LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Aurel Anghel: „Denisa Comănescu“

Căutând timpul în căruţa toamnei pe roate de gutui.

Sunt texte poetice care ne fac mai inteligenţi ca sensibilitate şi ca trăire a clipei care oricum este scurtă. Denisa Comănescu este un mânuitor de cuvinte în starea lor de graţie poetică atât de abil, încât citeşti un vers, stai un ceas şi te trezeşti că aderi la exprimarea respectivă ca şi când ar fi a ta, ca şi când ai fi rostit-o tu. Alteori Denisa te întoarce atât de acut într-un timp al ei, dar şi al tău încât intri în dialog şi vorbeşti singur.

Aşa mi s-a întâmplat zilele trecute când vorbind cu ea la telefon am avut revelaţia găsirii în memoria mea afectivă a vocii ei, a copilei de clasa a V a care rostea primele cuvinte în limba engleză care i-a devenit obiect al muncii şi al incantaţiei poetice.

Nu sunt un mare cunoscător al poeziei feminine, ştiu câteva poetese din Rusia pe care le-am citit în original şi nu le numesc, pentru că am constatat că cel mai dificil lucru pe lume este să faci două voci feminine să alcătuiască un duet. Ce să mai zicem de un duet poetic. Poate un duel. Ceea ce n-ar fi cazul. Denisa ar folosi cuvântul pistolet, iar Ahmatova, spre exemplu, ar folosi cuvântul sabie. Cuvinte pe care le-ar folosi să rănească timpul, să-l seducă şi să-l oprească cât mai mult cu putinţă pentru rostirea lor atât de frumoasă, feminină şi atât de deferită, tot din cauza timpului în care le-a chemat la masa de scris poezie.

Не будем пить из одного стакана
Ни воду мы, ни сладкое вино,
Не поцелуемся мы утром рано,
А ввечеру не поглядим в окно.
Ты дышишь солнцем, я дышу луною,
Но живы мы любовию одною.

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată
Nici dulce vin, nici apă de izvor.
Săruturi n-om schimba în zori; o dată
Nu vom privi amurgu-odihnitor.
Ţi-e aer soarele, şi mie luna,
Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Не будем пить из одного стакана… (1913)

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată …(1913)
Traducere de Madeleine Fortunescu

Eu folosesc amintirea unui an când într-o clasă o frumuseţe de fetiţă rostea primele cuvinte în limba engleză la Scoala nr. 8 din Buzău.

Da, Denisa îmi voi lua eu curajul de a da la o parte părul galben de pe fruntea ta de copil, să pot citi mai bine în ochii tăi albaştri ce intuiam atunci şi s-a întâmplat după mulţi ani. O inteligenţă sensibilă care a rodit mai înainte de toate o poezie cu o rezonanţă aparte. Din biografia suport al unor amintiri ,o obiectivare lucidă ca poet, o poezie care se aşează  pe sine în formele specifice şi mai ales în registrele inconfundabile ale anilor optzeci.

”dacă cineva mi-ar da părul într-o parte/dacă l-a ridica uşor de pe frunte/ca un diamant aiurit s-ar ivi/oraşul acesta.

Biografic vorbind oraşul acesta ne este foarte bine cunoscut, numai că este prezentat atât de obiectiv şi imparţial încât el devine tipic pentru acei ani în care toate oraşele de provincie arătau la fel.

Denisa Comănescu îmi mai apare într-un episod biografic, într-un echipaj”la şapte paşi de o excursie ”, când alături de alţi copii de excepţie câştigau locul I pe ţară în finala cu judeţul Cluj. Mai era cu ea în acelaşi echipaj, Marius  Andruh, unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Române, profesor universitar la Faculatatea de Chimie.

O generaţie de excepţie, care n-a avut condiţii să facă o revoluţie reală, ci o revoluţie în idei şi Cuvânt.

În anul 1979 Denisa Comănescu publica prima ei carte de poezii IZGONIREA DIN PARADIS.

Obsesia biografiei este un poem amplu , un adevărat rom-text încărcat de idei şi metafore mai puţin de fapte concrete. Sunt înscrise aici colţuri de natură într-un oraş provincial”cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi/unde ecoul copilăriei/încă se mai aude/frânturi din lecţiile de latină:”mea mater, mea pater, filius vester lupus est”

Încă din primul poem al cărţii întâlnim ”inserţii lirice”, care o vor scoate pe Denisa Comănescu din atmosfera optezeciştilor aşa cum remarcam de curând citind şi comentând pe un renumit poet buzoian al acelei generaţii, Gheorghe Ene într-un lung eseu intitulat ”Ieşirea din text”.

Iată aceste inserţii, poate chiar abateri sau întreruperi ale firului care depersonalizează poezia şi o feresc de încadrarea în vreo direcţie.

Folosirea persoanei I este seducătoare, te crezi stăpân pe viaţa poetului, dacă nu eşti atent treci în partea emoţiei cu compătimire pentru suferinţele lui. Nimic din toate acestea. Denisa Comănescu transferă propria trăire în aceea a cititorului care este chiar el, acela care ştie deja că a ajuns şi el :”o să ajungi şi tu ca mine/o să ajungi!/”

Apoi urmează invitaţia la un dialog sine die. După o săptămână ai căzut/şi mult timp ai atârnat/ de umbra bătrânei ca o cătuşă./dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal/ce de lucruri ar mai putea să-ţi mai spună/)

Totul pare o poveste, totul este în fapt o stare, o tensiune ce te ţine învăluit în ceaţa propriilor amintiri cu căsuţe cu bătrâne, cu orbi care proorocesc degeaba.

Concluzia este aceea a neputinţei şi a durerii fără ieşire în care curge odată cu timpul generaţia căreia îi aparţii:

Oraşul e aidoma unei mări moarte, iar ”putreziciunea a fost prea adânc/ îngropată în mine/ca să ajungă singură la suprafaţă/), va rămâne pentru totdeauna ca un ascuns/ca un diamant aiurit.

Ce putem spune ? Că Denisa Comănescu într-o formă sau alta nu şi-a trădat sufletul şi a exprimat starea de mal a unei generaţii.

PUŞTIUL este un episod citadin, o întâmplare transfigurată atât de acut încât poate deveni tema, sau măcar punctul de plecare al unei povestiri mai întinse sau chiar al unui roman. Iată finalul acestui roman pe care mi l-a sugerat poemul de la pag.10:

”M-am trezit lângă un copac:/urmăream/cum conduceai concentrat/ocolind cu grijă cutiile de conserve/şi parcă puştiul era în locul meu/lângă tine/şi-amândoi vă depărtaţi/nefireşti şi ţepene/păpuşi de ceară.

Urmează poezii cu rostiri poetice inedite, chiar şocante în această ţară (acolo unde nimeni nu are curajul cuvintelor).

VULPEA ALBASTRĂ este un exerciţiu liric marcat de o tulburătoare participare afectivă a poetei:”O, cum mă las în seara aceasta sfârtecată de fructe), dileme ce se transformă în adevăruri poetice amintind marea poezie a lumii:

”dacă pieptul tău n-ar fi turnul/în care mă pieptăn cu fluturi/dacă n-aş sări zidul cărnii/ca pe o mireasmă fără sfârşit/ca o mască de lacrimi ai umbla prin uitate ţinuturi/unde vine zăpada ca semn c-ai albit?Timpul, cel care se arată în semne pe chipurile celor dragi , dar şi pe locurile unde s-au ascuns definitiv, ”unde pletele-mi lungi ca o moarte/pentru dragoste ţi le aştern/iată un exemplu de împuşcare a timpului imbecil:Speranţa plecase pentru douăşpe ore./degeneram într-un melc/lângă o fântână imaginară de vid./

Experienţa proprie sau a celor dragi produce versuri peste care nu poţi trece fără a vedea dezastrele în plan sufletesc al trecerii nemiloase:”Am văzut îndrăgostiţi în ruină/am văzut soarele bolnav/scuipând peste/multe din fericitele clipe/ale prietenilor mei:

Poate cineva o să rostească :unde vezi tu aici poezia?

O văd şi nu numai, o simt şi o trăiesc ca atare. Poezia ca şi iubirea nu se împarte în porţii egale şi nici nu se dă ajutor pentru întreţinere.

Poezia, în forma ei clasică, pură şi inconfundabilă o întâlnim chiar în această carte de debut: BUCOLICĂ şi LIED.

Bucolică este un mic poem, o eglogă, idilă, este exprimarea unui sentiment de iubire ce se petrece în închipuire, dar cât de frumos: cal de zmeură bătrână, stele de lapte, pietre de lână, hai paşte-mi părul, trup vraişte ca focul de comori, din spaimă pot să mă-mbrac în ciori, aşteptare în casa nimănui, în căruţa toamnei pe roate de gutui.

Iată sintagmele din care se compune această bucolică, dar ce păcat că acest domeniu al poeziei clasice şi cantabile este atât de rar abordat de poetă. Noi rămânem iubitorii incantaţiilor muzicale, ai poeziei care ordonează muzical imaginile vieţii noastre transfigurate.

În acelaşi registru de cântec perfect este şi poezia LIED. Din câte ştiu Denisa Comănescu cunoaşte şi limba germană, era deci firesc măcar un cuvânt din limba lui Goethe să dea titlu unei poezii care îmi apare ca perfectă în toate planurile:mesaj poetic, sentiment pur al veşnicei adolescenţe a sufletului poetului. Transcriem integral acest cântec, o excelentă transpunere în cuvinte a chipului frumoasei Denisa de pe coperta exterioară:

Cu spaimă pieptănându-mă în loc de frunze

Bărbaţi uscaţi parcă-mi cădeau din păr

Eram atât de tânără încât pe buze

Surâsul mi-era frate râsul văr

Oglinda se-nroşea ca fata mare

Scaune mieunau, pisicile deveneau ţepene

mi-era dor de tine ca de o eroare

adormeam îmbrăcată în roşu-sămânţă de pepene

cu spaimă pieptănându-mă în loc de frunze

bărbaţi uscaţi parcă-mi cădeau din păr

eram atât de tânără încât pe buze

surâsul mi-era frate râsul văr

Este o imagine în oglindă a unui sentiment la vârsta când femeia alunecă uşor în certitudinea propriei frumuseţi, speriată de zădărnicia ei.

Ce păcat, spun încă o dată, că nu găsesc mai multe asemenea poezii pe care le-aş alege ca pe cele mai minunate flori într-o antologie a sufletului meu.

Iubirea cu multiplele ei feţe prilejuieşte poeme ale credinţei, emoţii ce ne învăluie cu bucurie şi nostalgie nesfârşită.

MIERCUREA FAMILEI este un exemlu pentru treimea din care a pornit în lume poeta Denisa Comănescu :”de noi trei depinde un nor foarte subţire/mama vopseşte lucruri negre/(şi numără locurile la cimitir)/eu mă furişez pe la două noaptea/ în casă/mama(care simte în somn/coada pisicii mişcându-se)…/. Este o poezie tristă, dar oare tristeţea nu face parte din noi tot aşa cum sângele bunicii pe patul din spital curge şi prin venele noastre ?

”În camera de musafiri ne întâlnim/în faţa televizorului/şi  ne atingem mâinile cu grijă/caşi cum/de noi trei ar depinde unnor/foarte/

foarte subţire/.

Sigur că nu depinde de noi ,dar sentimentul ce se desprinde dintr-un asemenea poem este atât de omenesc şi atât de frumos exprimat încât suntem determinaţi să călătorim în propria tristeţe, a iubirii noatre faţă de cei care sunt acum ”molecule de pământ” pe deasupra cărora trece părelnic norul moleculelor de tristeţe.

Nu ne surprind aprecierile critice din care transcriem câteva: Cronică literară Crigore Chiper : ”Este suficient să deschizi Urma de foc la primele poeme că în ochi îţi sare o poezie inteligentă, rafinată, cu imagini în relief, profunde, bine conturate. Denisa Comănescu nu este o sentimentală, nici adepta unui cerebralism găunos, cu atât mai mult exponenta inesteticului în literatură care începea să facă ravagii într-o bună parte a liricii feminine din acea vreme.”

Iar eu, cu un gest de profesor mândru de foştii elevi, iau cărţile ei şi le aşez în rândul celor la care voi reveni deseori, într-un loc care se numeşte, de la o bună vreme de timp curgător, RAFTUL DENISEI.

AUREL ANGHEL

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: