LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Angela Mamier: „Stefan Doru Dăncuş: vol. «Scrum» (Cendre) – Poezia ca suport pentru un prezent dizlocat“

Ştefan Doru Dăncuş este un tânăr scriitor polivalent, poet, prozator,
eseist, jurnalist, publicat în numeroase publicaţii literare.
Deţinător a peste 40 de premii la diverse concursuri literare din
ţară, autorul a editat cărţi diverse de poezie, poezie-eseu, proză în
care nevoia sa viscerală de dragoste dar ;i de justiţie ocupă un loc
central. „Scrum”(Cendre) este titlul ultimului său volum de poezii,
aparut în ediţie bilingvă în 2010, la editura GRINTA din Cluj-Napoca.
Versiunea franceză aparţine poetei şi traducătoarei Hermine Cîmpean,
care a rezolvat onorabil dilema deloc simplă a traducerii într-o altă
limbă, ocupându-se la fel de bine atât de sensul cât şi de
echivalenţele sonore ori ritmice ale poemelor.
Criticul Adrian Botez subliniază că în acest volum, „poetul vorbeşte
(cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire,
clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea,
totuşi, a unui OM!) – despre ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!)
tăcem, anesteziaţi şi laşi. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră
şi umană în acelaşi timp-stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi
apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va
re-învia în „altceva”…”
Ştefan Doru Dăncuş scrie o poezie-acţiune dirijată spre lumea socială,
de unde un caracter demonstrativ, sonor, un ton politic ferm de
tribun: „lucrez ca un sclav în România” ori „mai nou,europa vine la
mine în vizită /sunt interesant pe post de Sisif”.
Cartea este o adevărată insurecţie, vehiculând un mesaj brutal despre
fenomenele unei actualităţi ante şi post ceauşescu : „întreaga-mi
putere a luat ţeapă/ba de la Ceauşescu ba de la şefii literaturii
române…”. În acest Ego-Show, autorul intercalează secvenţe
biografice cu mersul lumii, într-o dezordine boemă, simpatică, mimând
confuzia ambiantă.
În acest iad doar dragostea are valoare: „mă întind noaptea târziu
lângă soţie/mă pliez precum coada sirenei/numai pieptul meu în contact
cu aripile ei de înger…”, în contrast cu „din această dimineaţă
iadul e pe pământ /iadul e curbura literei în care mă ascundeam
deunăzi/iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la serviciu…”.
Ne aflăm în faţa unei poezii directe, a riscului imediat, aţintită pe
un public cu care este ori în osmoză ori în război. Spectacolul este
un puzzle aproape complet de probleme ideologice, poetul excelând
într-o artă sociologică: „voi lăsa pielea de vierme/în scara
blocului/căci şi mâine voi avea nevoie de ea/păstrează-ţi chipul /iar
noaptea aste curba oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va
înfinge pentru totdeauna în spate”. O fervoare dionisiacă ne trimite
la Dumnezeul extazelor dar şi a incertitudinilor de tot felul:
„sângele-mi este un Isus multicompus …” ori: „sunt la picioarele
Tale Isuse/Zadarnic am cucerit lumea/lumea nu vede că ard/nu ştie că
ajung piatră pentru alt izvor/pentru alt altar/pentru pavajul altei
străzi pe care vei călca în alt Ierusalim”.
Tonul retoric conduce la sensibilitate, la subiectivitatea autorului,
dar depăşeşte pragul simplei confidenţe (precum Victor Hugo care, în
prefaţa Contemplărilor, afirma: „Când vorbesc de mine,vorbesc de
Voi!”): „nu se mai opresc la mine/la masa unde stau cu barbă de poet
român/trec toţi/îi văd -se fac că nu mă văd/sunt viitorii – se
întâlnesc în spatele blocurilor gri/fac sex lângă tomberoane/scriu
poezii fenomenale”. Această tonalitate amară conţine profeţii,
condiţia scriitorului duce la un rău metafizic care nu împiedică a
resimţi nevoia mesianică de a lumina tenebrele, manieră romantică de a
aborda poezia. În spatele „scrumului” poetul ghiceşte un viitor
promiţător care-l situează într-un angajament religios ori ideologic
asemănător unor mentori de talia unor poeţi ca Aragon, Eluard,
Prévert, Senghor ori Aimé Césaire (cel care avea dorinţa de a „plonja
în adevărul fiinţei”): „mă întorc din ciudăţenia vieţii în scara
blocului/îl aud pe cel aciuit acolo/ „5 bani,10 bani/5 bani,10
bani”/şi-mi dau seama că moartea mea nu tulbură zig-zagul
universului/nu mă crede nimeni/că atâta vreme cât îi dau de-o vodcă
celui din stradă – pot merge cu pas de împărat/până la următoarea
bătaie de inimă”.
„Scrum” este volumul simbolic al unei lumi dezumanizate: „nu mă pot
întoarce din şanţul mileniului/care iată mă expulzează…”. Suntem în
faţa poeziei unui om liber, nesupus, care denunţă valeţii ideologiei
dominante politice dar şi culturale. Ştefan Doru Dăncuş este un poet
rebel, o victimă a societăţii ca toţi ceilalţi. Dar el este în acelaşi
timp Scribul, deci deranjează: „diavolul vine zilnic, răsturnând cele
cinci sute de/cupole ale minţii mele/lasă mereu vraişte după ce
amestecă limbile/pământului /în corneea cerului meu/ţintuit cum sunt
slabe speranţe/să scot iadul din termometrele lumii”.
Poetul vorbeşte despre sine, despre semeni, scuipă adevăruri brute în
chipul ipocrit al societăţii. Confucius spunea că „o conştiinţă este
lumina inteligenţei pentru a distinge binele de rău”. Dăncuş este
extrem în revolta sa dar  şi foarte convingător. Ironia, amărăciunea
sa ne îndeamnă să-l urmăm mai degrabă pe El, Cavalerul Tristei Figuri,
în pofida unor autori facili, care râd din orice: „dimineaţa soarele e
apocalipsa/mă întorc pe şosele/strig disperat: n-aveţi un ban? îmi mor
copiii de foame.”/…./după ce totul a fost spus/pe ziua aceea/am
numărat arginţii soioşi ai trădării/am aflat că sunt destul de bogat
pentru ziua aceea”.
Unele poeme sunt învăluite ori în linişti monumentale ori în stihuri
sonore. Se degajă din ele o robusteţe sufletească, gata de a înfrunta
toate rănile, toate extazele, toate încercările ori nefericirile unui
destin uman. Poezie sinceră în care poetul se simte dator a susţine
ceea ce este mai profund în viaţa oamenilor: „Vine întunericul
iubito/e un frig ca un polizor ce se sparge/în mijlocul turaţiei
maxime/Sfântă Maria pentru noi roagă-te!”. Pentru Dăncuş, dragostea şi
poezia sunt cele două feţe ale aceluiaşi mister, cel al Creaţiei.
Emoţia spontană ţâşneşte natural şi volumul în totalitatea sa
împrăştie o impresie de fluiditate, de luciditate, cuvintele sale
redau temperatura lumii, febrile, brutale, sarcastice, insolente.
Poezia este pentru el patria unei misiuni poetice eliberatoare. O rugă
disperată, căci în spatele cuvintelor se ascunde adesea un nostalgic
Exilat în propria-i ţară: „la tine frumoasă ţărână/prea greu îmi este
să vin/prietenii trag de mantiile mele de poet/merg la spital să-mi
facă operaţii şi injecţii/de parcă ar putea salva lumea/în barul în
care stau oamenii se uită la cărţile mele /cu teamă”.
Politicienii şi unii literaţi sunt criticaţi cu aversiune căci îl
obligă la un surghiun, la o viaţă într-un paradis pierdut. Ştefan Doru
Dăncuş este un autor dăruit scrisului, care prin poezia sa caută
răspunsuri la întrebările sale capitale privind condiţia tragică a
poetului, raporturile sale conflictuale cu lumea (un fel de „gâlceavă
a înţeleptului cu lumea”). Este o conştiinţă vigilentă şi lucidă
într-o lume oscilând între viaţă şi moarte, poezie-suport vital
pentru un prezent dizlocat.
ANGELA NACHE MAMIER

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: