LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Angela Furtună: „Arhimandritul Timotei Aioanei – Un prozator dăruit şi cartea sa“

timoteiScriitorul neirositelor iubiri

Cartea Arhimandritului Timotei Aioanei, „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor” (Ed. Muşatinii, Suceava,  2008), apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, este o bijuterie şi o minune editorială, un obiect de artă de colecţie şi o operă  de literatură  memorialistică de ţinută. La reuşita sa a participat cu grafică sora Simona Bucan de la Mănăstirea Stavropoleos, iar coperta este furnizată de pictorul Vasile Ilucă – Vedere generală cu biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – la Rădăşeni, 2001.

Prin această carte, şi aproape că fără o intenţie literară, ci mai mult enciclopedist localist-cronicărească, s-a născut, totuşi, un scriitor veritabil, ce vine pe filonul tradiţiei marilor povestitori şi cronicari moldavi. E o certitudine că la anul două mii nouă, în ziua de cincisprezece al lui ianuarie, un condeier hăruit, exersat deocamdată în hamurile prozei scurte, izbucneşte la Lumină, trăgând mai departe către glorie ţinutul predestinat al Fălticenilor, ce îi dăduse culturii române, înainte, pe Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban şi încă atâţia alţii. Miza evocatoare a ţinutului rădăcinilor este una morală, scriitorului potrivindu-i-se hlamida abordării est-etice a încleştării cu literatura:  „Fălticenii, cu ani în urmă, era un loc în care oamenii trăiau frumos, comunicau, se cunoşteau, vorbeau între ei şi se bucurau măcar la o simplă întâlnire” (p.215). Menţionând aceasta, situăm de fapt, prin perspectiva dualităţii etic-estetic, atitudinea autorului faţă de civilizaţia contemporană ce este dominată de consumerism şi post-modernitate, sinonime cu disoluţia omului spiritual şi îndepărtarea omenirii de Dumnezeu.

Lansarea cărţii a avut loc pe 15 ianuarie 2009, în Sala de Arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera” din Suceava. A fost un eveniment de spiritualitate românească autentică, situându-se în epicentrul unui moment istoric remarcabil ce se construieşte în ultimele luni. Astfel, la Crăciun, am organizat împreună cu Parohia Romano-Catolică a Bucovinei din Suceava o lansare a volumului „Fratelui meu din exil – Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir”, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008 (carte susţinută de Institutul Cultural Român prin Proiectul Cantemir), celebrând şi 135 de ani de la naşterea Msg. Ghika şi susţinând conferinţa „In Memoriam Vladimir Ghika – 135”. Msg. Ghika, se ştie, a fost botezat creştin-ortodox, după care a trecut la catolicism „pentru a deveni un mai bun ortodox”, iar Vaticanul derulează în prezent procesul de beatificare a sa. Tot anul trecut, s-au celebrat 200 de ani de la naşterea Arhiepiscopului Andrei Şaguna, şi se împlinesc 145 de ani, în 2009, de la înscăunarea sa ca Arhiepiscop al Mitropoliei Ardealului, ambele evenimente fiind celebrate şi de către noi. Născut catolic, dar trecând ulterior la ordodoxie şi hirotonit ortodox, Andrei Şaguna s-a dovedit a fi, repede, un întemeietor, un ctitor de şcoli ortodoxe şi un protector al învăţământului în limba română, „un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”. Un simpozion dedicat lui Andrei Şaguna în ziua de 23 ianuarie pune în discuţie, prin prezenţa multor oameni de cultură,  importanţa scolastică a acestei personalităţi, ca şi amorsarea unei teme necesare societăţii civile: „învăţământul românesc, între tradiţie şi înnoire”, printr-un work-shop axat pe felul cum va reînvia cultura română în proiecţia europeană a diversităţii şi multiculturalităţii, prin modele demne de urmat şi care trebuie să fie predate tinerelor generaţii.

Bucovina este, astfel, prin lucrul numeroaselor personalităţi ce dăruiesc cultură şi susţin cultura, un domeniu privilegiat, în care România şi românismul se construiesc şi printr-o spiritualitate iudeo-creştină înfloritoare, centripetă spre inima sa profundă, ca un summum de exiluri interioare şi exterioare ce culeg şi readuc acasă, ca pe izvoare vindecătoare, numeroase conştiinţe de creatori şi de fii risipitori.

Celebrând aceste figuri ilustre ale spiritualităţii româneşti, Biblioteca Bucovinei adaugă în peisajul bucovinean o dimensiune de românism blând şi ziditor, ancorat în universalitate. Acesta este şi contextul evenimenţial în care se înscrie, precum în acel edenic ţinut natal, ţinut al livezilor nesfârşite”, lansarea cărţii Arhimandritului Timotei Aioanei.

Desemnat de Grigore Ilisei, prefaţatorul cărţii, ca „un cronicar al inimii”, autorul dovedeşte că vocaţia isihastă este profundă la un vizionar ce investighează, într-o proză bântuită de o tahicardie jurnalistică angelică,  toposuri ale sacralităţii: natura-leagăn, şlefuită de ochiul interior purificat, sufletul omenesc ars de focul rugăciunii pentru a fi apoi încrustat cu podoabe, inima îndumnezeită de meditaţia sacră, mintea purificată de bucurie, inima domolită de mângâierea Cuvântului sacru, descoperirea oamenilor blânzi de altădată, care, precum pietrele îndelung şlefuite de o apă curgătoare, au dat la iveală, după o evoluţie personală aproape isihastă, icoane şi nestemate.

Motorul acestei cărţi  nu este alimentat cu combustibilul unui înger căzut, nici cu cel al trăirilor deznădăjduite alcătuite din miez de Ecleziast (şi nu e, oare, Ecleziastul, singura carte permisă din Biblie, prin care se pune în ecuaţie Omul  înainte de a-L descoperi pe Dumnezeu?), fiind totuşi alimentat de o nostalgie primordială: nostalgia după Paradisul pierdut. E, mai întâi, dorul de Rai părintesc, dorul de Tatăl, ca sentiment religios fundamental, iar după aceea este şi dorul după copilăria pierdută, după inocenţa risipită prin cunoaştere şi prin capitalizarea durerii de a fi viu. Marii scriitori pot exprima durerea de a fi viu prin hlamida bucuriei pe care o aruncă peste cuvinte, ca pentru a le ocroti. Şi Timotei Aioanei îmbracă omenescul cu starea de extaz blajin ce transpare din cuvinte de binevieţuire creştină. E, în toate, meşteşugul artistului dăruit, căruia îi prevedem un destin literar remarcabil.

Această carte este gândită ca un jurnal şi este scrisă intimist-moralizator, pentru a dilua prin exerciţii mnezice o energie auctorială ieşită din comun, şi tocmai de aceea este plină de portrete de oameni şi de sfinţi, de tablouri votive biografice sau imaginare ori ilustru evocative, fiind mai înainte de toate o regăsire a inocenţei ab initio din jurul unui ţinut mirific, al Fălticenilor, asupra căruia autorul proiectează o viziune coerentă tămăduitoare, un biografism reţinut,  o autoreferenţialitate structurantă şi o întreagă mitologie iniţiatică. Toate acestea sunt ingrediente psihanalitice bine administrate realului evocat, dozate cu scopul de a recupera starea paradisiacă. Niciun barometru  constructivist nu i-a lipsit autorului, pentru a genera prin text şi un efect pilduitor, didactic, proiectiv. „Avem nădejdea că într-o zi va fi din nou ca în vremea copilăriei, când toate ni se păreau frumoase şi bune foarte”(p.214), spune Timotei Aioanei, precum fântânarul care ştie că acolo unde sapă este miezul şi că acolo unde este miezul este şi adevărul. Regăsim aici, plasat în axul lumii şi al credinţelor religioase ale adultului, mitul reîntoarcerii la Itaca biografică, după trudă şi multă răbdare, după cazne şi exorcizări, care sunt în egală măsură vindecări şi primeniri ale minţii, ale trupului, ale spiritului şi ale sufletului: un Ulise cu textură monahală se dovedeşte a fi un excelent personaj narator la persoana întâi, iar scenele din viaţa şi luptele sale cu destinul şi cu chemările, din Alaska până la Athos, şi mai ales de la un sfânt la altul, de-a lungul  salbei de podoabe ale ortodoxiei moldave sunt înconjurate de halouri de iluminare şi revelaţie cristică. De altfel, scenele cele mai intense din carte sunt furnizate de relatarea cu dichis a ritualurilor de sărbătoare creştină din viaţa satului de altădată, sau relatarea şi înfăţişarea personalităţii, momentelor şi rolului unor oameni providenţiali. Nevoia de ritualuri şi de laude caracterizează şi apodicticele trăiri ce reiterează cultul pentru armonie şi blândeţe, ducând neîncetat oamenii locului pe drumul şerpuitor ritual dintre casă, biserică şi ţărână: „Aşa era atmosfera în zilele marilor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei. Oamenii se vizitau şi era, parcă, mai multă bucurie. Odată cu trecerea anilor lucrurile s-au schimbat. Foarte mulţi din vatra satului se află departe de casă, printre străini. Armonia de odinioară pe alocuri nu se mai întâlneşte.”

Acest fel de a scrie îi va fi benefic Arhimandritului Timotei Aioanei pentru următoarele sale cărţi, de a căror apariţie nu ne îndoim, pe parcursul unui destin de scriitor veritabil şi prolific. De altfel, cu această carte, ce urmează altor colecţii personale de amintiri, cronici şi meditaţii, Timotei Aioanei se anunţă a fi unul din cei mai interesanţi prozatori cu har, apăruţi în ultimii douăzeci de ani în zona duhovnicească a literaţilor nativi moldoveni. El este un veritabil zugrav al meditaţiei şi al stării de linişte întemeietoare de gânduri bune şi de pace; un mesager în adevăratul sens al cuvântului, pentru că îi aduce cititorului în atenţie faptul că nu poţi aprecia darul prezentului fără a te raporta la trecut şi la uimirea descoperirii Divinităţii în Tot; un pasager ce nu rămâne singur pe calea purificării, ci ţine să ia cu sine martori la iluminarea sa; un spiritus rector printre monahii ce pun ca pavăză oamenilor, dinaintea Răului, cuvântul bine scris şi încărcat de duh. Era nevoie de un condei cult, religios prin vocaţie şi profesie, îmbrăţişând şi scrisul cu o sobră religiozitate descendentă din fascinaţia pentru clasicitate, obsedat de micro-cosmogonia omului ce îl întâlneşte pe Dumnezeu la tot pasul, iar toate acestea să vină în întâmpinarea respectului pentru construirea portretului, pentru alegerea vitraliilor existenţiale zugrăvite, ca şi pentru toarcerea firului narativ. Aş spune că Arhimandritul Timotei Aioanei a sosit la timp în literatura română.

ANGELA FURTUNĂ

15 ianuarie 2009

Arhimandrit Timotei Aioanei, Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor, Ed. Muşatinii, 2008

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: