LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Adrian Botez: Dan Brudaşcu – „Goga şi criticii săi“

După Adnotări. Pagini din arhiva lui Goga, Casa de editură Dokia, Cluj-Napoca, 1996, Octavian Goga – traducător de poezie universală, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2005, Goga şi Francmasoneria, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2007 – cărţi de originalitate incontestabilă (ba chiar de pionierat, în istoria literară românească), de mare travaliu întru Adevăr – ne aşteptam la o capodoperă monumentală, care să încununeze înverşunarea cu care criticul şi profesorul universitar clujean, Dan Brudaşcu, a urmărit corectarea viziunii cititorilor şi, mai ales, a criticilor, mulţi dintre ei manifestându-se superficial şi conjunctural – asupra lui Octavian Goga (om şi Artist!). Şi această operă a venit!

Goga şi criticii săi (având, practic, cinci părţi distincte: I-Preliminarii; II- Introducere; III-Debutul editorial al lui Octavian Goga – Poezii, 1905. Receptarea artei sale poetice în presa literară; IV- Curente şi tendinţe literare. Revendicări; V- Poezie şi atitudine) – este una dintre acele extrem de rare cărţi de critică/istorie literară, care nu numai că te seduc, prin stil şi ritm, dar reuşesc un miracol, printr-o muncă de şlefuitor de lentile şi oglinzi: anume, această carte reuşeşte ca, adunând absolut toate opiniile critice (cât de cât pertinente – şi pe cele ostile, şi pe cele apologetice, şi pe cele care se pretind a se situa aproape de idealul de obiectivitate) – să le selecteze şi aranjeze în aşa fel – încât, dintr-o sinteză a selecţiilor, să rezulte opinia autorului/Dan Brudaşcu, asupra celui vizat de demersul critic şi istorico-literar: Octavian Goga. (Viaţă şi operă, deopotrivă – opera ameliorând şi justificând asperităţile, accidentalul, rătăcirile şi tulburările vieţii…Istoria – îmblânzită de Artă… – dar şi transfigurată, pentru ANISTORIE, de către Artă!!!). O poetico-stilistică, de maxim rafinament, aplicată textului gogian – tocmai prin “constelarea” opiniilor critice celor mai diverse! Concluziile cărţii (cvadruple – pentru că autorul insererează, în economia monografiei sale de…puzzle-uri, şi textele nu neapărat teoretice, cât adjuvante semantic la “monografia-puzzle” : VI-Autonomia actului poetic; VII-Pentru o poetică a transparenţei – fără concluzii; VIII-Octavian Goga – traducător de poezie universală – un nucleu al viitorului studiu deplin, din 2005; IX- În loc de concluzii) nu fac decât să consfinţească acest efort de manufacturier/artizan de gobelinuri, care nu lasă “spatele” operei să se deosebească de “faţă”, întru frumuseţea şi subtilitatea execuţiei…

Decizia scrierii unei astfel de cărţi-monument a fost luată, având în vedere nu doar adiţionarea, peste măsuri rezonabile, de “poncife”, “inexactităţi” etc., referitoare la opera lui Goga – cât şi criza gravă, prin care trec istoria literară românească, dimpreună cu şcoala românească, infectate, mereu, de factorul politic – criză care a dus, practic, la o nouă epurare a lui Goga, din paginile manualelor şcolare şi din planurile editoriale sau din rafturile librăriilor – dar şi din mentalul românesc al secolului XXI – şi, meritoriu, este că Dan Brudaşcu nu adoptă poziţia de lamentare faţă de neîmplinirile criticii româneşti, ci aceea extrem de rezolută şi energică, dinamic-combativă, luându-l pe Goga (protectòr nu de persoană, ci de Adevăr), sub toga sa de senator roman – poziţie de luptă contra a tot ceea ce este strâmb, de un veac şi ceva încoace, în cântărirea valorii unei opere care, într-un anume sens, dă rost şi orizont spiritual/viitor Neamului Românesc (într-aceasta, Dan Brudaşcu şi Goga se asemănă ca temperament de “gladiatori” ai Neamului Românesc – deci, nefiind doar o întâmplare pasiunea lui Brudaşcu pentru Goga, ci rezultând, firesc, această pasiune, din afinităţi moral-spirituale!): “Am considerat că a venit momentul ca o serie de poncife, inexactităţi, etichetări, lacune (voite sau nu) să fie eliminate, să înceteze abordarea operei, dar şi a vieţii şi activităţii lui Octavian Goga, de pe poziţii partizane(…). Nu vrem să cădem în greşeala de a nega valoarea a ceea ce s-a scris până acum despre Goga, dar nici nu suntem de acord cu atitudinea celor care admit, a priori, ca valoros şi util, orice text consacrat poetului(…). Nici nu vrem să îi umflăm meritele şi să facem din el alt personaj decât a fost în realitate, deformându-i realizările. Dar nu mai suntem dispuşi să tolerăm etichetările la care s-au pretat unii comentatori, în frunte cu ideologii comunişti, multe din ele, din păcate, până în zilele noastre” (cf. Preliminarii, pp. 7-8). Şi, într-o notă de subsol, de la p. 175, Dan Brudaşcu completează şi justifică/argumentează cele anunţate în Preliminarii – revelând, pentru prima oară, în mod clar, în istoria literaturii române, că Goga nu este un pasesist vetust, ci, mai mult decât un “contemporan” al nostru, un “modernist avant la lettre” etc. etc. – este un vizionar activ, de tip demiurgic, un eliberator/trezitor de noi energii româneşti, un dezvăluitor/mag de noi orizonturi ontice, pentru o istorie viitoare a Neamului său – de fapt, Neam/Ţară situate, prin Goga, într-o predestinare de Neam Ales, în linie eminesciană (cf. poemul dramatic Andrei Mureşanu) – într-o transcendenţă atemporal-aspaţială, total mistică şi sublimă: Căci Goga, în afara evocării unui trecut eroic – demers menit a stârni mândria, dar şi revolta contemporanilor, pentru a-i determina la luptă împotriva realităţilor extrem de grave – cu foarte puţine excepţii, nu cântă evenimente, ci scrie o poezie menită a crea evenimente, a schimba cursul istoriei. Aşadar, ea nu se încadrează în conceptul de poezie ocazională (n.n.: D.B. se referă la un text, eronat apreciativ, al Marcel Duţă, Prefaţă la Poetica evenimentului, de Predag Matvejevic), nu a fost dictată de o clasă sau pătură socială, nu a reprezentat doar interesele acesteia, ci a mobilizat un întreg popor. Privită dintr-o astfel de perspectivă, poezia lui Goga a creat istorie, a generat evenimente care să ducă la împlinirea unui vis străvechi al naţiunii române”.

Introducerea lucrării subliniază, încă dintru început, că “apariţia lui Goga în poezia română a avut loc într-o perioadă considerată de mulţi drept una de <<secetă literară>>” – având în vedere că autoritatea post-mortem eminesciană născuse un epigonism debil/steril. Dar această apariţie este catalizată şi de climatul socio-politic al Ardealului sub ocupaţie – şi, aici, ete citat D. Micu, din 1957: ”Poetul a ţâşnit din clocotul durerii imense a unui popor înrobit” (cf. p. 13).

Partea a III-a, Debutul editorial al lui O.Goga – Poezii, 1905. Receptarea artei sale poetice în presa literară – atrage atenţia că majoritatea hermeneuţilor şi criticilor operei lui Goga n-au reuşit să depăşească, mental, handicapul legăturii cu eşecul politic al lui Goga: “O primă tentativă (n.n.: pentru reconsiderarea receptării poeziei sale) o reprezintă artzicolul publicat de Romulus Demetrescu, în anul 1938, în revista Familia. Autorul bihorean prezintă pe larg opiniile lui Ilarie Chendi, N.Iorga, Titu Maiorescu, C.Stere, Izabela Sadoveanu-Evan, E.Lovinescu, Mihai Dragomirescu şi Garabet Ibrăileanu”(cf. p. 18).

O reluare a “problemei globale”-Goga se face abia în 1968, de către universitarul clujean Leon Baconsky – Octavian Goga în critica literară a vremii: “Leon Baconsky este printre primii cercetători pstbelici avizaţi, buni cunoscători ai literaturii consacrate poetului din Răşinari” (Ibidem). Se fac, apoi, trimiterile juste şi corectările/adnotările necesare, la afirmaţiile celui socotit, înainte de 1989, “autoritatea nr. 1, în materie de O.Goga”: Ion Dodu-Bălan…

În ce priveşte disputele pentru întâietate, în ce priveşte legitimarea estetică a lui Goga – concluzia se impune, în urma unor cercetări acribioase: “Aşadar, Titu Maiorescu a legitimat estetic poezia lui Goga”(cf. p. 23). Dar nu-i departe de rezultate hermeneutice fertile nici N.Iorga…”Aproape simultan cu T.Maiorescu, N.Iorga salută, entuziast, apariţia volumului Poezii, al lui O.Goga, în paginile revistei Semănătorul” (cf. p. 25). Se face dreptate, de către Dan Brudaşcu, şi lui Eugen Lovinescu – cel care, în pofida poziţiei sale manifest pro-moderniste, îl judecă, în mod destul de detaşat, pe Goga – atât că-i impune stigmatul “social” (preluat, ulterior, de pletora de critici comunişti…) : “calitatea exclusiv socială a poetului” (cf. p. 27). Cei mai rafinaţi, apropiaţi critici de “fibra” gogiană: Garabet Ibrăileanu şi G.Călinescu. Cel mai inconsistent şi subiectiv: Mihail Dragomirescu, cel care-l apropie, până către asimilare, pe gigantul Goga – “minorului” Panait Cerna…Dar şi D.Caracostea…

Ierarhia valorilor este restabilită de Pompiliu Constantinescu” (cf. p. 33) – cel care marchează deosebirile categorice dintre Şt.O.Iosif, Goga şi Coşbuc.

După anii celui de-al doilea război mondial, urmează “Golgota poeziei şi poetului” (cf. p. 35), pe care este “ajutat” s-o urce (după ce “întreaga sa operă a fost complet interzisă” – cf. p. 37) de către Mihai Beniuc (“pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor, important demnitar al puterii, aflat în graţiile potentaţilor comunişti de la Moscova” – cf. p. 38). Deşi punând accentul (fals!) pe aşa-zisul “realism” (“imposibil”, zice, cu îndreptăţire Eugen Simion – cf. p. 39) al poeziei gogiene, Beniuc începe să readucă la suprafaţă, gram după gram, “aurul” poetic al “poetului pătimirii noastre”…Cum se spunea şi mai sus, anii ’60 sunt aceia în care se reiau, de către I.Dodu-Bălan, dar şi de D.Micu, Vl. Streinu, Aurel Martin etc. – atât “teza” lovinesciană a “poeziei sociale”, cât şi cea beniuciană a “poeziei realiste” gogiene…

Dar, aparent paradoxal, chiar prin abordările sale tezist-ideologice, I. Dodu-Bălan “sparge gheaţa” (cf. p. 47), prin publicarea monografiei sale despre Goga – şi, astfel, încep nuanţările, dar şi …disputele pe nuanţe…O nouă abordare: prin Vasile Avram: Goga a asimilat spiritul naţiunii, l-a prelucrat în vaste retorte creatoare şi l-a redat naţiunii mai nuanţat şi mai conştient de sine” (cf. p. 49)” – începându-se comparatismul, interesant şi fertil, cu Eminescu, Bacovia, Pillat, Arghezi… – în ciuda “frigidităţii” critice manolesciene: “”Critica n-a dat semne de deosebite de interes faţă de un poet simţit ca nemodern, în pofida tentativei oarecum extravagante a lui G.Călinescu de a interpreta Noi şi Oltul drept poezie pură” (cf. 50). Sincer, nouă ni se pare extravagantă tocmai această abulie critică a dlui N. Manolescu (abulie care a recidivat – se pare, cu consecinţe permanente şi definitive… – în anii din urmă…).

Dar Mircea Tomuş, Gh. Grigurcu etc. nu s-au molipsit de la dl Manolescu… – şi nici Ion Arieşanu (care întrevede o întreagă mitologie reînviată, “cu ecouri din întreaga poezie universală” – cf. p. 53), în poemele lui Goga…, Mircea Scarlat (care-l apropie pe Goga de simboliştii români: “Bacovia, Minulescu, Ovid Densusianu” – cf. p. 54), şi, mai ales, nici Eugen Simion, nici I.Negoiţescu, cei care răscolesc, în poezia lui Goga, icoanele eminesciano-blagiene – dar şi potenţialul gogian de “poeta vates”… (mai ales primul, Eugen Simion: “poezie lui Goga ca […]reverie a bocetului şi şoaptei…Ea se converteşte, pe nesimţite, într-o extraordinară reverie a resurecţiei şi a izbăvirii” – cf. p. 55; “Jalea lui Goga trece peste umbrele metafizice ale lui Blaga şi se transformă […] într-un râu misterios care curge spre mumele originare” – cf. p. 140).

Şi, în fine: “Ultima lucrare, cronologic vorbind, consacrată vieţii şi operei lui O.Goga este aceea semnată de criticul literar timişorean Cornel Ungureanu(…). Formulează judecăţi extrem de pertinente, atât în ce priveşte destinul omului, cât şi al poetului – subliniind (…): <<Goga (…)pe de-o parte, el exprimă un timp al agoniei şi al morţii, pe de alta, al renaşterii şi al întemeierilor (…).Presimte, la 20 de ani, finalul unei epoci şi începutul alteia>>” (cf. p. 58). Am comenta noi: C.Ungureanu, fără s-o spună clar, sugerează că Goga are viziunea eminesciano-ocultistă, asupra universului ca spirală evolutiv-spirituală.

Şi Dan Brudaşcu (după interesante volute livreşti, printre criticii care-l apropie, mai mult sau mai puţin, mai îndreptăţit sau mai entuziast, pe Goga de Coşbuc şi Eminescu, în ce priveşte tangenţa spiritului individual la cel transgresat/transcens, întru Neam Metafizic şi destin mistic) – ajunge la propriile concluzii, formulate prin dezacord cu unii critici ai lui Goga sau prin acord (relativ, totdeauna!) cu alţii: “Departe de a fi moartă clasabilă, poezia lui O.Goga încă invită la lectură, dar fără să-şi avertizeze cititorii că e vorba de un univers imaginar aparte, în stare să propună, iar şi iar, o fascinantă aventură spirituală” (cf. p. 60).

Peste curente şi tendinţe literare, peste revendicări (în focul discuţiei, nu este uitat, pe bună dreptate, Discursul de primire la Academie, al lui Goga, în care acesta descoperă la Coşbuc o Theogonie hesiodică, în Nunta Zamfirei” – cf. p. 75) Dan Brudaşcu nu-şi pierde, nicio clipă, busola, nu se lasă furat de “sirene”, de tentaţii înregimentatoare (spre exemplu, de “sirena” cea mai apropiată”, bicefalul “semănătorism-poporanism”…) – şi, din nou şi mereu, îşi structurează/formulează propria constelaţie de opinii concluzive, culese/rezultate din “ciocnirile” benefice, cu diverşii “asteroizi” ideatici ai colegilor săi de breaslă…”Lecţia” Eminescu este relevată, în primul rând: “Copilăria, nostalgia vârstei de aur, integrarea în natură, cultul strămoşilor, viziunea cosmică – elemente prezente deopotrivă şi la Eminescu – reprezintă trăsături ale unei poeticităţi ce transcende iarăşi conjuncturalul” (cf. p. 92). “Elevul” Goga, însă, spre deosebire de epigoni, ştie să “respire deasupra apei”, deasupra fluviului-Eminescu – preparându-şi o cosmicitate proprie/specifică, iar nu un ecou de cosmicitate străină…Poeţii autentici au loc să respire, fără să se “deranjeze” unii pe alţii, în Creaţia de Duh a Lui Dumnezeu…

Iată câteva dintre concluziile cele mai pertinente ale lui Dan Brudaşcu (personalizate, prin adâncă şi îndelungă reflecţie – …acum, solitară, după “comuniunea” cu spiritele altora, uneori utilă, alteori, sâcâitoare/obositoare…), după ce a epuizat toată ideatica pusă la bătaie de colegi, pentru dezvăluirea critică a Chipului Poeziei Gogiene, după ce a trecut pe “sub furcile caudine” ale atâtor opinii, unele pertinente, altele…”impertinente”…:

-“Poetul simte o aversiune vie faţă de civilizaţia cosmopolită, pe care o consideră anihilantă şi malefică (n.n.: “perechea” ideatico-poetică este: Doina emineciană-Noi al lui Goga…). El râvneşte să se reintegreze în automatismul de rusticitate, având intenţia să se consacre chemării sale de misionar, de poeta vates” (cf. p. 161).

-“Pentru Goga, trecutul reprezintă un catalizator de aspiraţii şi de sensibilitate” (cf. p. 165).

-“Poetul nu este un resemnat(…). Dimpotrivă, mesajul său poetic vizează registrul major al răzvrătirii, al răzbunării violente a crimelor şi nedreptăţilor” (n.n.: noi n-am exclude un “Vifor” Divin, al Spiritului Dinamic Dumnezeiesc/Gottheit, Schimbător de Semantică a Lumii… – TEURGIE/TEANDRIE – iar “Sărbătoarea” să fie traductibilă prin metanoia/transfigurarea profund creştină…).

-“Pentru Goga, prezentul este nedemn(…) de aceea evocă figura glorioasă a Marelui Ştefan” (“lecţia”, profund/esenţial însuşită a Doinei, întru coborârea spre Arheii Salvatori de Contingent, ai Neamului…).

-“În viziunea poetului, factorul decisiv al înnoirii sperate îl reprezintă <<înfricoşatul crainic>>, <<solul sfânt>>” (n.n.: opinia noatră este că “solul” terestru/Mesia – nu este decât rezultatul activităţii, de Sus în Jos, a Arheilor Divini, tip Ştefan…).

-“Poetul pare a fi descoperit o vârstă eroică, fastă (n.n.: similară “vârstei de aur”, “primăverii mistice” eminesciene…), de care neamul lui s-a bucurat cândva, mai demult” (cf. p. 17).

-“Poetul nu îşi deplânge doar propria soartă, ci şi pe aceea a tuturor celor care, la fel ca şi el, au greşit, abandonându-şi idealurile” (cf. p. 180).

-Şi, după opinia noatră, cea mai pătrunzătoare observaţie o face Dan Brudaşcu, privind semantica “plânsului/jalei”, care nu semnifică, la Goga, slăbiciune, ci, dimpotrivă, prin “plâns/jale” Neamul Românesc “acumulând în suflete”, precum dacii/daoi şi creştinii de altădată… – “energii înfricoşătoare, gata în orice clipă să se dezlănţuie, să irumpă”(cf. p. 170).

Sunt, în cartea aceasta, foarte multe comori de idei originale, fie culese de Dan Brudaşcu, prin citarea unor critici cu intuiţia nestricată de ideologii şi conjuncturi – fie de-ale sale, ca învăţăminte deprinse, uneori, tocmai din pricina deşertului de idei, din jur…pentru că simte cum, fără aceste idei noi, nici Goga, nici hermeneutul şi istoricul său (ajuns un “spirit siamez” cu Goga, prin „ventilaţie ideatică” similară-comună…) – nu ar supravieţui spiritual, în această lume a indiferenţei iresponsabile, faţă de Autenticele Valori ale Duhului…

Dar noi ne oprim aici, pentru a putea să ne sustragem, încă (până nu ar fi prea târziu), fascinaţiei acestui monument-piramidă (…şi, astfel, să ne păstrăm perspectiva discursului, faţă de el!) de transgresare spirituală, închinat, egal, lui Goga şi oricărui alt creator de Artă, care vădeşte similitudini cosmico-spirituale, cu Goga…Spre exemplu, lui Dan Brudaşcu însuşi (“ale tale dintru ale tale”…) – pentru că această carte (după opinia noastră, cu o construcţie unică, în istorio-criticismul românesc, prin funcţionalitatea ei aproape de desăvârşire) îl transgresează pe criticul Dan Brudaşcu – în scriitorul/Artistul Dan Brudaşcu.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: