LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Porcescu: „Mărturisirea de credinţă literară“, Ed. Carpathia Press, Buc, 2008

Într-un remarcabil studiu publicat în 1949, criticul Cristopher Hill arăta că religia acoperea în secolul XVII „un domeniu mult mai vast decât cel pe care-l acoperă astăzi”. Biserica călăuzea toate mişcările oamenilor, de la botez până la înmormântare, fiind totodată poarta spre viaţa viitoare. Biserica îi educa pe copii. În parohiile rurale, Biserica era o unitate importantă a Administraţiei locale, ea apăra viaţa enoriaşilor şi însăşi emanciparea treptată a ştiinţei şi filosofiei este un proces desfăşurat, până la un punct, înăuntrul religiei.

Este cunoscută poziţia lui Descartes, care afirma că „spiritul omenesc nu poate cunoaşte nimic cu mai multă evidenţă şi certitudine decât existenţa lui Dumnezeu” şi vedea în raţiune atributul suprem al divinităţii omului.

Până şi Hobbes, cel mai materialist dintre filosofii epocii, făcea apel la noţiunea de Dumnezeu. Şi exemplele se pot multiplica la nesfârşit.

Lumea însăşi îndreptăţea un asemenea mod de gândire care avea nu numai prestigiul unei tradiţii milenare, dar şi darul de a-i linişti pe oameni, de a le apăra echilibrul sufletesc, zdruncinat de numeroasele schimbări, în bine şi în rău, petrecute în jurul lor. Spiritul religios, singurul consistent, avea o autoritate reală asupra oamenilor.

Un personaj reprezentativ pentru epocă este medicul Thomas Browne (1605-1682), care credea în Dumnezeu şi rezuma, atât în gândirea cât şi în stilul său, ambiguitatea fundamentală a epocii, o epocă de tranziţie între evul mediu şi era modernă.

Am mai putea menţiona faptul că însuşi marele scriitor rus Dostoievski avea convingerea că „frumuseţea va salva lumea” căci „iadul este durerea de a nu mai putea iubi”.

Cuvântul lui Dostoievski transcende psihicul şi evidenţiază o mare trăire literară dar şi un gând către Dumnezeu.

Lucrarea lui Artur Silvestri, „Mărturisirea de credinţă literară”, vine în sprijinul omului doritor să cunoască ziua de azi sau pe cea de mâine, desluşind dar şi respectând „dreptul la mărturisire”. Autorul concepe acest document spre trezirea conştiinţei omului individual dar mai ales a omului social.

Creat de Dumnezeu, omul fiinţă raţională nu poate trăi, nu se poate manifesta decât în mediul colectiv, social. Nevoile dar şi greutăţile lui sunt prin prisma acestui caracter social şi tot în social se rezolvă prin ceea ce creştinismul numeşte „iubirea de aproape”.

Rolul divinului este esenţial căci caracterul acesta colectiv al fiinţei umane este după modelul creatorului, însă noţiunea individuală diferenţiază felul în care fiecare se apropie sau se depărtează de acea „frumuseţe” despre care Dostoievski spunea că „va salva lumea”. „Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă creştin” cere Radu Mihai Crişan în suscitata antologie, omul fiind „cea mai frumoasă fiinţă din lume, este chiar frumuseţea lumii” (Rodica Elena Lupu).

O emoţionantă mărturisire o întâlnim la Doina Drăguţ care, pătrunzând în intimitatea laboratorului său de creaţie, intuieşte şi sesizează că „zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune”, duc la trăirea intensă a sentimentului „de nelinişte şi aspiraţie spre o lume structurată în care se cristalizează interogaţia existenţială”.

Trăim într-o societate paradoxală şi tocmai din această cauză avem datoria ca toţi creatorii de literatură „să se înalţe în lumea frumosului. Este nevoie să se publice literatura ce redă aspiraţiile spre bine, frumos, adevăr, dreptate, toleranţă, iubire de semeni, sentimente ce pot contribui la consolidarea unei convieţuiri paşnice pe acest pământ” (Ecaterina Chifu-Speranţa).

Se mai pot citi în acest volum „depoziţii”, mărturisiri şi reflecţii primite de la scriitori români din toată lumea, cum ar fi Ion Bozac, Adrian Lesenciuc, Iulian Boldea, Nuşa Ilisie (Spania), Mariana Gurza, Radu Mihai Crişan, Mihaela Stângă (Germania), Elena Solunca, Ben Todică (Auatralia), Ion Miloş (Suedia), Marian Eftimie, Dumitru Buhai (SUA), Adrian Botez etc.

Am văzut că însăşi existenţa umană afirmă existenţa divină, ale cărei manifestări le putem observa în gândirea fiecărui om (gândire individuală) sau a unei epoci (gândire colectivă). Această diversitate în unitate o afirmă şi multitudinea părerilor din cartea citată mai sus ale căror autori îşi găsesc identitatea prin acelaşi crez literar.

Iată, deci, legătura indisolubilă dintre prototip (creatorul suprem) şi tipul creat de el (scriitorul, creatorul de cuvinte) numită atât de frumos inspiraţie.

Prof. ADRIAN PORCESCU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: