LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Dinu Rachieru: „Opera lui Eugen Dorcescu“

Sunt printre cei care au regretat, chiar în scris, „dezerţiunea” criticului Eugen Dorcescu, refugiat definitiv – în poezie. Mai ales că, păgubitor, poetul n-a fost receptat „cum se cuvine” (observa cândva penetrantul Laurenţiu Ulici). Din păcate, anii care au trecut de la această constatare n-au îndreptat lucrurile. Chiar dacă Virgil Nemoianu, recent, se întreba : „câtă lume îşi dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii noştri poeţi contemporani ?” Cărţile s-au ivit ritmic şi privind îndărăt (fără mânie) trebuie să recunosc că, într-adevăr, poetul impune, ultimele sale tentative editoriale, culminând cu Exodul, fiind convingătoare. Regretul însă (în ceea ce mă priveşte) rămâne.

Până va apărea Omul de cenuşă, o masivă antologie de autor, aflată în lucru la Augusta, selectând (cu zgârcenie, totuşi) din cele 12 volume de versuri se cuvine să notăm că poetul, aflat la vârsta deplinei maturităţi şi probând o distincţie stilistică de invidiat, reuşeşte să cerceteze sinteza „între individual, social şi metafizic” cu aceeaşi ştiută priză la real, mai puţin atras acum de calofilie, dar sedus de bucuria de a versifica, suferitor, texte esenţiale din Biblie, descoperind pentru noi deşertăciunea lumii. Avem în Eugen Dorcescu – avertiza Adriana Iliescu – un mare poet religios. Credem şi noi că Omul de cenuşă va obliga la o reevaluare, întru totul meritată de proaspătul sexagenar.

Până atunci să ne reamintim că, într-un mai vechi interviu, Eugen Dorcescu afirma neted: „În fond, tot ce scriem nu-i decât o epistolă adresată celuilalt…” Am putea oare citi altfel un volum botezat chiar Epistole (1990) ? Temperament grav, de o seriozitate necontrafăcută, poetul ar vrea să împace contrariile ; e încercat de voluptatea de a trăi „universalitatea entropiei” şi, în acelaşi timp, vrea să întemeieze un sens, pătrunzând în „profunzimea vitală a ontologicului”. Visul clasicist s-a destrămat, dar autorul
n-a lepădat „masca parnasiană”. Este, chiar dacă mai puţin vizibil, un temperament romantic controlat de tirania lucidităţii ; propune, îngrijorat de soarta comunicării şi obsedat de efortul decodării, o poezie hermeneutică având ca suport imaginarul; în fine, nu agreează băşcălia, tifla sprinţară (atât de gustată la meridianul balcanic), dar iubeşte, în replică, ordinea, rigoarea, disciplina. O veşnică dedublare, o tensiune a contrariilor par a măcina siguranţa afişată. Spirit metodic, poetul suferă de o „melancolie redondantă”. Vechiul „medievalism evocator” nu uită că literatura, sociologic vorbind, este fapt de comunicare. Că există numai prin lectură şi, desigur, prin accesul la sens. E drept, severitatea formală, filtrul livresc, intelectualizarea emoţiilor par a alimenta o meditaţie impersonală, pe alocuri ceremonioasă, blocând – pudic – „dezvăluirile”; poetul nu cade în senzorial, ar vrea, dimpotrivă, îndeosebi în cărţile de început, un lirism disciplinat, stăpânit de „rigoarea himerei” şi, în acelaşi timp, e tentat de „fluidul semn” şi „tulburea armură”, de „şoaptele” ei, descoperind haloul cuvintelor, vraja lor umbroasă.

Astfel de impulsuri contrarii locuiesc în ceea ce poetul-critic numea „euforia thanatică a limbajelor oarbe” ; călătoria spre celălalt – visată – pare o alunecare în vid, chipul „simulat”, străveziu este o prezenţă difuză, aflată – totuşi – „la capătul de neatins” (Reper fantomatic). O stranie îngemănare („vai, una suntem” – va exclama poetul ; v. Spasm sideral), o contopire (care nu înseamnă acuplare) împinsă în indistincţie, o retragere care poartă „ca o spumă de sânge” Strigătul thanatic. Spaima la cel obsedat de exactitate ar fi că această absenţă creează confuzie: „chipul meu a-nceput să îţi semene” (Alchimie). De unde, perfid insinuată, erodând, ideea dublului; golul e fertil, paşte un „roi de cuvinte”, luminozitatea lor mângâie lenevos „depunerile de uitare”. Înceţoşarea, „ataşamentul pentru neant” nu alungă „realitatea sângelui”, „noaptea cărnoasă”. Se înstăpâneşte o „absenţă frenetică”, coexistă cuvintele tinere şi paloarea amintirilor  ; „aburii chipului”, infernul în expansiune, „antimateria reveriilor” – ameninţă. Dar poetul, aflat „pe plajele sângelui” aruncă – fără risipă – „cuvinte sclipitoare” ; visează „zarea ermetică , călătoreşte spre „explozia sensului”, spre ceea ce numea „concreteţea secundă”. Iată, aşadar, că ideea peisajului, „dublu” pândind, adulmecând, încremenind tabloul, sfârşeşte, părelnic, a trece fluxul liric prin refrigerentul inteligenţei. Poetul se definea exact ca o „forţă antientropică”. Totuşi, el ocoleşte „prăpastia tulbure”, înţelege că propriu-i chip „curge” ; întors către sine, scufundat în abisul sufletului (ascultând acolo bolboroseala genezei, nestatornicia, „amiaza fără hotar”), el este un râu colinar, un râu – zice poetul – „care curge şi se contemplă”. Sub soarele dezlănţuit şi cuvintele sunt „lichide” ; heracliteean, învăluit în lumina – râu, privind „norii trupului”, el  – prăbuşit în abisul materiei – ascultă ecoul paşilor, amintirea care îl fixează în „sfâşiatul crepuscul” ; în asemantism, am zice. Pericolul e mortal. Acest balans – stimulat de foamea contrariilor care se caută – îşi atenuează pornirile, nu-şi îngăduie excese ; încercat, trubaduresc, de „săgeţile sângelui”, de „mâlul înmiresmat” al Clipei, de „doritoarea incintă a trupului”, poetul părăseşte cetatea, „zidul cald al armurii”. Absenţa sau, mă rog, absenţa „fără chip” îi permite, paradoxal, recunoaşterea, alternând cuvintele şi tăcerea, jocul – nici el capricios – al luminii şi umbrei, chiar absenţa rostirii în „densităţile umbrei”. Or, tăcerea este şi ea „plină de semne”. Somnolenţa materiei, golul „fără nume”, înfricoşătoarea alchimie de care pomeneam îngăduie o privire inversă.

Absenţa i se dezvăluie ca o „perfecţiune informă” ; există o fascinaţie a informului, oarecum surprinzătoare la un însetat de armonie şi muzicalitate, crescut la şcoala clasicismului, pentru care cuvântul rece, ascultând de legi severe, vroia să disciplineze chiar inefabilul. Această somnolenţă fumegoasă, amniotică (de pildă : „ca-n adâncimea unei matrice plutim”), atracţia pentru „magma vitală” (implicit, dezordinea), pentru „abisul păstos” (mineralizând amintirile) împiedică, oare, dialogul ? „Adevărata trezie e somnul ?” – se întreabă, intrigat, poetul, puţin dispus a trece de la claritate la carnalitate. El ştie foarte bine că „în locul (cuvântului) răbufneşte abisul” (Un cuvânt sclipitor). Cunos-cându-se cu exactitate, cu o excelentă priză la „obiect”, poetul – chiar asediat de „limfa fierbinte” a soarelui – gustă „voluptatea rece” ; este, negreşit, un cerebral – cu reprizele fireşti de visare – dar cu un program coerent şi unitar, emisia de lirism fiind în „expansiune controlată”. Volumele din urmă, bine gândite, evidenţiază acea creştere a temperaturii lirice pe care o sesiza L. Ulici. Poetul migrează spre realitatea secundă; dincolo de „lectura concretă” se desfăşoară întrupările visului ; cade lespedea uitării şi rămâne – zice memorabil E. Dorcescu – polifonia ei. În lasoul gândului (eclipsând, parcă, concreteţea gâlgâitoare, abundent – cromatică) joacă „singure şi fericite”, cuvintele… Înspăimântat de asemantism, de hora nepăsătoare a cuvintelor, deschizându-se, poetul congelează elanul confesiv, dorind a reverbera în celălalt, comunicându-se. Grija decodării îi stăpâneşte lirismul, de o libertate controlată, prudentă şi de o voluptate, totuşi, „rece”. Sub crusta textelor, impecabile prozodic, afişând cândva o solemnitate impenetrabilă, ghicim acum şuvoiul fierbinte, iscodelnic-neliniştit, atentând nu la arhitectonică ori la severitatea formală a discursului, ci anunţând despărţirea de o picturalitate golită de uman, sedusă de un perfecţionism glacial, aerat. Dar, ciudat, poetul – interesat de concretitudine – se reîntoarce la general şi scufundându-se în textele sacre învaţă, în numele speciei umane, lecţia umilinţei şi a deşertăciunii, lepădându-se de trufiile care învolburează (vai, inutil!) viaţa literară. Ultimul psalmist al mileniului trecut (cum l-a „văzut” Ion Pachia Tatomirescu) merită un alt tratament critic, sfidând – prin statura-i axiologică – ierarhiile de cafenea…

*

Furia revizuirilor, impulsionată – uneori – de porniri umorale şi propunând, alteori, ciudate şi imprevizibile rocade (însemnând o repolitizare cu semn schimbat) alungă normalitatea judecăţii de valoare, centrată estetic, din câmpul literar. Evident, revizuirile ţin de metabolismul cultural şi primenesc climatul; sunt, aşadar, fireşti şi, bineînţeles, necesare, racordându-se orizontului de aşteptare. Dar nu şi când trădează năbădăi pamfletare, decretând „devalori-zarea” unei întregi literaturi (în cazul nostru: cea postbelică, văzută, totalmente nedrept, ca o „Sahară a spiritului”). E nevoie aici de moderaţie, echilibru, comentariu tehnic, aplicat, cu priză la text. De cercetarea contextului. Şi, neapărat, de multă ştiinţă de carte. Calităţi care sunt uşor de aflat în scrisul lui Eugen Dorcescu, departe de eseismul sprinţar al atâtor condeieri, mai juni ori mai „trecuţi”, gălăgioşi însă, tropăind la porţile gloriei. Din păcate, cum spuneam, Eugen Dorcescu a părăsit critica, fie ea de întâmpinare (în prima linie a literaturii) ori cea de consolidare, refugiată (dacă nu e cancanieră) în bibliotecă. El n-a pozat nicicând în justiţiar şi dacă privim cu atenţie în jur putem vorbi chiar de o meserie abandonată (cum constata C. Stănescu). Or, Eugen Dorcescu, cititor infatigabil, îngropat în manuscrise, de o corectitudine cumva anacronică, a rămas un studios. Chiar şi azi, când atâţia dezertori, dezvăluindu-şi slăbiciunea vocaţiei (vorba lui N. Breban), au abandonat tranşeele literaturii, repezindu-se înspre îndeletniciri mai bănoase. Şi nici nu pare a agreea reciclările spectaculoase, reconvertirile pe bandă ale dalmaţienilor noştri conjuncturişti, monopolizând Biserica după ce au glorificat Partidul Unic, deşi putem vorbi de un viraj şi în lirica sa. Fără a cultiva însă dispoziţia imnică, fervoarea industrioasă, exultanţa feerică, impetuozitatea ori emfaza afişată de atâţia inşi căzuţi în delir religios, frecventând cu sârg „tematica de strană” ori „recitativul de amvon” (Al. Cistelecan). Vrem a spune că poezia religioasă pe care o produce E. Dorcescu nu e confiscată de fervori şi iluminări, ajungând la „spasm extatic”, la mari cutremure interioare; e, mai degrabă, aproape paradoxal, invocativă şi transcriptivă, urmând cu fidelitate textele sacre şi deceptivă atunci când ajunge în stricta contemporaneitate. Şi nici cutreierată de nostalgii paradisiace, vestind renaşterea (precum la un Adrian Popescu). Faptul că autorul Exodului s-a instalat temeinic în albia acestor preocupări confirmă, peste ani, diagnosticul lui Laurenţiu Ulici care sesiza, dincolo de calofilia rece, o evoluţie ascunsă, vestind „creşterea temperaturii lirice”. Solemnitatea, muzicalitatea, severitatea drapată într-un ton impersonal pregăteau „incinerarea în cuvânt”. Şi protejau o sensibilitate hărţuită, adăpostită sub armura perfecţiei formale.

Temperament romantic (cum bine l-a „văzut” Ion Arieşanu), poetul – cel care ne anunţa, prin 1985, că însângerează „deşertul de zăpadă” – nu-şi exhibă trăirile; le divulgă surdinizat, cu delicateţe şi zgârcenie, conjugând componenta cosmică, onirică şi poetică, lăsându-se bântuit de reflexivitate melancolică (Adriana Iliescu). Observaţia din urmă e definitorie, credem, pentru universul său liric. Iar o antologie (precum cea de faţă), invitându-ne la o călătorie spre izvoare, confirmă din plin această marcă lirică. Având în spate un şir de cărţi, o experienţă lirică, larg-cărturărească, Eugen Dorcescu impune prin statura poeticească. Elevaţia tematică, dintotdeauna remarcată se încarcă acum cu „elan metafizic” (G. I. Tohăneanu), suportând amprenta biblicului. Negreşit, tentativa sa e una temerară. Şi chiar singulară. Începând cu Dosoftei (1673), care ne propunea Psaltirea în versuri şi semna, astfel, actul de naştere a poeziei culte româneşti (cf. N. Cartojan), lista celor care s-au încumetat să se apropie de textele sacre e, observăm, sărăcuţă. Un Vasile Militaru, în 1933, mai poate fi invocat. Şi, iată, în 1993, cu Psalmii în versuri intră în competiţie însinguratul Eugen Dorcescu, trăgând imediat (1997) o a doua ediţie şi adăugând, un an mai târziu, pildele versificate. O lectură paralelă, precum cea întreprinsă de Adriana Iliescu (v. Poesis, nr. 7-8/1998, p. 18-19), cercetând Psalmii şi Ecclesiastul în versuri, îi prilejuia temeinicei analiste câteva concluzii care se cuvin grabnic transcrise.

În primul rând e vorba de un limbaj modernizat, conservând parfumul arhaic şi folosind, neostentativ şi fără cazne, neologismele. Eleganţa poetului-surpriză, probată chiar la start, nu se dezminte ; haltele sale editoriale dovedesc o benefică limpezire, absorbind cu naturaleţe şi marile teme religioase. E o convertire care urmează, să precizăm, unei experienţe fundamentale, neînsemnând doar o opţiune literară. Nu ştiu dacă de energie duhovnicească e vorba în aceste ultime volume ; oricum, elaboraţia migăloasă e subînţeleasă, melodicitatea e păstrată iar fidelitatea – izbitoare. Doamna Adriana Iliescu sublinia, cu îndreptăţire, tocmai exactitatea mesajului. Iar precizia şi promptitudinea sigilau toate demersurile aparţinând acestui ins retras, de o civilitate fără cusur, un redutabil cercetător şi editor, un teoretician blindat care, sfidând forfota cenaclurilor timişorene şi aşteptările celor din jur, s-a ivit, impunător, ca poet, confirmând cu strălucire avertismentul lansat prin anii ’70 de marele său prieten – protector Mircea Ciobanu.

Apoi ar fi vorba de interesul pentru spiritual, captând o secretă tensiune mistică. Într-o lume perversă, cuprinsă de degradare, plonjând în derizoriu, înconjurat de făpturi hâde ori chiar ameninţat de „apocaliptica fiară” (v. Abaddon), poetul, cuprins de smerenie, aşteaptă semnul sacral. El ne oferă şi „hronicul urbei” şi aşteaptă, izbăvitor, „lacrima norilor”, pendulând între idilic şi grotesc, între trăire şi reverie, între carnal şi duh, copleşit de puzderia de senzaţii şi interogaţii. Lirica sa creşte sub semnul antitezei. În „thanatica oglindă”, cuprins de disperare, mâhnire, resemnare, el descoperă, pe urmele altora, că „toate sunt deşertăciune”. Şi porneşte într-o dificilă şi temerară căutare : „Totu-i să fii în stare să-l găseşti / Pe-Acela care e”. Ecclesiastul în versuri (1997) îndemna la păzirea poruncilor, încheind cu o frisonantă întrebare : „Ce foloseşte omul scos din lut ?”

Epoca noastră, aspirând la mântuire cognitivă, va recunoaşte că barbarizanta gândire simplificatoare ne-a aşezat, în numele raţiunii suficiente, în plin „hazard organizatoric”. Dar nevoia de certitudine, acel Maître-mot, poartă sarcina unei  obsesii cvasireli-gioase, recuperând, adeveritor, o inocenţă pierdută prin „dezvrăjirea lumii” (Prigogine). Înţelegerea omului, blamând gândirea leneşă, rămâne incompletă, deschisă, revizuibilă. Mustrând noua eră pentru optimismul ei nemăsurat, rozaceu, ambalat de înclinaţii delirant-raţionalizante (chiar măcinate fiind de pulsiuni contrarii), „geometria zeificată” va căuta soluţii în blagiana „zare interioară”. Şi dacă Dumnezeu, în limbaj teologic, cunoaşte – în lume – o prezenţă de intensitate, el are – ca trăire individuală – o prezenţă harică. Evident, avem în vedere creştinismul simplu, ţărănesc, cinstind rânduiala unei lumi de „frumuseţe bătrânească” ; o astfel de curăţie morală, plină de suavităţi şi îndemnând la pioşenie poartă o predispoziţie religioasă. Se confundă, putem zice, cu evlavia religioasă; dar nu tematizează, ci respiră firesc într-un univers bine rânduit.

Şirul versificatorilor care s-au apropiat de tema hristică au glorificat, de regulă, experienţa religioasă, firavă esteticeşte, dacă se limitează la declarativism şi decorativism.  În teologie, reamintim, frumosul nu e o idee, ci însăşi existenţa relevată a lui Dumnezeu. Iar un cunoscător al dogmei creştine de calibrul lui Nichifor Crainic (v. Spiritualitatea poeziei româneşti, Ed. MLR, 1998), desfăcându-se de lumea multicoloră a senzaţiilor directe, încerca să fundamenteze o estetică din punct de vedere teologic, desfăşurând „spiralele abstracţiunii”. Confruntat cu iadul închisorilor, omul a rezistat prin credinţă şi creaţie ; golul în spirit trebuia umplut şi marele teolog, eclipsându-l pe criticul cu acelaşi nume, nota (v. Memorii, Ed. MLR, 1996) : „imediat după rugăciune urmează poezia”. Misiunea omului, îi continua gândul N. Steinhardt, este cea de a înduhovnici viaţa. Dar omul s-a înrăit, ispitit de slava deşartă se vede doar pe sine ; şi atunci, trecând puntea necredinţei, ne întrebăm cum l-ar putea iubi pe Dumnezeu cel care nu-şi iubeşte semenii ? Transparenţa pe care o invoca părintele Stăniloaie, reamintindu-ne că „îl vedem pe Dumnezeu prin ei”, invită tocmai la sporirea iubirii dintre noi. Mesajul poeziei lui Eugen Dorcescu nu putea fi altul. Obsedat de grija decodării (cum, repetat, s-a remarcat), poetul îl are mereu în vedere pe destinatar şi, căutându-şi aproapele, îşi doreşte să reverbereze în celălalt.

*

Omul de cenuşă este rodul unei, deloc capricioase, selecţii de autor. Privilegiază ea ipostaza din urmă a poetului? S-ar putea aşa să fie dacă judecăm strict tematic; ultimul Eugen Dorcescu îşi taie partea leului. Dar trebuie să observăm viabilitatea fenomenului creativ pe toată întinderea sa şi, mai ales, progra-matica stabilitate clasică. La curent cu ce se întâmplă în lume, poetul rămâne inaderent la furiile postmoderne, plonjând în indeterminare. Dimpotrivă, el râvneşte orizontul certitudinal şi e convins, ca şi „energicul revizionist” Gh. Grigurcu, străin de orice complicitate frivolă, că modernismul e încă „doldora de latenţe”. Că în chimismul operei nu virginitatea talentului stihial, ci auto-reflecţia cântăreşte acum decisiv. Cu lecturi întinse, metabolizate şi program ferm, conjugând inspiraţia cu solida instrucţie / educaţie literară, Eugen Dorcescu cinsteşte cerebralitatea scrisului. Alungă, astfel, afectul ? Auster, fără ornamente adjectivale ori apetit vezicant, repudiind informul, nerâvnind succesul imediat (adică popularitatea), raţionalist până în vârful unghiilor, copleşit de luciditate şi confiscat de religiozitate, ridicând baraje cenzurale, trecând fluxul liric prin refrigerentul inteligenţei, poetul, atât de ataşat literaturii, foloseşte mereu sondele criticului. Nu se împotmoleşte în noroaiele realului, dar îngândurarea sa metafizică, învăpăind textul, nu-l aruncă în braţele extazului mistic. Hiperconşti-entizarea de care pomeneam îl însoţeşte ca o umbră. Tot ce iese de sub pana d-sale, inclusiv literatura pentru copii, suportă această necurmată veghe critică. Nesedus de „bătăliile canonice”, învolburând peste noapte frontul nostru literar, Eugen Dorcescu rămâne fidel idealului clasicist. Zăbovind asupra acestui eşantion liric, vom spune – cu riscul de a greşi şi cu firave intenţii concluzive – că Eugen Dorcescu, indiscutabil, un profesionist, rămâne critic în tot ceea ce scrie. Chiar dacă fluxul afectiv irigă subteranele textului şi poezia sa nu pledează pentru o nouă glaciaţiune lirică. În fond, „lecţia” Omului de cenuşă ne re-descoperă canonul umilinţei. Aici nu e vorba de o mască. Poet important, străin de orice gesticulaţie frondistă, reprezentant de seamă al generaţiei-sandwich („prinsă” între explozia şaizecistă şi zgomotul optzeciştilor), Eugen Dorcescu ne obligă, astfel, la rându-i, să-l redescoperim. O facem cu uimire şi încântare.

Atras de severitatea formală, Eugen Dorcescu refuză programatic prizonieratul inspiraţiei despletite. Şi dacă omul recent (ca să preluăm sintagma, deja faimoasă, iscând „scandal” a lui Horia Roman Patapievici) se mişcă într-un peisaj dezolant, despiritualizat, marcat de „roirea către sorb” (vorba eseistului), adică într-o lume goală, orgolioasă, vidată de divinitate sau, mă rog, acceptând o autoritate rece, oricum într-un context de înfricoşătoare dezordine socială, prin efortul lui Eugen Dorcescu şi al altora (nu mulţi, totuşi) ne reîntorcem la textele de căpătâi, întemeiind lumea sacrală. Acea „dependenţă de confort şi consum”, transconsumerismul sedus de materialitate, goana achizitivă iubind posesia (şi, astfel, pierderea prezenţei) primeşte replica celor care, atinşi de fiorul de religiozitate al misterului, descoperă pentru noi universul spiritualizat, matca credinţei. Şi dacă Blaga, rătăcitor într-un peisaj încenuşat, lăsa să se întrevadă (cf. N. Crainic) nu un înţeles căutător, ci unul renunţător („cui să mă-nchin / la ce să mă-nchin ?”, glăsuia poetul), Eugen Dorcescu, dimpotrivă, ne invită la o căutare fără istov, încrezătoare însă. Datoria noastră ar fi, spuneam, să-l redescoperim, salutând cu bucurie prezenţa discretă, de o civilitate cumva anacronică, a unui mare poet religios.

ADRIAN DINU RACHIERU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: