LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Cezarina Adamescu: „Adrian Botez – un poet incomod şi poemele sale magistraleú

Şi în  aceste versuri recente, străluminate de harul nesăţios al melancoliei care-l face pe autor să bea seva mesteacănului secular ivit în creierul muntelui, Adrian Botez transfigurat de lumina lăuntrică, dezvăluie iscusinţa rostirii sale inimitabile. Cu o pană înmuiată în apa sfinţită în ziua de Bobotează de Trupul Preacurat al Mielului lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii, Adrian Botez  se arată sub chipul Celui ce strigă-n pustiul veacului, cu plânset înăbuşit şi uneori cu strigăt înalt, surzilor şi orbilor şi muţilor, ologilor şi leproşilor  propovăduindu-le  sosirea veacului cel de pe urmă: „ţi-am aşteptat – din stânci şi pustiuri – chemarea/ nimeni nu te iubeşte – Criste – decât cel de tot părăsit / şi căruia apelor le este silă să-i mai repete – în // limba lor lunecoasă – umbra întunecoasă / cât de uşor de găsit e cel ce de toţi – şi de Crist /  a fost – pentru credinţa-n credinţa lui – părăsit” (Melancoliile lui Ioan).

Adrian Botez simte „vibraţia duhului pe/ ascuţişul săgeţii care ţinteşte mult dincolo de / Poarta Soarelui” (Melancoliile lui Ioan). El spune liniştit şi senin, împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii (lucru foarte rar!): „Vreau să trec// Teafăr de Hotare” deşi: „alături de mine – se strecoară – suavă – ambiţia // duhurilor altor lumi // * // rănile mele se-nchid: una singură – care / niciodată n-a sângerat – a rămas // să ţâşnească din ea – orbitor – sufletul /  plecat să-ntâlnească cereştile – neînvinsele oşti” (Melancoliile lui Ioan). Şi iată şi pactul de pace şi armonie semnat de Adrian Botez: cu Dumnezeu, cu sine, cu lumea: „PAX /presimt / uluitoarea forţă de a lua /  de la capăt  –  toate călătoriile morţii // Doamne – poţi să faci abstracţie de / cocote bătrâne  –  vieţile – care /  sufocă măreţia tăcerii //  Doamne – aşază-ţi capul / în sfârşit – pe piatra sufletului meu”.

Desigur, este vorba despre o pace vremelnică pentru că, prin definiţie, Poetul este un neliniştit, un nemulţumit de sine şi un neîmpăcat.

Aflat la apogeul creaţiei sale artistice, când orice autor s-ar simţi obosit, plictisit  de înzadarul travaliului  de care NIMENI nu-şi poate da seama şi NIMENI nu-l apreciază pe măsura străduinţei sale, Adrian Botez nu doreşte decât: „daţi-mi un pat – o carte şi lumină: / e mai mult decât lumea: este linişte / reîntocmesc simetriile – răvăşite de plictisul vulgului // (*)/ iată-mă iarăşi – până la brâu / în băltoaca de raze a piscului: sunt regele – toate //  sălbăticiunile capătă – pe piei ori /  între coarne – flacăra Crucii” (Meditaţii ramificatoare).

Un Jurnal din marea temniţă interioară, un ermitaj, călătorie-n spirală a melcului prin  propria-i locuinţă, exil interior pentru autocunoaştere, pentru autodefinire şi autodepăşire.  Acestea sunt treptele devenirii poetice ale lui Adrian Botez. El a depăşit toate etapele creaţiei şi acum priveşte cu detaşare rodul zemos şi apetisant, ispititor, dar la care nu au acces decât persoane care ţintesc înaltul.

E dificil să faci o disociere între poetul Adrian Botez al  primei cărţi şi cel al următoarelor volume. Dar, un lucru e cert: Acest Poet este inconfundabil.

E cel a cărui „înspinată coroană sângeră continuu”, cel întemniţat în sine pentru Adevăr, Credinţă şi Iubire.

Triada Magică. Triada care nu poate fi nicicum despărţită, aşa cum nu pot fi despărţite Persoanele Prea Sfintei Treimi.

Esenţa trăirilor lăuntrice exprimate laconic în poeme-ntr-un vers ori distihuri albe, ori terţine libere sau în catrene fără rimă, construite, demolate şi (re)construite, pentru că, temelia e aceeaşi. Schelăria este şi ea, una singură, doar faţadele, aparent diferite lasă privirilor, imagini surprinzătoare mereu schimbătoare ca-n ocheanul prin care priveam în copilărie şi nu ne săturam să închipuim, mişcându-l, rotindu-l, alte şi alte modele colorate ce imediat se spărgeau în zeci de bucăţele de sticlă colorată, pentru ca din nou să se realcătuie, sub altă formă.

Miezul incandescent al ideii, de cele mai multe ori sparge coaja, învelişul tuturor iluziilor ce le-ar putea avea eventualul cititor.

Şi, nu arareori, acesta poate intra în stare de şoc.

Fiindcă se aşteaptă la o poezie calmă, caldă, impregnată de lirism şi imagini suave, metaforizată şi înzorzonată cu panglicuţe roz-bombon, cu beteală şi ploaie de confeti, şi află una însângerată, durută, cu un mănunchi de „oase plângând” – vorba genialului poet Nichita. Ar putea provoca angoase şi stări anxioase, dar nu, ea trezeşte, scutură, pune pe gânduri, provoacă la meditaţie gravă asupra, în primul rând, a condiţiei umane.

Risipindu-şi comorile delirului în visări, „departe de depravările realităţii – departe,/ de catastrofele posibilităţii” – Adrian Botez cu „sângele/ săltând peste bănuieli/ al timpului” – adânc scufundat în „străine demersuri”, spune: „nu-i greu/ şi-i atât de aproape să mori:/ ninge-ntre noi şi moarte cu iluzii – docile dureri! („Străine demersuri”).

Într-o lume fără aripi, acest Icar modern îşi confecţionează cu migală elitrele, pregătindu-şi şi pregătindu-ne, aerul pentru zbor. Terenul de înălţare e neprielnic însă şi el poate deveni lesne teren de cădere.

Şi totuşi, Icar stăruie luptând cu aerul „zgrunţurosul – colcăind de demoni” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).

Ce straniu zbor! Până şi „temeliile cerului se zguduie”; iar temerarul zburător spune: „în aerul bătătorit de trecerea spre Moarte – aud/ undeva – Cântecul: vifor – terciuind robiile-ntâmplării// lăstarii Timpului – învârtoşaţi – străpung – trestii treze/ apa Lethei: în ceruri – panica de zei// ***/ păgân de singură – se plimbă prin/ rariştea timpului – lumina împăcării mele cu eternitatea.” („Expresionism: bufon, tragic, obosit”).

Dar iată că „punţile spre Dumnezeu nervuri coridoare – / ca un ţipăt/ sunt goale” – iar „pe turla templului” – stă la pândă „Cuvântul cu gheară” („Expresionism II”).

Însă, poetul ştie, deşi atras de beţia zborului, că: „prima furtună spărgătoare de ceruri – mă va instaura/ printre fulgere – Băştinaş al Luminii” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).

Singur poruncitor şi supus poruncii, în aceeaşi măsură, Adrian Botez îşi impune „calvarul unor – încă de/ nimeni născocite – voinţe: te vei numi DE TINE ALESUL” („Expresionism III – Tip Nietzsche”).

În demersul său liric, într-o continuă stare de oniro-luciditate, „nici bufon, tragic, obosit, nici alcoolic, dement, mazochist”, aşa cum se autoproclamă, Poetul îşi contemplă cu autoironie vădită, acea „şubredă nebunie plimbându-se – inofensivă/ prin grădina spitalului: neîntreruptă repetiţie pentru/ aleile raiului” („Expresionism IV: Alcoolic, dement, mazochist”).

Pentru cine conştientizează că e Băştinaş al Luminii, stăpân pe teritoriile ei incerte, „în acest univers de năluci” – gesturile se scufundă într-o „magmă de neputinţă – în Munţii Noptatici” („Expresionism II”).

Doar Poetul, doar el poate fi „crucificat pe poarta răsuflării fiecărui val”.

Adrian Botez, detaşat şi consecvent cu sine însuşi, ajuns În amurgul lumii cuvintelor, meditează liric, gândeşte liric, simte liric, cum este să:

“striveşti între buze un vierme în loc de cuvânt / liniile din frunza palmei au fost luate de vânt //  cerşeşti să-ţi ajungi umbra – s-o pipăi /  s-o întorci cu faţa la /  soare: ea nechează – şi-i neagră: dă drumul la Fiare //  pân la gât ţi-a ajuns scrisoarea / desfă ştreangul Literei – năpârleşte-ţi /  închisoarea” (În amurgul lumii cuvintelor).

Scrisul  lui Adrian Botez nu e comod, reconfortant, stenic, el obligă, strigă, interpelează, se impune – fără a face compromisuri şi temenele curentelor vechi sau noi ale liricii. El merge pe principiul: Acesta sunt eu, cui îi convine. Dar, dacă încerci  să ţi-l apropii, ceea ce va urma, întrece orice închipuire: vei descoperi un univers mirific, fabulos şi real în aceeaşi măsură, de care ştiai că există pe undeva, dar nu erai conştient că e atât de aproape de tine şi că faci parte integrantă din el. Şi în această privinţă, Adrian Botez este un  vestitor. El anunţă şi  se anunţă, fără surle şi tobe dar apropiindu-se iminent de conştiinţa şi inima ta, de unde nu-l mai poţi smulge.

Şi iată cum se auto-portretizează: VAGABOND AL LUMII: mâinile mi se scufundă în buzunare /  ca-n peştera lui Aladin //  trec pe străzi: ninsoarea pufului de salcâm /  pâlpâie coroane – fierbinţi şi zburatice – în jurul frunţii mele: /  Rege Zdrenţăros al Marilor / Dispariţii şi Pagube”.

Cântecele pe vechi motive medievale – nu sunt altceva decât nişte rugăciuni superbe, simple ca ţărâna şi apa, pe care Adrian Botez le adresează Divinităţii: „lepăd de la mine – Doamne –  ultima trufie: /  a mai înţelege ceva / / sufletul aurului – de mult nu-mi răspunde /  nici flăcării nu-i mai sunt bun //  primeşte-mă – Doamne –  aşa / fără cuvânt”.

Ori: „limbi spânzurând – în /  câte nehotărâri are /  diavolul //  adună – Doamne – cadavrele vorbelor /  de pe unde le-am lepădat ucigaş – de-a lungul /  vieţii”.

Cuvintele îl slujesc cu credinţă şi evlavie pe Adrian Botez şi el nu se sfieşte să se folosească de ele ca de cel  mai preţios material de construcţie. Adrian Botez nu este un pudibond, el spune lucrurile pe lume fără să fie nici o clipă vulgar ori  superficial. Orice cuvânt e aşezat cu mult discernământ în pagină şi  formează un ansamblu arhitectural perfect.

Nu s-ar putea spune că Adrian Botez este un romantic. El este un lucid suferitor şi jertfitor pentru substanţa şi trupul cuvântului, ducându-l cu sine la cele mai înalte cote ale valorii autentice, dublată de o demnitate fără cusur şi de o probitate morală cum rar se întâlnesc în ziua de azi.

Toate acestea respiră în poemele sale care, la prima vedere ar putea să nu placă celor avizi de amănuntul cotidian învăluit în mătasea moale a vulgului şi în sclipiciul de-o clipă al steluţelor stil  gablontz, ori în poleiala şi aromele îmbietoare ale pidosniciei umane.

„lacătele cad – toate – de lepre // ajută-mă – Doamne – să dezleg /  de întunericul Fiinţei – acea voce-n delir – care /  strigă spre Tine /  nu mă-nspăimântă cataclisme – cu care cutremuri /  credinţele mele //  cântecele au aripi prea grele /  cât aş da pentru – pas măreţ de profet // moartea vine dansând printre clopote / /  măşti de-mpărat culeg de pe jos /  cap rostogolit de călău: are /  un ochi închis – altul /  deschis – a batjocură // carnaval sau nu – când urmează – fără-ndoială /  Moartea – toate-s adevărate şi /  sfinte //nebunia rămâne: cea mai /  rezistentă – la apocalips – parte a omului //  măreţie are nu omul: suferinţa lui / /  rătăcitul – nu e pierdut /  niciodată: nu vreau să-ndrăznesc a-mi închipui: a dormi /  înafara Casei Lui” (Cântece pe vechi motive medievale).

Şi de ce ar plăcea poemele lui Adrian Botez? El nu dezbracă femei, nu descrie insidios actul sexual, are respect infinit pentru ceea ce se numeşte Iubire, fiind de sorginte divină, nu abordează teme cotidiene, uzitate de confraţi, el  are credinţa că Singur-Cuvântul – poate salva de la cădere omenirea, şi cum ar putea un cuvânt deşănţat, pătat, tăvălit cu noroi să mântuie un suflet? („Căci din cuvintele tale te vei mântui, şi din cuvintele tale te vei osândi”).

Dumnezeu l-a înzestrat pe Adrian Botez cu virtutea răbdării în suferinţe şi  încercări şi suferinţa l-a înţelepţit şi i-a dat putere să biruie.

Imagini de o frumuseţe negrăită se perindă privirilor noastre – dacă avem bunăvoinţa să deschidem larg ochii: „geometrie perfectă – Aerul: lumină retezată cu sabia/  fumegă muntele de tămâie: /  numai îngerii mai pot aici să-ntârzie”; şi: „se-ncaieră caii /  strănută craii /  când fâlfâie luna prin cântecul de leagăn al zeilor” ( Drum cu cavaleri).

Regal metaforic, supleţe stilistică, măiestrie şi har, acurateţe şi simplitate precum şi acribie în alcătuirea textului poetic, iată ce caracterizează lirica lui Adrian Botez, unde nici un cuvânt nu e pus acolo întâmplător. Vechi teme medievale, cavalereşti,  mitologii şi motive  istorice devenite simboluri, capătă în lirica acestui autor, haine noi şi înţelesuri adânci, care se distaină sub ochii noştri.

„CĂTRE DON CERVANTES /  pe Deşiratele – cu-nverşunare voi călări – până când /  sumbrul Sfinx îmi va zâmbi //  nu cavaleri m-au ciopârţit – ci /  pietroaie de râu – Cuvintele //  aşteptaţi – aşteptaţi laşilor /  mă voi scula şi voi rosti un trăsnet /  păsări şi furtună voi isca /  voi face să fulgere stele – pe trupul /  Potirului //  aşteptaţi –  aşteptaţi laşilor /  am prins în menghinea braţelor – zilele /  va fi lumină sau disperare – după cum /  Eu voi porunci /  pe saltimbanci i-am înhămat la morile de vânt /  Arborele Cuvântului şi-a scuturat cenuşa peste lume //  am ascuns anotimpurile sub piatra inelului /  marea: cerşetoare încântătoare – la /  porţile trufaşelor stânci //  sfinţenia mea e-n toate cărţile – risipite pe  /  mese de joc //  îndeletnicirea de căpetenie a degetelor: /  pipăie mistice goluri – între / lună şi soare”.

Adrian Botez este conştient de menirea sa, de aceea el declară senin:

„sunt din neamul regilor norilor – şi ai /  mărilor /  nestatornice: sclava cea mai de preţ a /  haremului meu /  valurile – ghemuri de suspin: le sacrific /  eternităţii //  făptura mea princiară se îmbată măreţ /  la toate ospeţele uitării //  de aceea –  sunt de o politeţe desăvârşită /  în faţa morţii” (Către Don Cervantes).

Cine are răbdarea şi bunăvoinţa de a căuta printre cuvinte, în spaţiile dintre tăceri şi în legăturile tainice dintre ele, va descoperi, desigur,  comori de frumuseţe, durere, înţelepciune şi har în acestea. Dar cum, nimic nu e limpede şi uşor de la început, se cuvine  să ne aplecăm cu luare aminte pentru a nu pierde sensurile adânci şi mistice ale întregii lirici a acestui inegalabil Poet care se recunoaşte un ales al Durerii şi al  Răbdării omeneşti: „o rază măcar – nu voi lăsa să străbată spre voi /  degenerate – vlăguite odrasle – ale /  ipocritei lumine a Soarelui // mi s-a întins – pe mantie – incendiul Crucii //  El m-a ales ca trăsnet – herald puterii /  m-a smuls din praful gloatei – şi / m-a-nchinat Durerii //  m-a aşteptat sub minunări să gem /  mi-a pus /  pe frunte – mir: Steaua din Bethlehem” (Lânced neam al aurului).

Poetul se consideră un „cruciat al cântării”, îmbrăcat în „armură de dor”(Bizantină).

Un Crez artistic care se  relevă în Bilanţ,   e de natură să aducă lumină în materia conştiinţei acestui remarcabil Poet intransigent cu sine şi cu  aceia care-şi trădează propriul crez: „BILANŢ: n-am asuprit – şi n-accept – decât spre Dumnezeu / îngenuncherea / pe cine m-a împins să cad – nu-l iert: prea scurtă-i viaţa – s-o priveşti / îndatorat mocirlei / nu am lovit de câte ori puteam: e bine – doar aşa / nu mi-e frică de un capăt prea scurt al puterii // slab poţi să fii – uneori – cât mai  / rar: ticălos / niciodată // cine greşeşte din credinţă- nu / greşeşte – dar când el / ager – şi-a cântărit grijuliu – bunătatea – deja / simt neplăcut pe obraz- încleiate a moarte / balele Iudei // nu la mormânt aştept să-mi vină oameni – nici de sus – apoase lacrimi să mă stropească / sub pământ // aş vrea – ca otrava cea bună – care / asmute-n plumb – răutatea şi / măreţia divină a aurului – de neoprit / să pătrund – prin ureche – ori / minte – sau ca sfânta muzică însăşi: în sufletul celor /  puţini – dar aleşi întru Duh – care-mi citesc /  fiece epitaf: versul smuls /  din rărunchii durerilor mele /  cu patimă / trecute //  doar aşa mi-ar fi dat – în vecie – să / obţin un prim armistiţiu – cu / Dumnezeu”.

Şi asumarea condiţiei de creator-poet, zugrăvită magistral în poemul cu titlul: “CONDIŢIA DE POET/ sfinţii se uită la tine pieziş – iar /  arhanghelii te percheziţionează /  de-a binelea: nu cumva ai /  traficat pe sub mâneci (“te ştim noi – iluzionistule”) –vreun gram  /  neştampilat – de /  ilicită dumnezeire // aşa că – Poete – privindu-L /  de foarte departe – cu jindul de frate – sus /  pe semenul imperial de pe Cruce – /  rebel şi umil contrabandist de /  credinţă şi vise – zgârie /  munte şi lemn – cu degete vii – şi aşteaptă – jos – /  din sângele – propriu şi sterp – disperat / al mâinilor tale –//  să scrii – pe şesul orizontal al Golgotei / cronica zenitului ei”.

Poetul alege conştient deşertarea de slava lumii, se despoaie de Lumina care-l aureolează şi se prezintă nud în faţa noastră, având ca singur acoperământ, propriile cuvinte, care-l apără, îl ţin la suprafaţă şi-i redau identitatea şi demnitatea de Copil al lui Dumnezeu, pe care a primit-o o dată cu primul Sacrament al iniţierii creştine.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

7 ianuarie 2010,  de ziua Ionilor

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: