LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel I. Brumaru: „Istoria literară altfel“

Eugen Negrici face parte din speţa, încă rară astăzi la noi, a criticilor şi istoricilor literari dedaţi deopotrivă construcţiei sistemice şi inspiraţiei ideistice, o edificare va să zică sub porunca şi controlul conştiinţei teoretice. Se va îndepărta, cu alte cuvinte, premeditat de ceea ce s-a numit, în literatură, critica impresionistă, critica de întâmpinare etc. – nu recenzează, de aceea, icontinent, mult şi în fugă, nu-şi adună, în fine, în cărţi pasagere articleria, de va fi existând, sezonieră. Nu e, fireşte, singur în lucrare: Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Livius Ciocârlie, mai de mult, ca să nu întind nepermis lista, Dan Culcer, venerabilul Adrian Marino i se alătură în familia de spirite. Destinaţia, menirea demersului ar fi, după priceperea mea, întărirea exerciţiului teoretic în istoriile literare constrânse, de regulă, la fenomenism şi descripţie, radicalizarea, apoi, în discursul critic a conceptualului, deja a reflecţiilor culturale. (Consecinţe – ca să deschid o paranteză – obligatorii astăzi spre a demonstra rezistenţa raţiunii critice în faţa duhurilor inculturii, a provocărilor, tot mai frecvente, ale acesteia. Un fapt recent de impostură în aria lexicografiei istorico-literare, la care se adaugă mistificaţia şi, fireşte, lângă aceasta, prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând insolenţa, s-a petrecut nu de mult la o editură de periferie: un nechemat, veleitar notoriu, iscăleşte o improvizaţie de „fişe” biobibliografice – copiate, furate, agramate etc. – oferind-o, obraznic şi ignar, drept dicţionar, el aflându-se, desigur, în situaţia şarlatanului din Est ce se înfăţişează, cum se ştie, ca vindecător universal, ameninţând pe creduli până şi cu o „diplomă” de medic; rezultatele, fără îndoială, îl dezmint, în cazul nostru însăilarea cu pricina nefiind decât un fals şi un imundiciu. Exemplul nu e închipuit! E real, există – în lipsa culturii sistematice, deja a şcolii, lipsesc – nu-i aşa ? – criteriile. Sau se confundă – cum spunea M.Ralea când definea prostia – punctele de vedere.)

Viziunea socio-culturală, presiunea teoreticului, ca să revenim, în istoriografie şi în critica literară, a lui Eugen Negrici se relevă încă de la primele sale scrieri (de literatură veche, dacă nu mă înşel, ca universitar craiovean), apoi, mai subliniat , fiind vădită acum preocuparea autorului de mecanica interioară a actului de creaţie, în memorabilele studii care-l impun fără rest în prima linie a criticii româneşti de azi, Expresivitatea involuntară (1977) şi Figura spiritului creator (1978). Istoria monumentală, o lucrare de sinteză, neîncheiată încă, Literatura română sub comunism, în două volume, Proza (2002), Poezia (2003), dă seamă (cum s-a mai remarcat) despre una din dimensiunile metodei lui Eugen Negrici, urmată de el însuşi în investigaţia istorică: schimbarea unghiului de observaţie, aşezarea observatorului în locul proaspăt şi privilegiat, astfel ca el să poată privi în alt mod, cu un ochi neviciat, jocul şi forma evenimentelor. Va rezulta, din această modificare optică, o analiză insolită, netemperată, adesea răscolitoare, a momentelor de referinţă – unele vii încă pentru mulţi, dureroase – din istoria recentă a spiritualităţii româneşti. Şi va mai rezulta, cu alte cuvinte, lectura esenţială – o vocaţie, aş spune, ce nu-i este orişicui hărăzită. Literatura „agit-prop”-ului – una ce imita la comandă, fără putinţa protestului ori (la începutul colonizării bolşevice) a refugiului (mai târziu unii creatori îşi vor îngădui totuşi esopizarea, sediţia pasivă a culturii paralele etc.), proletcultismul ruso-sovietic –  e  despachetată de Eugen Negrici cu ustensilul teoreticianului imaginarului – în cazul scriitorimii române în cauză fiind vorba de un „imaginar reductiv” ( cum zice undeva Smaranda Vultur), care, însă, va avea (un paradox pe care nu-l vom înţelege bine nici după ’ 89, n.n.), „un impact emoţional”. O producţie literară ce avea drept scop „să transforme oamenii în mase” (cum observă aceeaşi comentatoare), se răspândeşte, fără însă a se rătăci şi a se pierde, în primele decenii ale comunizării, fiind adoptate – din nou paradoxal, printr-o adaptare, nesupravegheată raţional şi moral; oportunistă, aş spune, dacă nu aş fi aşa la marginea pleonasmului – de mari personalităţi ale spiritualităţii naţionale. Literatura română sub comunism – o parte dintr-un proiect probabil ceva mai amplu, literatura proletcultistă în România – ar fi, după opinia, remarcabilă, a aceleiaşi Smaranda Vultur (la care subscriu), un „exerciţiu de înţelegere a mecanismelor prin care omul poate fi mistificat”. În acelaşi timp, opera aceasta, singulară deocamdată în noua cultură română, a lui Eugen Negrici e şi „un avertisment pentru cei naivi”. Pe lângă mistificatori, interesaţi etc. naivii să mai fie încă?

Iluzile literaturii române, cartea din 2008 a lui Eugen Negrici, putea fi – şi, în graba întâmpinării, a şi fost – considerată o continuare a sintezelor anterioare dedicate deceniilor literare postbelice (Literatura română sub comunism). Sunt, aşa cum s-a enunţat în două-trei ocazii, destule puncte de convergenţă ce ar atesta o procesualitate directă, nefracturată între  opera (istoria) de sinteză şi impozantul eseu de astăzi. Diferenţele au fost şi ele remarcate. Aşadar, dacă Iluziile literaturii române nu urmează marilor sinteze istoriografice anterioare, cartea de faţă precedându-le, de fapt, în mai multe privinţe, ea este mai degrabă o explicitare a acelora, desigur, ideatic vorbind, o împlinire. Va fi, bineînţeles, cum observa nu de mult tânărul critic Daniel Cristea-Enache, şi o istorie, ea însăşi: una însă a întreruperilor, a rupturilor – acestea, citându-l acum pe autor, ar „desfunda izvoarele imaginarului”. Imaginarul, aşadar, încă o dată. Acesta şi, apoi, mitopoieza („mitogeneza”). Dacă periodizarea istoriografică (şi ea originală, într-un fel, la autorul nostru, să recunoaştem) nu absentează, de regulă, din cuprinsul unor lucrări de acest fel, „sistematica mitologică” (Daniel Cristea-Enache) e aci o înfăţişare mai puţin obişnuită. În evoluţia literaturii române (dar deopotrivă a culturii, a civilizaţiei carpato-danubiano-pontice) Eugen Negrici recunoaşte trei momente de răscruce, împrejurări, adică, fundamentale: desorientalizarea, care înseamnă şi depăşirea feudalităţii; izolarea – după ocupaţia ruso-sovietică şi bolşevizare – faţă de Occident, repudierea, acum, socio-economică a capitalismului; decomunizarea, după o revoltă brutală, strunită însă de resturi încă active ale socialismului real, care se identifică totuşi cu democratizarea. Evenimenţialul acestor perioade este, în concepţia lui Eugen Negrici, inexplicabil altfel decât prin mentalul, prin imaginarul colectiv, mai întâi însă prin miturile ce vor fonda, întreţine, justifica sau compensa evenimentele, stările, trăirile. Mituri de protecţie, mituri proteguitoare. Sentenţa critică – s-a observat aceasta – a fost înlocuită la autorul Iluziilor… de descrierea şi examinarea motivaţiilor mitopoietice. Premisele, însă, de la care pleacă în originalul său demers Eugen Negrici nu sunt, iarăşi, definiţiile curente: nici imaginarul, cu atât mai mult mitul şi mitogeneza, mitografiile, nu cer, în cartea sa, sprijinul teoriilor cunoscute, aşa-zicând de primă instanţă, ale unor Mircea Eliade, Georges Dumezil, Cl.Levi-Strauss, Roger Caillois, Roland Barthes, Carl Gustav Jung, Rene Girard, Raoul Girardet (parcă mai folosit totuşi, când şi când), Gilbert Durand. Îl va prefera acestora pe mai puţin frecventatul Roger Bastide, pionierul, cu Art et Societe, al esteticii sociologice, cel care va descoperi, e adevărat, imensul câmp al imaginarului social, câmpul dinamismului social al formelor. Aşadar, cum el însuşi mărturiseşte, interesat fiind de consecinţele în plan literar ale miturilor active, mai precis de a afla mistificarea, camuflajul ori simpla iluzionare în hermeneutica sau în teoretizarea „producţiei artistice”, Eugen Negrici va apela, cum aminteam, la Roger Bastide (Psychologie et Psychanalise): miturile sunt „ecrane ce reflectă, proiectate pe ele, angoasele colective”. În felul acesta, scrie autorul Iluziilor…,”fac obiectul atenţiei noastre situaţiile în care ceva anume alterează datele observaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii (Este ceva aci – n.n. – ca obstacolul epistemologic al lui Gaston Bachelard). Din această perspectivă, ceea ce înceţoşează percepţia noastră este, de regulă, o fantasmă ivită din imaginarul colectiv ca replică la anumite dezechilibre sociale sau tensiuni interne sau externe, la situaţii de vacuitate şi frustrare.”

Aceste obstacole sau fantasme (ele au „forţă perturbatoare”, sunt „înfricoşătoare”) sunt urmărite de către Eugen Negrici, se înţelege, de-a lungul perioadelor (am văzut care) ale istoriei literaturii-culturii-civilizaţiei româneşti, spre a fi denunţate (aş spune psihanalizate) în vederea unei mai bune şi vindecătoare desluşiri a simptomelor şi complexelor (nevrozelor) noastre funciare. Autorul va fi, în această ordine, franc, programul e dezvăluit, iată, în totalitate: „Mitul formează, zice el – cum s-a văzut nu o dată în istorie – noi comportamente colective; ele structurează şi restructurează grupurile etnice, grupările sociale şi politice, integrând şi reintegrând individul cu fireşti tentaţii anarhice. Prin crearea unei solidarităţi afective, ele ajută la conturarea unei identităţi etnice sau socio-politice (visul revoluţiei proletare, care a făcut din muncitorime o clasă autonomă), dar şi la reconsiderarea unei identităţi compromise (mitul Vârstei de aur, care a repus în discuţie statutul ţărănimii). Aşadar, nu e greu de demonstrat că miturile nu contribuie numai la cunoaştere şi autocunoaştere, câtă vreme produc evenimente, influenţează realitatea psihologică mobilizând psihismul şi imprimând, nu o dată, lumii şi istoriei ei un dinamism profetic (cruciadele, revoluţiile, conchistele, mesianismul nazist şi comunist).”

Supus examenului, trecutul nostru cultural (literar îndeosebi) nu iese, cum s-a spune, tocmai bine: expurgat de percepţia triumfului perpetuu, de născocirea biruinţelor aproape peste tot neoprite, el nu se învederează numaidecât, ca nici o istorie de altfel, în termenii gloriei indiscutabile, nerevizuibile. O serie lungă de obsesii mitice (alcătuită, evident, de autor), odată dezvelită, îi relevă trecutului nostru (cultural, literar) fragilitatea, precaritatea: „tabuizarea patrimoniului literar”; „canonizarea” (cu „părinţi întemeietori” ca M.Kogălniceanu şi Titu Maiorescu, ca N.Iorga şi Tudor Arghezi, ca Al.Philippide şi Geo Bogza, ca, priviliegiatul, cu „carieră de activist cultural de rang înalt” Octavian Paler; cu „prinţi geniali”, „purtători de torţe”- M.Eminescu, N.Labiş; cu „stăpâni de clan şi protectori” – M.R.Paraschivescu, Eugen Barbu, Marin Preda); „zeificarea celor cu anevoie readuşi în cetate” (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade) etc.. Analizele, deloc generoase, din această secţiune a Iluziilor…, sunt continuate, în aceeaşi nemiloasă notă, în secţiunea a doua a volumului, Impulsul compensator. Sentimentul vacuităţii şi al frustrării. Vor determina totuşi, în chip logic, această concluzie aidoma fatalităţii: „La primul semnal al unei primejdii majore, ne va fi dat să auzim vuietul magmatic al miturilor ce urcă din nou din adâncuri şi vom dori să ni se pară că zărim lumina încurajatoare a rugului reaprins.”

În critica şi istoriografia literară românească de azi, Eugen Negrici nu este doar criticul şi istoricul, le este acelora gânditorul.

A.I. BRUMARU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: