodor Damian, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Parizescu, Melania Cuc, Viorel Roman, Doina Maria Păcurariu, Dimitrie Grama, Virgiliu Radulian, Lucian Hetco, Al. Florin Ţene, Dan Brudaşcu, Vasile Andru, Elvira Irşai, Monica Atanasiu, Mariana Gurza, Teofil Răchiţeanu, Elena Buică, Cristina Bunea, Maria Cristea Vieru, Elisabeta Iosif, Rodica Lăzărescu, ori părinţii lui, ei dau mărturie azi, prin viu grai ori prin scris despre Lumina pe care au întâlnit-o într-un moment al existenţei lor şi le-a arătat drumul. Şi nu au fost doar literaţi, ci şi înalţi ierarhi, monahi, doctori, dascăli, artişti.

Aşa cum  l-am cunoscut” – spun cei care, cu adevărat s-au bucurat de prezenţa maestrului, fie şi pentru câteva ceasuri, ori au întreţinut cu el, o lungă corespondenţă nocturnă pe cale virtuală ori a telecomunicaţiilor.

Dar poate spune cineva că a cunoscut vreun om astfel încât să-i ştie, să-i anticipeze, să-i ghicească şi să-i împlinească gândurile, intenţiile, cuvintele, lucrarea, idealurile?

„Nouă meşteri mari/ calfe şi zidari/ cu Manole zece/ care mi-i întrece” – sună cuvintele baladei Mănăstirii Argeşului. Nu 9, nu 99, nu 999, ci mii de oameni, adunaţi virtual sub acelaşi acoperiş generos care se numeşte sufletul lui Gabriel Artur Silvestri, care se numeşte Asociaţia Română pentru Patrimoniu, care se numeşte Romînia Tainică. Această Românie nu mai e deloc tainică, ea-şi declină prerogativele pe harta lumii. Şi aceste prerogative fac parte din cultura română.

Un om care nu făcea risipă de cuvinte, în ciuda copleşitoarei opere antume. Fiecare cuvânt era aşezat chezăşie, la loc potrivit, aşa cum se îmbucă perfect cărămizile întru construcţia unui edificiu.

Un om cât o biserică.

Un spirit cât o ţară.

Un suflet cât un Neam, cât o Istorie.

O minte care depăşea graniţele umanului.

Un acoperiş pentru rugă.

Statura lui se înalţă mai zveltă ca niciodată. Şi parcă ne îmbie să privim de la înălţimea sa zările şi ceea ce-a reuşit în, vai! scurta – dar rodnica viaţă.

În virtutea acestor dimensiuni spirituale, totul se vede clar: un român îşi regăseşte identitatea istorică, morală, socială şi spirituală. Îşi declină afinităţile. Caută similitudini. Se regăseşte. Se construieşte şi se reclădeşte pe sine. Dobândeşte o apartenenţă. Fiecare om  poartă dimensiunea propriului său destin. Suma acestor identităţi, doar Dumnezeu o deţine. În Atotştiinţa şi Atotputernicia Lui. El are Singur măsura. El este Viţa iar noi mlădiţele care o împodobesc, înfloresc şi dau roadă.

„Aşa cum l-am cunoscut”. Un Remember alcătuit şi îngrijit de Mariana Brăescu Silvestri care i-a stat alături două decenii şi jumătate.

Din suma mărturiilor celor care l-au preţuit şi au dat dovada acestei preţuiri necondiţionate s-au extras mici crâmpeie. Mărturii emoţionante, fărâme de viaţă, clipe unice care au rămas întipărite pe scoarţa sufletească.

S-au scris atâtea sintagme valoroase despre cărturarul Artur Silvestri încât ar trebui inventat un nou alfabet care să acopere cât de cât realitatea.

Se pare că acum este descoperit în toată plenitudinea talentului său de excepţie şi, cu fiecare nouă citire (recitire) apar alte sensuri care se revelează sub ochii noştri uimiţi şi recunoscători pentru privilegiul de a-l fi cunoscut, fie şi pe cale internetistică.

„Artur Silvestri – Aşa cum l-am cunoscut” – vol. I, 25 de mărturii într-un documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru – este un exerciţiu de zbor  spre adâncimile şi – în acelaşi timp – înălţimile fiinţei.

Sub titlul „Faţetele unui portret” Mariana Brăescu Silvestri mărturiseşte cum şi-a unit destinul cu acest mare om român.

Apoi, mărturie peste mărturie – îi întregesc portetul, personalitatea de excepţie a acestuia. Un mozaic policrom de cuvinte, lacrimi, simţăminte, amintiri, evocări, portrete, imagini, care şi-au câştigat dreptul de a nu fi şterse din memoria noastră.

Cartea unei vieţi sau viaţa unei cărţi?

Artur Silvestri a devenit în conştinţa contemporanilor atemporal. El nu mai locuieşte segmentul de timp ce i-a fost hărăzit, ci l-a devansat, turnându-l astfel în retorte unice, într-un timp continuu.

Un catalizator de energii pozitive. Un ambasador al sufletului românesc.

Miroase pământul a mir la Mănăstirea Pasărea, în jurul lăcaşului de veci, acolo unde odihneşte Maestrul, stropit cu sudoare şi lacrimă scumpă. Un pumn de ţărână cântătoare am adunat şi eu când am poposit la mormântul său. Îl păstrez la icoana-candelă de sub portretul lui şi din când în când îl prefir printre degete. Am senzaţia că doar aşa îi simt sufletul vibrând. Apoi mă aştern pe depănat amintiri care nu se lasă deloc aşteptate.

Ce-a însemnat acest Om pentru mine?

O răscruce. O cotitură benefică. O mir-ungere. O binecuvântare.

Şi ce înseamnă azi, la doi ani de la trecerea sa la cele veşnice?

O lumină continuă care nu oboseşte să ardă şi nu se consumă. Aidoma Rugului de pe Muntele Sinai.

Privesc portretul din perete, mă uit la icoana-candelă cum îşi desfăşoară lumina în sus, în azurul care mă atinge cu boabe de rouă pe pleoape. Cuvintele îmi cad în ţărână, acolo unde lujerii – proaspeţi încă – îşi înalţă căpşoarele somnoroase.

Răsfoi din nou amintirile adunate între coperţi.

Cărţile dedicate memoriei lui, „Acasă în Paradis” şi „Documentarul Artur Silvestri” – pe care le-am  editat în aceşti ani, îmi stau alături, mă sprijină, una de-a dreapta, cealaltă de-a stânga. În ele mi-am aşternut sufletul. Ele vor depune, în locul meu – mărturie veşnică.

E bine să cinsteşti un om după dispariţie, dar e mai bine să-l onorezi şi să-l preţuieşti în timpul vieţii sale. În cazul acesta, omagiul, reverenţa, preţuirea, au venit de la prima scrisoare primită şi nu s-au stins niciodată. Dimpotrivă.  O conexiune scurtă şi trainică. Şi chiar dacă vor trece anii, amintirea lui va stărui în inima mea, intactă. Poate mai vie pentru că, e în firea omului să nu-şi dea seama de ceva, decât după ce pierde acel ceva.  Şi eu nu vreau să se piardă nici o cirtă din acel ceva drag, profund şi dureros de aproape. Încă.

Unii dintre semnatarii mărturiilor au fost legaţi cu Artur Silvestri prin idei şi vise comune, aşa cum a fost scriitorul Ion Marin Almăjan, director al Editurii Facla Timişoara şi jurnalist de prestigiu, scriitor istoric de marcă. El afirmă că perioada 1965-1972 a fost una de mare efervescenţă publicistică şi editorială şi că a trăit ca într-un vis frumos.

E limpede pentru toţi faptul că Artur Silvestri ştia să cultive prietenia literară şi chiar avea vocaţia ei,  adresându-se în mod reverenţios şi poate protocolar, respectând ierarhiile şi funcţiile dar preţuind şi persoana, cinstindu-i pe oamenii de cultură aşa cum meritau.  El ştia să preţuiască aşa cum se cuvine, „caracterul, ţinuta nobilă şi gestul cuminte şi cuviincios” – aşa cum îi scria lui Ion Marin Almăjan. Dovadă au rămas epistolele sale pe care acum, posesorii lor le păstrează cu sfinţenie ca pe documente incontestabile ale Istoriei literaturii române. Una din aceste scrisori, adresată lui Ion Marin Almăjan relevă stilul elevat şi respectuos pe care Artur Silvestri îl cultiva în epistolele sale:

„Există, poate, în fiecare dintre noi, o clipă de clătinare sau un moment indefinit când uitarea cea rea ne absoarbe, dar ceea ce ni s-a poruncit şi Binele ce îl putem face, şi ştim să îl facem căci l-am făcut, biruie în cele din urmă. Iată de ce, fără a mi se întări în vreun fel, şi fără a mi se spune cuvinte ce sunt de la sine înţelese, ştiu că, în zilele vieţii noastre, Domnia Voastră sunteţi şi veţi rămâne acolo unde vă este locul, între cei ce bine-merită şi vor binemerita de la cei ce au fost – şi nu i-am uitat – şi de la cei ce vor fi, şi despre a căror soartă ne îngrijim şi noi, după puteri, ca să existe şi să vorbească în cuvinte ce nouă, acum, ne-au fost aproape şi ne-au definit. Şi în ceea ce mă priveşte, aş adăuga ceea ce poate că ştiţi, sau poate că aţi bănuit: şi anume că pe cerul meu sufletesc, prezenţa Domniei Voastre rămâne cu fixitatea ce o au constelaţiile (…).”

De bună seamă că,  aceste din urmă cuvinte aveau  să însemne pentru destinatarul scrisorii – aurul sufletesc de care noi toţi, avem nevoie şi pe care Artur Silvestri îl răspândea cu generozitate în mijlocul celor pe care îi preţuia.

Citind aceste epistole vechi nu putem să nu remarcăm larga deschidere către oameni a lui Artur Silvestri, modul cum ştia să şi-i apropie, respectând proporţiile, mergând direct la suflet, cu un mod de adresabilitate direct, cald şi afectuos în acelaşi timp, dar ferm în convingeri şi cu o înaltă demnitate a Cuvântului, de fiecare dată. Tonul prevenitor, uneori părintesc, alteori aproape duhovnicesc, niciodată superfluu, cuvintele care păreau puse acolo anume ca să lumineze, atenţia cu care era aşternut pe hârtie fiecare cuvânt, sfaturile, învăţăturile – nu didacticeşti – ci fireşti şi oneste, au făcut din Artur Silvestri – pentru cei mai mulţi colaboratori – un Maestru spiritual, pentru a nu mai pune la socoteală imensa cultură care făcea din el un cărturar desăvârşit, un spirit enciclopedic. De aici admiraţia neţărmurită şi preţuirea de care s-a bucurat în timpul vieţii, dar mai ales, după ce i-a fost cunoscută întreaga operă. Din toate acestea, rezultă faptul că pe om – CUVÂNTUL ÎL DEFINEŞTE, ÎL SPRIJINĂ, ÎL ÎNALŢĂ, ÎL DESĂVÂRŞEŞTE.

Însuşi faptul că Artur Silvestri adeseori strecura în scrierile şi în epistolele sale, frânturi de gândirea  filozofică a lumii ca şi din propria sa gândire şi interpretare a problemelor fundamentale ale lumii,  spiritul pacifist, îngăduitor, fac din el un mare panseist român cu putere de pătrundere în  spiritul marilor creatori din a căror lumină s-a nutrit şi din al căror izvor limpede şi-a potolit setea. Desigur că a trăit şi el, aidoma tuturor, momente de cumpănă în istoria contemporană, la care nu putea rămâne indiferent, dar a ales calea rezistenţei şi a luptei prin cultură, triumful spiritului asupra trecătoarelor amăgiri cotidiene. Nu a râvnit la glorii deşarte, nu s-a înghesuit la titluri de nobleţe şi nu a folosit laurii succesului pentru propria lui vanitate. Dimpotrivă, a căutat ca succesul său să devină gloria neamului său, gloria tuturor celor care trudesc pentru propăşirea culturii sub toate aspectele sale.

Ar fi putut să-şi hrănească propriul interes şi propria ambiţie, săvârşind acte numai pentru sine. Dar a ales să facă bine tuturor prin munca lui copleşitoare. Şi nu a precupeţit nimic pentru acest deziderat. Temelia edificiului său spiritual e stropită cu mărgăritare din ochii săi calzi, buni, frumoşi, expresivi, luminoşi, blânzi, de o duioşie fără de margini.

Eu aşa l-am văzut cu ochii minţii, aşa mi-l închipui şi aşa o să-mi rămână întipărit în memoria afectivă. Şi mai pot adăuga, că mie mi-a dat un sens existenţei, m-a întregit şi m-a îmbogăţit în aceeaşi măsură. În circa trei ani, am învăţat enorm, m-am perfecţionat, m-am adâncit în cunoaşterea actualităţii literare şi culturale şi m-am făcut cunoscută la rîndul meu, în ţară şi în lume prin intermediul revistelor electronice adunate sub genericul INTERMUNDUS Media, fapt pentru care îi sunt profund recunoscătoare lui Artur Silvestri care mi-a descoperit într-un timp scurt, această fascinantă lume. Această emulaţie spirituală nu s-a stins, aşa cum preconizau unii sceptici după dispariţia mentorului, ci treptat, după câtva timp de durere şi uimire, s-a revigorat şi s-a diversificat în felurite nuanţe, ajungând, nu numai un brand, dar şi o constelaţie strălucită şi strălucitoare, pe firmamentul culturii şi civilizaţiei româneşti şi universale. Cine nu recunoaşte acest lucru nu merită atenţia urmaşilor.

Iată ce spune într-o scrisoare destinată aceluiaşi Ion Marin Almăjan despre Modelul Omului Mare, sintagmă pe care a folosit-o adeseori şi care s-a înveşnicit într-o carte admirabilă, care poartă acest titlu:

„Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, preum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili – că, dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în  gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni, vietăţile cuviincioase şi tot ceea ce, înconjurându-ne cu bunătatea ce se presimte atunci când ne gândim la ei ne ajută şi ne păzeşte. Să ne păzească, deci, încă un an şi încă o vreme, unii pe alţii, de cel rău şi de destrămarea ce ne ameninţă…

Cu dragoste, căci creştinii se iubesc chiar şi fără să se cunoască,

Artur Silvestri”

Aceste cuvinte par că ar face parte din Cartea Înţelepciunii lui Solomon, sau din alte Scrieri Sapienţiale din care omul e invitat să culeagă mărgăritare sufleteşti neasemuite. Asemenea cuvinte de duh doar în cărţi sacre am întâlnit, la Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori la marii duhovnici orientali şi occidentali, din a căror substanţă extragem seva învăţăturilor creştine.

E un lucru probat, majoritatea colaboratorilor săi literari, i se adresau lui Artur Silvestri ca unui om mai în vârstă decât ei, deşi majoritatea îi depăşeau etatea. Dar ceea ce se decela cu hotărâre privitor la chipul şi personalitatea lui, era IMAGINEA UNUI PATRIARH, care împărţea cuvinte potrivite, cuvinte de înţelepciune şi sfaturi duhovniceşti tuturor. Chiar de pe când era foarte tânăr, răspândea acest aer de înţelepciune. Când mai avea timp să fie DOAR OM, cu toate cele omeneşti ale condiţiei sale?

Eu nu ştiu în ce măsură Artur Silvestri a fost iluminat de marii ierarhi români, întâlnirea cărora a constituit pentru el momente de cotitură în existenţă. Că el şi-a însuşit din înţelepciunea unui mitropolit cu numele de Antonie Plămădeală, cu care a întreţinut şi o bogată corespondenţă ori a stat nenumărate ceasuri în convorbiri de taină, ori din substanţa duhovnicească a unui  alt înalt ierarh – mitropolit  Nestor Vornicescu –  ori  a  scrisorilor de altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti – colecţie adunată sub titlul: „Vremea seniorilor”, sau că aceştia i-au căutat preajma pentru a se bucura de prezenţa şi cuvintele sale înţelepte, nici nu e important. Cert este că, de-a lungul anilor, Artur Silvestri a dobândit înţelepciunea simplă şi limbajul curat şi esenţializat al  sfinţilor, al acelor „fericiţi” – vrednici de Împărăţia Cerurilor. Totdată a dobândit un mod de comportament (moştenit din sănătoasa educaţie părintească, din şcoli şi din autoinstruire) seniorial, nobil, generos până la totala dăruire. Un senior al culturii, al scrisului, al creştinismului înfăptuit şi nu doar afişat în ochii lumii. Toate acestea i-au înnobilat făptura şi au ridicat-o în ochii contemporanilor până la dimensiunile impresionante la care a ajuns în ultimii ani de existenţă terestră.

Din toate aceste experienţe covârşitoare pentru un cărturar, s-au născut „Cuvinte de folos şi gînduri” la un dar de preţ din ziua de azi adunate şi rânduite de Artur Silvestri, sub titlul „Danie, loc şi bună-voire”, şi multe alte cărţi de convorbiri cu o seamă de cărturari români printre care, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, căreia i-a dedicat un frumos florilegiu de gânduri sub titlul: „Opera încoronată”, ca şi Modelele şi exemplele pentru Omul Român – în două volume, adunate sub titlul „Cuvinte pentru urmaşi”.

N-am cunoscut nicicând un om mai dedicat altor oameni, un om care să promoveze mai mult opera altora decât pe a sa proprie. Căci Artur Silvestri aşa a fost: un om generos, care i-a cultivat pe alţii mai întâi şi mai apoi pe sine însuşi.

Cuvintele lui Artur Silvestri încă mai sună, profetic în auzul nostru, atunci când el proclama mesajul Paginii de istorie contemporană pe care urmau să-l semneze scriitorii adunaţi sub genericul România Tainică:

În tot ce facem astăzi prin efort colectiv se adună o întâie pagină de istorie de modele şi în aceasta constă, înainte de toate, forţa şi însemnătatea contribuţiei ce aducem. Acest mod de a vedea îşi are însemnătatea în imediat, dar va veni o vreme când va deveni însăşi condiţia de a fi şi când vom fi obligaţi, dacă voim să mai existăm, să ne compunem prin întregire „friza de semne secrete” sau Panteonul populat de chipuri cărora Patria le este recunoscătzoare fiindcă şi ei au înţeles care este datoria lor faţă de ea. Esenţială este, deci, misiunea şi prin aceasta, felul însuşi de a ne aduna. Unii stăteau deoparte, în izolare şi penumbră, alţii îşi cunoşteau, unii altora, opera şi înfăptuirea de ani mulţi ori mai puţini, dar au fost suficiente câteva minute de schimburi de cuvinte şi de idei clare şi hotărâte şi am ştiut, precis, cine suntem şi ce avem de făcut. Aceasta a fost de fapt explicaţia modului straniu cum s-a alcătuit ceea ce noi denumim astăzi România Tainică, o realitate  care nu este un grup  şi nici o mişcare, ci o realitate ce vine de demult şi merge către înainte, într-o vreme aproape paralelă cu orice timp indecis, ca şi cum ne descoperă deodată un râu subteran şi roditor, căruia unii îi aparţinem prin însuşi secretul de a exista.”

Am spus-o şi cu alt prilej, ceea ce a reuşit Artur Silvestri să facă, pe lângă opera sa copleşitoare este faptul că a dat scriitorilor şi oamenilor de artă, SENTIMENTUL APARTENENŢEI.  E vorba de identitatea noastră spirituală, în chip deosebit. A ştiut să-i unească, să-i adune pe cei risipiţi, sub aceeaşi tainică şi misterioasă comuniune spirituală, comuniune electivă, afectivă şi intelectuală. Şi în privinţa aceasta Artur Silvestri este un catalizator special, unic, de neînlocuit. Asemenea spirite care focalizau în jurul lor mulţimile, doar în Istoria creştinismului mai găseşti, la marile Ordine religioase, cum e şi cel al Ordinului Franciscan după întemeietorul său, Francisc de Assisi. Marea familie franciscană a rezistat şi s-a dezvoltat timp de opt secole hrănindu-se din aceeaşi carismă: sărăcia, onestitatea, caritatea, iubirea şi datorită întemeietorului ei care după atâta timp, mai  animă spiritele.

Artur Silvestri a ştiut, după mărturia contemporanilor din România Tainică, aşa cum nimeni altul nu a ştiut, să transmită, atunci când era nevoie, un cuvânt de îmbărbătare, de speranţă, atunci când aveai mai mult nevoie de ele. Şi poate cu toţii au simţit, la un moment dat, fluidul acela fierbinte şi răcoritor în acelaşi timp, care unea inimile, gândurile, conştiinţele în acelaşi rotund, numit SUFLETUL ROMÂNESC.

Dar mai avea un dar special Artur Silvestri: el ştia să coboare la acelaşi nivel de înţelegere, afecţiune şi comunicare cu orice om, fie el debutant, aspirant la glorie sau consacrat şi, dimpotrivă, să-l ridice pe om la o treaptă superioară de comuniune pe cale spirituală dacă acesta se dovedea curajos şi gata de a-l urma.

Adunând sub cerul său sufletesc, în publicaţii multiple români de pretutindeni, în ideea de iubire de neam şi de valorile perene ale românismului, Artur Silvestri a realizat o veritabilă industrie publicistică, materializată într-un număr mare de reviste electronice, pentru toate vârstele, condiţiile şi gusturile, coordonate de oameni profesionişti sau care s-au specializat pe parcurs, astfel încât să ofere cititorilor mostre de cultură românească autentică  atât tradiţională cât şi contemporană. Ele au constituit platforma pe  care s-au afirmat zeci şi sute de scriitori, alături de cei consacraţi deja, într-o perfectă libertate de spirit, de cuvânt şi voinţă.

Sunt mulţi autorii care să-i datoreze lui Artur Silvestri debutul, afirmarea şi consacrarea pe scena culturii româneşti şi de peste hotare, prin nenumăratele conexiuni spirituale cu reviste de pe toate continentele. Astfel a fost proiectul: „Pune românii în legătură” care a dus la crearea reţelei de publicaţii electronice INTERMUNDUS Media.

Iată ce afirmă Ion Marin Almăjan cu privire la acest proiect:

„Crearea reţelei INTERMUNDUS Media  a adunat cugete şi personalităţi româneşti din lume în jurul ideii de preţuire şi apărare a valorilor patrimoniului cultural românesc, a credinţei ortodoxe, a limbii şi culturii. Lucian Hetco din Germania, Alexandru Nemoianu din S.U.A., Corneliu Florea din Canada, Dimitrie Grama din Danemarca, Grigore Vieru, Nicolae Georgescu, Mihai Ungheanu, Ivan Evseev, Teodor Vârgolici, Ion Rotaru, Ioan Opriş, Dan Zamfirescu, Ion Coja, Ioan Grigorescu, Adrian Dinu Rachieru ş.a. sunt conştiinţe şi valori care au răspuns chemării lui Artur Silvestri şi programului revistelor ARP.”

Oamenii sunt, îndeobşte, uniţi prin comuniune de idei, aceleaşi simţăminte, aceleaşi idealuri, aceeaşi credinţă care îi animă şi căreia îi sunt devotaţi.  România Tainică reuneşte români de pretutindeni  sub acelaşi stindard al iubirii faţă de neam, cultură, tradiţii, istorie. Nu e un naţionalism pur şi simplu ci are fibrele unui protocronism care cuprinde toate aceste deziderate şi altele încă.

Protocronismul nu este altceva decât un comparatism prin disociere” – declară Nicolae Georgescu – unul din semnatarii mărturiilor din cartea de faţă. (…) Pentru Artur Silvestri, unul din întemeietorii curentului la noi – ca şi pentru o mare parte din cei care am studiat problema – protocronismul era chestie de restituţie, de repunere în drepturi a valorilor uitate ori eliminate prin boicotul tăcerii, prin scoaterea lor forţată din metabolismul nostru cultural de către culturnicii postbelici, prin denigrare programatică chiar. S-a vorbit – termenul îi aparţine chiar lui Artur Silvestri – de o „reconquista” culturală internă, de o recâştigare a unor autori, teme, climate şterse din fluxul de ideei contemporane. Această „reconquista culturală” se făcea în doi timp: mai întâi convingi autorităţile timpului de importanţa unui anumit moment la care te referi – apoi îl propui publicului larg pe care îţi propui să-l convingi că se află în faţa unei valori- Luptă de convingere şi într-o parte – şi în alta; era un fel de padagogie naţională care trebuia făcută coordonat şi cu scop bine definit. De fapt, în primă fază trebuia să învingi – prin argumente, desigur. Aici se concentrau energiile. De obicei, protocroniştii descopereau lucruri noi, iar în faţa unei descoperiri nu poţi avea decât atitudinea normală a reverenţei” (aceste explicaţii se află în intervenţia lui Nicolae Georgescu din cartea de faţă, pp.40-41). Am considerat necesar să explicăm termenii pentru a sublinia importanţa covârşitoare a  noutăţii aduse de grupul de la „Luceafărul” – în al cărui centru  funcţiona ca redactor Artur Silvestri, în anii ’80.

Toate acestea au purtat şi vor purta permanent  aceeaşi amprentă, acelaşi nume: Artur Silvestri, nume patriomonial, emblematic. Îl avem permanent pe Artur Silvestri păstrat în patrimoniul sufletesc, Aşa cum a fost, aşa cum a rămas, un patriot, un cărturar, un mare om de spirit. Un om de o calitate exemplară.

După propria mărturisire, făcută epistolar lui Ion Marin Almăjan şi probabil, şi altor scriitori, colaboratori apropiaţi, – mărturisire devenită o adevărată profesiune de credinţă, Artur Silvestri şi-a închinat viaţa unui singur deziderat major: scrisul.

„Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista.  Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”.

Artur Silvestri considera că: „Esenţialul în aceste vremuri este, cred, să nu stăm pe loc şi cu mâinile în sân” (Epistola către Ion Marin Almăjan din 31 mai 2008). Şi tot el îl îndemna pe acest scriitor: „şi nu uitaţi că sunt alături de toţi cei ce încearcă să lase o urmă în timp, indiferent dacă ei au înţelegere sau atenţie faţă de ceea ce fac alţii.”

Artur Silvestri a fost încă de la început, pe când lucra la redacţia „Luceafărul”, un descoperitor de talente. În acest sens, Nicolae Georgescu sublinia: „Din când în când se oprea asupra câte unui autor şi începea să-l caute pretutindeni pe unde publica. Munca lui se derula, de fapt, mai ales în bibliotecile mari, acolo unde se găseau abonamente – dar şi bibliografii-. Era un cititor asiduu al Bibliotecii Academiei Române, acolo unde eu lucram – şi unde i-am prezentat mulţi prieteni, mai ales printre depozitari, cum li se spune celor care în bibliotecă lucrează în depozite şi aduc cărţile spre lectură sau împrumut. Tot aici avea întâlniri  şi nesfârşite discuţii cu viitorii săi colaboratori – pe care şi-i alegea, vă repet, după ce le citea textele. În felul acesta el făcea un fel de radiografie de idei : îi găsea pe aceia care rezonau în programul Luceafărului fără ca ei să ştie. În fond, Artur Silvestri este unul dintre cei care au conştientizat, au individualizat un curent de idei, un grup alcătuit din indivizi care uneori nici nu se cunoşteau între ei. Este ceea ce, în sociologie, se numeşte o şcoală de gândire: intelectuali răspândiţi pretutindeni care se regăsesc în modul de a înţelege realitatea”. (Artur Silvestri a fost secretarul literar al epocii sale. Interviu cu criticul literar Nicolae Georgescu).

A fost un om conştient de valoarea şi misiunea sa în lumea culturii româneşti şi universale. Şi de aceea precupeţea orice clipă pentru a o folosi în favoarea culturii ca un fel de restituire a darului şi înzestrării primite de la Cel ce Totul ne dăruie. A considerat acest lucru ca o datorie sfântă, aşa cum, de multe ori a afirmat. Dar câţi oameni sunt conştienţi de toate acestea? Cei mai mulţi risipesc talanţii încredinţaţi.

Pe lângă toate acestea, aşa cum s-a dovedit şi cum au dat mărturie semnatarii textelor prezente, Artur Silvestri avea vocaţia de a descoperi – talentele, oamenii care slujeau aceloraşi idealuri.

Aşa cum scrie Nicolae Georgescu, „Avea faţă de mine ascendentul acesta pe care i l-am recunoscut de la început: era un foarte bun cunoscător al literaturii române. Cred că nu e carte scrisă în limba română care să nu-i fi trecut prin mână.”

Şi încă un fapt recunoscut tot de criticul Nicolae Georgescu, (profesor universitar, doctor în litere, decan al Facultăţii de Jurnalism, comunicare şi relaţii publice din cadrul Universităţii Spiru Haret Bucureşti, renumit eminescolog), în acelaşi interviu: „Artur Silvestri s-a apropiat de scriitorii străromâni prin literatura română veche, faţă de care avea un adevărat cult.”

Nicolae Georgescu subliniază în intervenţia sa, lupta surdă a celor de la „Luceafărul” şi în special a lui Artur Silvestri cu inerţiile epocii şi în chip deosebit cu „mentalitatea oficială”, care se practica  în ziare şi reviste literare, „acea ţesătură destul de deasă a fructelor ideocraţiei se opunea, ţinea totul în şah, tergiversa, anula, valida amputările postbelice, ne râdea în nas”. Nicolae Georgescu punctează aceste lucruri pentru a arăta că nu a fost deloc uşor să-ţi afirmi ideile de protocronism, conceptul de  „noua geografie literară” – care tot lui Artur Silvestri i se datorează, să descoperi literatura străromânilor, să învingi noile mentalităţi de la putere. „Acesta este climatul luptei lui Artur Silvestri, al luptei noastre în general” – scrie Nicolae Georgescu.

Din toate aceste afirmaţii şi mărturii reiese faptul că Artur Silvestri, pe lângă faptul că a fost un cărturar desăvârşit, s-a afirmat şi ca un inovator, a lansat noi concepte, noi curente, astfel că „şcoala de gândire” să-şi deschidă porţile încă de pe atunci, din zorii activităţii sale de redactor la revista „Luceafărul” care era o tribună de afirmare a noului, a  promovării tinerelor talente, a curentelor literare, fapt care impunea cu necesitate acea „reconquista” la nivelul culturii româneşti majore şi al „vetrelor” de spiritualitate românească din difertitele zone ale ţării, vizând descentralizarea culturală.

Se aduc precizări deosebit de importante în privinţa evoluţiei conceptului de „Noua geografie literară” – promovat de Artur Silvestri şi grupul de la „Luceafărul” – la începutul anilor ’80 şi ceea ce a însemnat mai apoi acest curent în cultural românească. De vreme ce Artur Silvestri l-a impus şi a acţionat în virtutea lui la toate revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu pe care le-a întemeiat cu succes, conceptul există şi astăzi şi se dezvoltă în consecinţă, indiferent de originea geografică a scriitorilor care se pot manifesta în orice colţ al ţării şi al lumii.

Şi în acest sens, subliniază Nicolae Georgescu mai multe aspecte importante:

Noua geografie literară – campania culturală cea mai importantă a sa din perioada luceferistă, îşi arată abia azi roadele, când zeci şi sute de scriitori şi-au înţeles misiunea locului şi au renunţat să mai asedieze centrul simbolic, şi-au făcut centrii loc de interes, de creaţie. Astăzi, în acest centrul simbolic, se face istorie literară fără cel mai mic interes pentru geografie. Dar, din păcate, se face istorie literară şi fără Paul Anghel, şi fără Ion Lăncrănjan…şi fără Artur Silvestri.

Noua geografie literară, tema lui Artur Silvestri de la Luceafărul (dar şi alte publicaţii) reprezintă, în mare, chiar Liga Scriitorilor Români pe care el a susţinut-o şi a promovat-o, după 1989. Trebuie spus că omul acesta era un foarte bun organizator. Eu rămâneam uimit de marea lui putere de muncă şi de concentrare, cum reuşea să citească atât de mult, să studieze atât de intens, să călătorească în atât de multe locuri (sau să ţină legătura între atâţia intelectuali prin scrisori) – dar să şi călătorească, să organizeze o întreagă reţea de colaboratori la început, apoi de prieteni, de „comilitoni” cum ne ziceam noi, pe care, apoi, să-i ţină tot timpul cu atenţia trează, în lecturi, discuţii, comentarii – într-un cuvânt, în creaţie” – adaugă N. G.  aceste precizări.

Mărturisesc cu  uimire că, primind cartea de faţă şi răsfoind-o, mi-am propus să-mi fac câteva însemnări pe marginea ei, ca să nu le uit. Dar, încă de la prima pagină, cartea s-a impus cu hotărâre şi nu m-a lăsat să trec peste ea cu superficialitate, obligându-mă la o citire aprofundată, serioasă, a fiecărui cuvânt, ba chiar o recitire a unor pasaje.

Astfel că, oricât de mic ar fi spaţiul editorial, Gabriel Artur Silvestri nu-mi îngăduie să trec cu vederea nici un aspect, fără să-l menţionez. Şi până la urmă, nici nu ştiu dacă Artur Silvestri are acum nevoie de cuvintele mele sau eu am nevoie imperioasă de cuvintele sale…

O carte interesantă şi peste măsură de atractivă pentru orice om de cultură.

Mi-a fost drag s-o citesc şi s-o aprofundez pentru că prin ea l-am (re)descoperit pe Artur Silvestri văzut cu ochii altora, trecut prin filtrul amintirilor altor oameni importanţi de cultură, dar, a cărui imagine s-a fixat vie, şi s-a răsfrânt prin propria mea oglindă.

 

-va urma-

 

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

11 decembrie 2010

 

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: