LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Alex. Ştefănescu: Note la volumul „Albe&reci“, de Djamal Mahmoud

Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti.
Sensibilitatea poetului diferă totuşi, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeţii noştri de azi. La noi, însăşi noţiunea de „natură” pare demodată şi ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiştii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuinţă meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar şi când îşi portretizează mama:
„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un şarpe în braţele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de şoimi / mama are fruntea tăcută”.
Se mai observă în versurile citate şi o cruzime delicată, de pensulă subţire, a observaţiei, specifică spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alţi poeţi prin discreţia elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreţie inevitabilă şi dezolantă care le este proprie autorilor lipsiţi de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvăşitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obţine maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi ţine de urât / doar fumul de ţigară / târâş intru în ecranul computerului / n-am învăţat mersul pe vârful degetelor încă / târâş intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâş până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca şi ironia fină – o irizaţie de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria şi religia / fiţi cât se poate de atenţi / la mişcările mele de mâini şi de buze / cred că am găsit în sfârşit / cea mai corectă definiţie / şi totuşi mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înţeleagă exact ce vreau să spun”.
Să-ţi fie teamă să le vorbeşti oamenilor despre patrie şi religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înţelege, iată un mod de o gingăşie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajaţi într-o slujire violentă, zgomotoasă şi de multe ori demagogică a ţării şi a divinităţii. Pe de altă parte, însuşi faptul că în acest poem poetul nu defineşte patria şi religia reprezintă o definire diafană.
Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simţ al nuanţelor semantice!
„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morţile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaştere a limbii române în esenţa ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
ALEX. ŞTEFĂNESCU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: