LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Dinu Rachieru: „Destine umbrite“

După o febrilă şarjă poeticească (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizeată admirabile Feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărţii), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării. Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat d-na Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipa şi veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.

Evident, în galeria personalităţilor care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, d-na Gurza alătură propriilor texte şi pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.

În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care vorbeşte despre România tainică. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte „cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorţirea civică a societăţii. Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita?

Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim  iubirea de glie. Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, ştiind prea bine că trecutul ne urmăreşte. Şi că alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind că nu ştim să ne preţuim valorile. O carte, aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.
ADRIAN DINU RACHIERU

Un comentariu »

  1. Din radacini de smerenie si iubire creste „seva” acestui nuc minunat, Mariana Gurza, care, fragila si puternica, ne impartaseste trairi si sentimente, amintiri si istorie, oameni si locuri, credinta si har…
    Cu plecaciune iti multumim ca ni le dezvalui si noua, sa ne-amintim si sa nu uitam, sa-nvatam si sa intelegem!

    Comentariu de Daniela Mihalcea | august 29, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: