LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Agafiţei Florinel: Câteva comentarii la „Gramatica limbii sanscrite“, autor Th. Simenschy

În plin deceniu întunecat, comunist – cel al anilor ’60 – apărea sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice a R.P.R., „Gramatica limbii sanscrite”, semnată de Simenschy. Nu ştim de câtă publicitate a avut parte lucrarea la vremea aceea, dar am aflat că au fost unii care s-au găsit s-o critice, chiar de la răspândirea sa pe piaţă; câţiva ani mai târziu, cunoscuta A. Bhose avea să spună că „Gramatica” lui Simenschy are unele neajunsuri, fără însă a le comenta pe larg, în vreun material editat în reviste de profil, precizând, totuşi, că întreprinderea românului nu este lipsită de valoare; prin urmare, susţinea savanta, lucrarea trebuie avută în vedere de toţi aceia care doresc să se iniţieze, fie şi singuri, în tainele gramaticii limbii sanscrite. Lăsând la o parte criticile fireşti, mai ales atunci când sunt realizate de oameni care cunosc foarte bine domeniul atât de vast al gramaticii sus amintite, noi putem face următoarea afirmaţie: indiferent de comentariile mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale diverşilor, cartea lui Simenschy are, dincolo de alte calităţi, ce rezultă din conţinutul său ştiinţific, una care nu poate fi contestată, până la proba contrarie: „Gramatica” lui Simenschy este, deocamdată, singura apărută în peisajul livresc românesc. Cel puţin, nu avem cunoştinţă ca o reeditare a acesteia să fi avut loc şi nici ca o altă gramatică sanscrită a vreunui italian sau german, de pildă, să se mai fi tipărit la noi, după apariţia lucrării lui Simenschy, iar faptul în sine spune foarte mult, atât despre demersul finalizat al profesorului ieşean, cât şi despre criticii acestuia.

În anii imediat post decembrişti, studentul de pe atunci, Mircea Itu, copia cu mâna sa un manual de limba sanscrită conceput în două volume de A. Bhose, dar repetăm, era vorba despre un manual şi nu de o gramatică a limbii sanscrite; din cele două volume, am putut vizualiza doar primul volum, mai precis 64 de pagini ale acestuia. Oricum, în anul 2001, adică la aproximativ un deceniu de la data în care Mircea Itu se afla ca student la Bucureşti, era editat sub semnătura sa proprie un manual de sanscrită la Braşov, posibil cel la care lucrase alături de A. Bhose. Totuşi, acesta rămâne destul de izolat în peisajul livresc actual, publicitatea în jurul său fiind destul de limitată.

În fine, ca unii care am parcurs cu creionul în mână „Gramatica limbii sanscrite” şi am lecturat-o în întregimea sa, ne luăm libertatea să facem unele scurte comentarii asupra ei.

Structurarea sa pe capitole, pornind cu fonetica, morfologia şi finalizând cu compunerea, acolo unde se tratează compusele verbale, nominale, copulative, determinative etc., arată echilibrul lucrării concepute de Simenschy, precum şi respectarea acelor cerinţe necesare întocmirii unei gramatici care să deservească românilor dornici de a pătrunde tainele unei limbi străvechi, cu mare rezonanţă între celelalte limbi ale lumii arhaice.

Transliterarea corectă a termenilor din limba sanscrită în limba română, prin intermediul semnelor caracteristice limbii sanscrite, bine explicate şi precizate chiar în startul lucrării, demonstrează grija autorului pentru o cât mai apropiată reproducere a sunetului sanscrit original, în limba noastră.

Gramatica e bine întocmită, lucrându-se în detaliu, dându-se toate lămuririle necesare rostului fiecărei pronunţii, fiecărei reguli, fiecărei cerinţe; în capitolul de fonetică pentru termenii din limba sanscrită, se oferă corespondenţii lor din limba română, ca pronunţie, dar adeseori se dau exemple şi din alte limbi, ca de pildă germana, pentru o şi mai apropiată pricepere a modalităţii pronunţării termenilor limbii sanscrite, autorul fiind conştient, că în străvechea limbă din subcontinentul indian rostirea, vocalizarea corectă a fiecărei consoane, vocale, semivocale etc., prezintă o aparte importanţă.

Distorsionarea unui singur sunet poate provoca deturnarea sensului termenului pe care vrei să-l utilizezi, ceea ce în limbajul vorbit poate provoca adevărate dezastre lingvistice. Aflăm, de pildă, că în sanscrita clasică silaba penultimă se accentuează numai dacă aceasta este una „lungă”, precum se întâmplă în cazul lui „bhavā́vami”, acolo unde accentul se pune pe ā; în traducere, bhavā́vami înseamnă „eu sunt”.

Prin comparaţie, în limba Vedelor accentul se punea în cu totul alte moduri, în funcţie de declinare, de tulpina ce poate avea accentul pe ultima silabă, de cuvintele monosilabice, conjugarea tematică şi exemplele ar putea continua. Se observă, că Simenschy procedează nu numai la explicarea strictă a respectării unor reguli ale limbii sanscrite, în general, ci că şi trece la particularizarea anumitor cazuri precum şi la compararea limbii ca atare, cum s-a folosit ea în anumite timpuri istorice şi cum a evoluat, ce influenţe a primit, demonstrând, prin aceasta, caracterul permanent viu al limbii sanscrite, într-o anumită perioadă a trecutului ei.

În cazul termenilor care au la final mai multe consoane, regula este să se păstreze doar prima consoană din şirul celor trei sau patru, câte poate avea la sfârşit un termen. De pildă, în cazul cuvântului „sants”, care înseamnă „fiind”, se păstrează doar „s”, cuvântul rămas fiind „san”; consoanele palatale, de la finalul unui cuvânt, suportă regula schimbării în „k”, în timp ce sonorele şi aspiratele devin „surde”, în aceeaşi poziţie a apariţiei lor finale, ca în cuvântul „tad”-„tat” – care în română înseamnă „aceasta”. Schimbările fonetice au loc nu numai în interiorul cuvintelor, ci şi în acela al propoziţiilor, după o sumedenie de reguli bine precizate. Excepţiile nu sunt nici ele uitate de Simenschy, fiind tratate pentru fundamentarea regulilor de bază. Este vorba despre schimbările fonetice în interiorul cuvântului, modificări ce ţin seamă de poziţia anumitor vocale şi consoane ori a terminaţiilor care încep cu o vocală, semivocală sau nazală, excepţia numindu-se, în cazul consoanelor, păstrarea poziţiei iniţiale a acestora.

În capitolul despre morfologie, prima informaţie importantă este aceea legată de cele trei genuri pe care le are limba sanscrită, nici o surpriză stând la afirmaţia că există cele trei genuri, ca şi în limba română, anume masculinul, femininul şi neutrul; cât despre cele trei numere, acestea sunt singularul, pluralul şi dualul.

Interesantă apare păstrarea unor cazuri pe care limbile de sorginte latină sau slavonă le au dar numai în parte; de pildă, dacă ablativul îl avem în limba latină, iar instrumentalul în limba rusă, ele se regăsesc în ambele forme în limba sanscrită, faptul putând a determina pe unii să susţină şi ideea că limba sanscrită este, într-un anumit fel, „mama” limbilor respective.

În sanscrită există anumite nuanţe în ceea ce priveşte funcţiile, cazurile; de pildă, cazul acuzativ, pe lângă întrebările cunoscute la care acesta răspunde, se adaugă şi întrebarea „cât de departe?” precum şi „la cât timp?”. În ceea ce priveşte instrumentalul pe care-l întâlnim azi în lima rusă, în sanscrită acesta suportă, prin unire cu pasivul, calitatea de a arăta care este autorul acţiunii, adică „agentul”, cu alte cuvinte el nu exprimă doar instrumentul, mijlocul sau motivul ce se află la baza acţiunii, ci pune în lumină şi însoţirea ori însoţitorul acesteia. Important în cazul instrumentalului este şi faptul că se află la baza construirii termenilor „egal” şi „asemănător”.

Într-un alt subcapitol, firesc, se discută despre numerale, care pot fi cardinale, ordinale, adverbiale. De reţinut, este faptul că numeralele ordinale ce derivă din cardinale, se formează, în anumite cazuri, neregulat.

Ordinalele limbii sanscrite arată originea acestora, cel mai bine în cazul limbii slavone; de pildă, în limba sanscrită la „2” se spune „dvi”, în vreme ce în slavonă „dva”; în sanscrită, la „3” se spune „tri” fapt identic şi pentru limba slavonă. Interesant ne apare cazul cifrei şapte, care în cazul ordinal se formează prin adăugarea lui „-má” rezultând astfel „saptamá”, adică „a şaptea”. În limba română s-a păstrat termenul de săptamână, care are, după cum se ştie, sensul de a exprima cele şapte zile, de luni şi până duminică, într-un singur termen, cel care, prin traducere din sanscrită, înseamnă „şapte”.

Analogia cu cele şapte zile ale săptămânii, apare atunci ca evidentă şi subliniază, o dată în plus, originea indo-europeană, străveche, a limbii noastre, care se înrudeşte cu sanscrita. Evident, nu doar acest termen din limba română susţine demonstraţia ca atare, ştiindu-se faptul că, în limba noastră s-au conservat sute de termeni din limba sanscrită, adesea în aceeaşi formă şi cu acelaşi sens, ca în străvechea limbă, încă păstrată azi în India în marile centre care o studiază în specializate instituţii.

În limba sanscrită conjugarea are trei forme: activă, medie şi pasivă, în vreme ce timpurile sunt prezentul, imperfectul, perfectul, aoristul, viitorul şi condiţionalul. O serie de reguli stau şi la baza formării timpurilor, astfel încât însuşirea limbii sanscrite de către un occidental, de pildă, reprezintă un adevărat tur de forţă, căci toate acestea se adaugă altora, cu mult mai numeroase, ce se referă la particularităţile şi caracteristicile aparte ale vechii limbi vorbite în subcontinentul indian. De pildă, în cazul perfectului se are în vedere regula reduplicaţiei. Reduplicaţia se mai întâlneşte şi la prezentul reduplicat precum şi la aorist; în cazul perfectului, reduplicaţia presupune repetarea unei anumite părţi din rădăcina termenului ca atare. De exemplu, dacă rădăcina începe cu o vocală, se repetă vocala cu pricina, uneori fiind urmată şi de o consoană, iar atunci când rădăcina începe cu o consoană are loc repetiţia consoanei iniţiale, cât şi a vocalei.

Trebuie ştiut, că în cazul vocalelor reduplicate „lungimea” acestora diferă de la un timp la altul; astfel, la perfect şi dezirativ aceasta e mai scurtă şi mai uşoară ca în rădăcina iniţială, în vreme ce în cazul aoristului e mai lungă. Lucrurile se nuanţează când se iau în discuţie, în parte, aspiratele, guturalele, palatalele. De pildă, o vocală aspirată îşi pierde aspiraţia în silaba reduplicată, în vreme ce în cazul guturalei aceasta se supune reduplicării fiind însoţită de o palatală corespunzătoare.

Conjugarea în limba sanscrită este una tematică, dar şi atematică, în vreme ce flexiunea rămâne neschimbată la toate clasele conjugării tematice, diferenţierile realizându-se numai în modul formării tulpinii prezentului.

Sanscrita are un timp care nu se prea mai găseşte în multe limbi ale pământului; este vorba despre aorist şi atunci când vorbim despre acesta, care arată o acţiune trecută nedeterminată, avem în vedere cele şapte forme de aorist: radical, tematic, reduplicat, sigmatic, cu „-s”, „-is”, „-siş”, „-sa”. Fiecare formă de aorist prezintă augmentul şi terminaţia lui personală. Raritatea acestuia este exemplară, căci, de pildă, până şi în sanscrita clasică el este o apariţie surprinzătoare, fiind folosit numai la indicativ. Cu trecerea timpului şi a transformărilor lingvistice, aoristul întrebuinţat în alte limbi arhaice va dispărea, locul lui fiind luat de imperfect şi perfect. În formarea anumitor rădăcini, aoristul foloseşte paradigma „”, care în traducere, înseamnă „a da”, lucru cel puţin interesant pentru limba română, mai ales, care a păstrat această formă de exprimare exact ca şi în sanscrită.

Destui termeni utilizaţi în diferite aoriste duc, prin forma şi sensul lor, la înţelesul analog al unor cuvinte din lima română, ceea ce face ca, o dată în plus, să se nuanţeze ideea înrudirii celor două limbi, prin fondul lor comun, arhaic. De pildă, în cazul aoristului, verbelor neregulate, caracteristice grupelor I şi a VI-a, de exemplu -„a se mânia” – sună astfel: ”a-krudha-m”. Se observă, în mijlocul formulării, termenul „krudh” care din sanscrită a trecut în română sub forma lui „crud”.

Evident, un om care este crud se poate şi mânia, tot la fel cum o persoană mâniată se poate comporta manifestând cruzime faţă de semenii săi, exemplele în istorie fiind nenumărate şi la îndemâna tuturor. De observat este faptul că termenul nu-şi pierde nici sensul şi nici chiar forma lui în întregime, dacă facem abstracţie de înlocuirea lui „k” prin „c” şi apariţia lui „h” final în cazul termenului sanscrit.

Viitorul, în limba sanscrită, are două feluri: cel simplu şi viitorul perifrastic; curios ne apare faptul, că între cele două forme de viitor, simplu şi perifrastic nu se află nici un fel de diferenţe, nici o deosebire a înţelesului exprimării şi a conţinutului acesteia, faptul făcându-le greu de sesizat pentru cine nu ştie foarte bine nuanţele limbii sanscrite. Un aspect rar întâlnit în limba sanscrită este cel legat de „intensivul” care exprimă acţiunea făcută de mai multe ori, acţiunea repetată. El se formează cu ajutorul reduplicaţiei, în funcţie de rădăcina întrebuinţată în exprimarea unui termen sau altul. Gerundivul, absolutivul sau gerunziul sunt foarte folosite în sanscrită, fiind foarte familiare exprimărilor curente. În cazul absolutivului se vorbeşte despre calitatea sa activă indeclinabilă, care în funcţie de context poate avea, uneori, înţeles de trecut, iar alteori, de prezent.

Gramatica lui Simenschy se încheie cu un capitol complex, unde sunt prezentate tot soiul de reguli privind compunerea cuvintelor, felul în care se formează acestea, supunându-se atenţiei şi comentariului compusele copulative, determinative, atributive, posesive, adverbiale.

Aşa cum am enunţat mai sus, opera marelui lingvist rămâne până azi, cel puţin, unica în peisajul livresc din România, căci, se pare că nimeni n-a mai avut capacitatea şi timpul necesar compunerii unei lucrări de asemenea anvergură şi profunzime, astfel încât să avem parte de noi apariţii editoriale care să îmbunătăţească lucrarea lui Simenschy, mai ales în părţile criticate, fie şi de A. Bhose.

AGAFIŢEI FLORINEL

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: