LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~AI. Brumaru: Doi poeţi

Debutând de timpuriu (a fost descoperit, în anii 70, ca elev – era atunci sfios şi neajutorat în treburile lumeşti, vivant însă şi inspirat – de  venerabilul Gherghinescu Vania, scriitorul emblematic al Braşovului, şi ocrotit sub aripa villonescului George Boitor), Ion Stanciu nu tipăreşte totuşi, până la pasul în vârsta a doua, ca om la casa lui, tată de copii şi profesor de Filosofie la Buzău, mai mult de trei volume, între care doar două cărţi de poezie, e drept că prima, Despre uimire (Editura Cartea Românească, 1975), va fi premiată de Uniunea Scriitorilor, cea de a doua (Fiinţa concretă) urmându-i destul de repede, în 1979. Apoi poetul a tăcut mai mult de două decenii, până la eseul amplu, Mihai Eminescu. Un sistem de filosofie politică românească (Editura Rafet, 2000). Despre lirica lui Ion Stanciu s-au exprimat, în epocă, de regulă laudativ, poeţii Dinu Flămând şi Petru M.Haş, criticii N. Steinhardt, Laurenţiu Ulici, N.Ciobanu i-au dedicat cuvinte de apreciere în reviste şi în culegeri de cronici. Astfel, i se vor remarca vecinătatea cu esenţele („În jurul muntelui şi-au aşezat tabăra lor sobră esenţele…”), apelul la „luciditatea conştiinţei poetice”, salvarea, în „poeme de o tăietură modernă”, a unor teme „aparent desuete” (Petru M.Haş), „o poezie inteligentă, de subtilă sensibilitate, poezie de poet cultivat” (Dinu Flămând), „uimirea adolescentină” sublimată „în act conştient de contemplare şi meditaţie” (N.Ciobanu), „graţiile unui câmpenesc discret şi cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace şi nefăţarnice a lumii” (N.Steinhardt), în fine, Ion Stanciu, scrie Laurenţiu Ulici în Prima Verba I (1978), e „o mare promisiune a generaţiei tinere”. La rându-mi, observam, în revista „Astra” din noiembrie 1979, „percepţia originarului”,”telurismul gros şi expresia biruitoare, alimentate de un crez neclinitit în forţa generatoare şi în principiul de fecunditate absolută a naturii”, considerând Despre uimire drept un „imn al nesfârşirii”.

A treia carte de poeme a lui Ion Stanciu, Constelaţia miresmei, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2008 (un titlu, ne previne autorul, inspirat de elegiile lui Rainer Maria Rilke, vezi „…Universul în care ne mistuim mai păstrează oare mireasma noastră ?”) perpetuează o parte din temele anterioare: chemarea adâncurilor obscure, ce iluminează cu graiul lor enigmatic gândul şi vorbirea poetului; absolutul misterios de dincolo de cuvinte care, de nepătruns fiind, nu vorbeşte decât rănindu-le, dar care va îngrozi de aceea (ne încredinţează autorul într-un eminent poem), neiubindu-le, fiindu-le adică străin, până şi nemişcarea şi neantul: „El este întotdeauna între tulpinile înalte/ale ideilor…/se ridică din solul putred/de frunzişuri şi aripi.//aici florile care răsar/nu au niciodată un contur clar,/pentru că nebuloasa este/conceptul preciziei lui:/ca şi purgatoriul lui Dante./el este rană de vis pentru/fiecare cuvânt…/este un vânat ce numai cu armele/subţiri, izvorâte din tâmpla sa,/poate fi doborât.// este cel care niciodată nu pregetă -/dat odată pentru totdeauna/cum este raza -/este coerenţa astrală/a omului, a animalului şi a pietrei,/cea care-i suflă încremenirii/şi nimicului, în ochi, groaza!//este acela care răcoreşte/cu încheietura de aur a craniului său/izvorul de cuvinte al lumii/şi iată, pentru cele rebele şi pure, încă mai vorbeşte…/el este în genunchi în faţa oricărei naşteri,/binecuvântată de/ochiul strălucitor/din triunghi”(Poetul). Minunată definiţie a poetului şi a poeziei: arătări, iată, în lumea profană (a omului şi a pietrei) a privirii nesfârşite, întemeietoare de fiinţă, din geometria sacră a divinităţii. Substanţialitatea diversă, plurimorfă din volumele precedente (vezi îndeobşte Fiinţa concretă) aci se subţiază (precum în aceste delicate – nu mai puţin însărcinate ideistic – versuri: „îmbrac un râu şi iată-mă o piatră,/un susur vag mă biciuie pe limbă -/lucrarea mea-i lumină! tu arată/cum un impuls, cu totul te preschimbă.//pădurea asta, ce din voce-mi scapă/se-aşează-n dreapta ritmului ceresc -/în fiecare por ţărâna-mi crapă/şi sar afară râuri, precum copaci, şi cresc! – Îmbrac un râu), abstracţiunile nu vor da nici ele totuşi, în chip necontrolat, năvală, fără adică a se solidariza cu realul în aspectele cele mai concrete. Reflecţia e însoţită necontenit de imagine, oniricul cu semnificaţiile sale secrete se asociază vizionarismului din, aşa-zicând, veghea din regimul diurn, menită şi ea cercetării în straturile tainice ale fiinţei. Iată, în acest sens, un fragment din pătrunzătorul poem Întâi rămâne cuvântul: „cuvântul regăsit într-un târziu/se pierde-n văzduh ca o pasăre a gurii./se preface în ceaţă, în limba temută/ce vorbeşte cu pământ/încât trandafirii pot dormi/în sângele meu/până la gânguritul primului gând al copilăriei.//cuvântul regăsit este ca un dinte -/sparge coaja luminii./el este lumea,/mulţimea înfuriată,/care, precum peştii carnivori/rup şi mestecă murdăria lăsată/pe roua de pe buzele crinului./…/tu, cel înfăşat în uimire,/prieten al tuturor esenţelor -/înalt cât iarba,/dar atât de scund/la picioarele pietrei/…/fă-mă, cuvântule, nisipul tău,/pasărea gurii tale care/ciuguleşte nisipul tău!”

Dacă (aşa cum ne instruieşte estetica) artificiul artei e în egală măsură spontaneitatea ei, în poezia lui Ion Stanciu mişcarea aceasta de conaştere şi reciprocă susţinere este, iată, cât se poate de vădită: simplitatea spontaneităţii, repudierea afectării, a expresiei căutate vor trece firesc, defel premeditat, în meditaţia tare, complice, cel puţin, conceptelor, ori în rostirea directă aidoma unui enunţ de program (un program totuşi eminamente liric, ca, de pildă, orişice artă poetică): „se reazemă/întunericul de frunte -/stelele se cufundă sub pojghiţa razelor, în sunet,/dincolo de circumvoluţiuni,/ca într-o inimă.//aici este miezul/care destramă lumina/până la coaja ei – Ideea!//subţire înveliş/de sfiiciune/al lumii”(Fluier).

Originală, lirica din Constelaţia miresmei a lui Ion Stanciu îşi întemeiază şi-şi bizuie noutatea şi autenticitatea pe adecvarea limbajului la universul investigat, dar, în mai mare măsură, deja pe evidenţierea şi prezentarea – coerentă, sistematică – a acestui univers; lume ambiguă şi totdeodată unitară.

*

Biografia abundentă şi tensionată a lui Dumitru Nicodim (omul s-a născut în Jurilovca pe Dunăre din colonişti, însă, transilvăneni, părintele său a îndurat temniţele comuniste şi spitalele penitenciare, apoi asasinatul martiric, copilul petrecându-şi anii de dinainte de liceu şi de studiile universitare în casele de asistaţi, un doctorat antedecembrist, şcolirea în jurnalism după 1989 şi un stagiu la cotidianul „Dreptatea” şi, tot acum, profesoratul academic la UP Bucureşti întregindu-i periplul existenţial) corespunde, din cât îmi dau seama, lucrării sale spirituale: e bioterapeut radiestezist şi membru al Societăţii Române de Inforenergetică, efectuând, cum aflu, „cercetări privind orientarea altarelor la bisericile primare din arealul dobogean, cercetări menţionate de arh. Silvia Păun în vol. Absida altarului, Ed. Per Omnes Artes, 2000”. Lucrarea sa în aria beletristicii (autorul e membru al Uniunii Scriitorilor din România) nu e mai prejos, Dumitru Nicodim tipărind, până la cartea de faţă (Lebede albe – calea iubirii, Editura Vox, Bucureşti, 2008), şapte volume: Poezii amare, Editura Tornada, 1992, Casa lui David (roman), Editura Humanitas, 1996, Lacrimă cu zăvor (versuri), Editura Mustang, 1997, Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” (proză), Editura Fiat Lux,1999, Poarta Albă (roman), Editura Humanitas, 2003, Cusături eterne (versuri), Editura Artemis, 2007, Atân Tepe (versuri), în vol. „Harmony”, The 3-rd World Congress of Poets, Iaşi, 2001.

Dacă în Cusături eterne, asupra căreia m-am aplecat cu altă ocazie, constatam, într-o latură a cărţii, tentaţia autorului de a-şi scruta originile metafizice şi de a-şi apropria duhurile întemeierii, o ispitire ce se întindea deopotrivă spre aspectul ezoteric al ritualului, spre simbolurile enigmatice, cu scopul – mărturisit însă numai liric – de a pătrunde, pe calea iubirii, nedezlegarea tainelor, în Lebede albe (subintitulată, premeditat, calea iubirii), menirea destăinuirii primordiilor va reveni exclusiv dragostei. Dealtminteri, aşa cum apreciază şi prefaţatorul volumului, scriitorul Doru Munteanu, cartea, alcătuită parcă din pericope (mai lungi ori mai scurte, numerotate, optzecişiuna la număr), poate fi percepută ca un singur poem de largă respiraţie – o înşiruire grav psalmodică, vrednică a fi asociată, ca variantă modernă, Cântării Cântărilor. „Demersul liric nu e cel clasic al poeziei de dragoste închinate fiinţei iubite – scrie Doru Munteanu –, ci iubirii ca şi concept pământesc şi biblic. Este o pendulare continuă între sentimentul religios şi cel laic, o interesantă mixtură ideatică ce naşte un soi de psalmi într-o rostire proprie”. Să observăm însă şi severitatea de rugă a incantaţiilor, a zicerii litanice; visarea, reveriile sunt deja trudite, înfrigurările au trecut, ceea ce rămâne acum sunt, ostenite încă şi ele, întrebările, mirările, mai apăsat suplicaţia, îngenuncherea în humilitate: „Prin ce miracol ai ajuns la mine/Iubire, acum când se lasă ger/în memorie, când legendele/se chircesc de frig, se ghemuiesc/să le pot înveli cu un singur cuvânt;/acum când timpul mi-a căzut în păr/ca un praf alb, m-a năclăit,/când steaua mea nu se mai miră/şi muza doarme bătrână?/Pe unde ai intrat când toate porţile/erau sigilate şi păzite de moarte?/Ce cauţi tu în destinul meu ajuns/blană de câine în care mişună paraziţii?/Acest fier înroşit de păcat/din inimă, este singurul loc/cald şi curat din mine./Şezi pe el iubire, că-s orb,/să te pipăi puţin. Vreau să ştiu/de nu eşti vreun înger al morţii,/deghizat. Şi apoi, fă-mă rob” (3).

Sentimentul religios, raţiunea creştină sunt aceleaşi cu simţământul, cu nesaţiul iubirii, acesta însă, la Dumitru Nicodim, nu euforizează, e diafan ca lumina, ca umbra, liniştit ca vacarmul bucuriei printre geamurile şterse de flori. Ca în acest mic şi frumos verset, de o limpezime, aş spune, scripturistică: „Florile s-au apucat să şteargă geamul/să te vadă pe tine venind/Iubire, tainică alcătuire/ce poţi apărea când nu/se aşteaptă nimeni, ca o umbră,/ca o lumină, ca Fiul Omului/stârnind vacarm de bucurie./Pentru moment, florile şterg geamul” (2). Spiritul nefiind o abstracţie, el se obiectivează cel mai adesea în peisajele amoroase, aci însă, în Lebedele albe, substanţele, materiile nu sunt decât arareori suculente, sugerând lascivitatea, ele vădesc, dimpotrivă, virginitatea inexpresivă şi confuzia iconografiei bizantine; palpabilul e golit de sevă şi de rătăciri, frumuseţea se îmbrăţişează acum numai cu şoapta, cu privirea: „Pe vremea când am vrut,/când şoaptele cerului miroseau/a dragoste, când aveam palmele/desţelenite şi-ai fi putut să semeni,/că vântul plângea cu lacrimi de ploaie/marginile mi se împrăştiau mereu/către tine, iubire, şi trebuia/să mă adun, să nu mă amestec/să nu mă dizolv, dar prin ochii mei/se vedea frumuseţea ta şi evadam/prin privire să te îmbrăţişez” (50).

Fiind o revelaţie a divinităţii, iubirea (calea iubirii) e în acelaşi timp o revelare, prin moarte, a nemuririi. Ca în acest verset cristalin ca aforismul, ca psalmul: „Precum o creştere de iarbă/spre nor, calea iubirii, oarbă,/este un dor de moarte/către nemurire” (32).

AL. BRUMARU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: