LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~A.I. Brumaru: Marele Poem (cronică la „Cele mai frumoase poezii“, o antologie de Grigore Vieru , Ed Jurnalul, 2002)

Grigore Vieru, Cele mai frumoase poezii, antologia de autor a marelui basarabean, tipărită, în condiţii modice, de Editura Jurnalul, la moartea întâmplată nu de mult a poetului, e reeditarea volumului din 2002, apărut, ca să spun aşa, sub privegherea scriitorului, la Editura Litera Internaţional, cu dublă locaţiune, Bucureşti-Chişinău. E prefaţată aproape patetic de Adrian Păunescu, care, va spune, se regăseşte în duhul coreligionarului, a fratelui mai mare. Grigore Vieru a avut un destin nefericit, „de exilat înăuntrul propriului său popor”, scrie foarte potrivit Adrian Păunescu, care-l va mai numi pe Grigore Vieru, poetul nostru de la „limita latinităţii” şi, deloc reticent, „poetul divin al neamului nostru”. Apropierea, în veci nedezminţită, între cei doi reputaţi scriitori, dat fiind renumele, frecvent cu conotaţii negative după 1989, al autorului Mieilor primi e cu putinţă să fi întreţinut şi ea „exilul” lui Grigore Vieru. I s-a aplicat nu de puţine ori, de exemplu, eticheta de poet comunist (datorită, cred, interpretării nenuanţate a naţional-comunismului – o retorică a ultimelor decenii ale socialismului real în Europa răsăriteană). O nedreptate mai mare nu i se putea face lui Grigore Vieru. (În prefaţă, Adrian Păunescu se arată vehement nemulţumit, ocolind însă, cum s-ar zice, miezul problemei, şi de prestaţia unor critici români – „formaţi la focul de brichetă al poeziei oligofrene” – care întreţin, în cazul poetului de dincolo de Prut, calificaţia de autor datat, într-o anume măsură depăşit).

Nu sunt un poet comunist. „Nicăieri nu se mai scrie azi poezie comunistă”, va afirma Vieru, cu puţin înainte de tragicul său deces, într-un interviu cu Călin Ciobotari (în revista „Dacia literară”). Dar poezia poate fi comunistă, poate fi altcumva: politică, ideologică? Poezia  angajată a lui Nicolae Labiş, esteticeşte nu există, a lui Păunescu însuşi, aidoma. Nu mai vorbesc, în ordine, de aceea, definitiv expirată, a unor Frunză, Tulbure , chiar a rafinatului, elitistului – mai târziu, spre sfârşitul vieţii – A.E.Baconsky. Există totuşi poezie socială, cum îşi va intitula deja Grigore Vieru o secţiune a antologiei de faţă. La Grigore Vieru, însă, socialul se confundă, n-aş spune că fără întemeiere, cu naţionalul. Într-o mărturisire de credinţă literară, va afirma de pildă că, lipsită fiind de „răsfăţul lingvistic”, poezia română din Basarabia este pătrunsă de suferinţă, de durere. Pătimeşte. Dar, ca la Octavian Goga, în secolul altor prăbuşiri imperiale, năpastele şi suferinţa nu sunt decât servitutea, trudirea sub cotropitori – în cazul Basarabiei muscalii, bolşevicii, Rusia sovietică, astăzi, comuniştii, încă; mântuirea n-ar fi alta, precum la mesianicul ardelean, decât unitatea de limbă şi neam. Ca la Goga, care (cum observa G.Călinescu) se ridica deasupra compoziţiei conspirative, în poezia socială a lui Grigore Vieru apar blestemul, imprecaţia („…Ei ne-au mânat spre Siberii/Cu pistolul din urmă!/Ei ne-au scos din ogradă/Văcuţă şi turmă!//Ei au dus omul la ocnă/Pentru trei ciocălaie!/Ei ne remodelează fiinţa/Pe diferite ilaie!/…/Ei printre mormintele noastre,/Cu medalia-n dinţi, cu folosul,/Aleargă în cuşti fericiţi/Ca javra cu osul!//Ei prin lacrimă graniţi/Trag şi-n două o taie!/Ei, înnodaţii neruşinării!/Huideo, potaie!” – Treisprezece strofe despre mancurţi), alerta la agresiune şi năvălire („…Se-aud voci barbare:/’Tăiaţi-i/Mâinile celui care vrea/unirea cu România’.//Atenţie:/vin lepădaţii,/vin renegaţii/cu toată furia.//Se plodesc noi, proaspete,/satanice servicii/care vor zăvorî/inima vitează, bărbată.//Atenţie:/vin bolşevicii/cu noi rânduri, la Prut,/de sârmă ghimpată./…/Vine satana/ascunsă-n odăjdii divine./Vine minciuna./Vine teroarea./Negura vine!” – Discurs electoral), e învederată, iată, istoria suferindă, bolnavă a provinciei rătăcite şi captive, silită la renegaţie („Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/Eu ştiu că te-am rănit, spunând/Că mi-ai luat şi grai, şi pită,/Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.//În vremea putredă şi goală/Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/Pe mine m-au minţit la şcoală/Că-mi eşti duşman, nu frate bun.//Din Basarabia vă scriu,/Dulci fraţi de dincolo de Prut./Vă scriu cum pot şi prea târziu,/Mi-e dor de voi şi vă sărut.//Credeam că un noroc e plaga,/Un bine graiul cel sluţit./Citesc azi pe Arghezi, Blaga -/Ce tare, Doamne,-am fost minţit!//Cu pocăinţă nesfârşită/Mă rog iubitului Iisus/Să-mi ierte vorba rătăcită/Ce despre tine, frate,-am spus./…/ „- Scrisoare din Basarabia), e prezentă, în fine, răzvrătirea, strigătul mânios, hotărât:”…Vă credeţi prea de tot grozavi/Şi vă uitaţi chiorâş la Prut/Ce în ai noştri ochi jilavi/Cu toată apa a-ncăput;/Pe-a cărui valuri ce ne dor/Se scutură de-atâta dor/Toţi teii lui Mihai cel drag/Şi-ntregul doinelor şirag.//Da, suntem mioritic neam,/Venim din Marele Poem,/Noi nu râvnim alt Râu şi Ram/Şi altă vină nu avem/Decât aceea, domnii mei,/De-a vă primi cu vin şi miei,/Cu „Să trăiască!”, „Să trăiţi !”,/Iar voi aşa ne mulţumiţi://Cu ţâfnă, cu-njosiri, cu zoi/Şi cu venin ce şerpi îl scuip,/Şi asta chiar în prag la noi,/În propriul, tristul nostru cuib./Răbdăm. Dar totul, negreşit,/Pe lume are un sfârşit,/Un capăt toate au sub cer:/Răbdare, umilinţi, tăceri…//Da, totul are un sfârşit!/Suntem! Venim! Am răsărit!” – Inscripţie pe stâlpul porţii). Grigore Vieru s-a sfârşit nefericit înainte de a i se înfăptui năzuinţa unionistă  şi de împlinire în latinitate („Vin din munţii latiniei,/Deci, şi scrisul mi-e latin”). Poezia sa, însă, e vie: mai are adică a se bate pentru neîmplinirile ce au rămas: ţinutul de taină al naşterii sale e în continuare zăvorât, e captiv, iar limba locului e încă duşmănită, ameninţată în fiinţă.

În Lirice (cum singur şi-a botezat o bună parte a poemelor), precumpănitoare sub aspect tematic sunt, ca la toţi poeţii adevăraţi, dragostea şi moartea, Eros şi Thanatos, la Grigore Vieru, în primul rând , totuşi, imaginea mamei: rătăcită, pierdută, reînchipuită. Cine ar sta, de exemplu, să numere piesele din cuprinsul volumului consacrate mamei ar constata că acestea depăşesc o treime. Mai întâi, totuşi, nostalgia: nevoia adică (aşa cum ne va arăta etimologia greacă) de întoarcere, de revenire; o revenire oricând posibilă, o reîntoarcere care mai este cu putinţă – una care e dată spre a fi realizată. O înfăptuire ce cade îndeobşte în sarcina poeziei, aci mama cu laptele tăcut al sânului fiind deopotrivă eternitatea („În munţii cu brazi/Alb răsărit./Orice necaz/M-a părăsit.//Am văzut veşnicia -/Era singură./Tăcută/Ca laptele mamei”- Sus), sacrificiul înalt al imolării, simbolul manolic oferind în caz, însă asumat, matricidul („Pe mine/ mă iubeau toate femeile./Mă simţeam puternic şi sigur./Ca Meşterul Manole,/am cutreierat/să ridic o construcţie/care să dăinuie veşnic./am început lucru/şi le-am chemat la mine/pe toate:/pe Maria, pe Ana,/Pe Alexandra, pe Ioana…/Care va ajunge întâi,/Pe-aceea-n perete o voi zidi./Dar din toate femeile/A venit una singură:/Mama./-Tu m-ai strigat,/Fiule ?” – Mică baladă). Dar mama te mai apără şi de moarte, e chemarea ta athanasică („La munte izvorul/Din cer izvorăşte./Ca sufletul mamei,/Ca sfântul ei grai/În care te văd/Fără de moarte./Acolo, iubito,/Cetina leagănă/Mireasma pletelor tale./Dulcea suflare a lor/Apropie cerul de pământ./Şi eu în/Adâncu-i cel rodnic/Ca-n lumina ochilor tăi/Fără de moarte mă văd” – Poem în munţi). Mama, în fine, e patria (matria) şi graiul prin care se rosteşte, adunându-se în fiinţă, cel ce o locuieşte („Mamă,/Tu eşti patria mea!/Creştetul tău -/Vârful muntelui/Acoperit cu nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./Palmele tale -/Arăturile noastre./Respiraţia ta -/Nor/Din care curg ploi/Peste câmp şi oraş/…/” – Mamă tu eşti…), în prezenţa mamei, ca şi a pământului în care fiinţăm, având totdeodată şi certitudinea supravieţuirii într-o lume de dincolo, a aştepării nădăjduitoare: „În noaptea cea rece,/În ziua mai caldă,/Nimic nu detest./Există lumea cealaltă/Cât timp/Există pământul acest.//Suflet scăzut,/Idee înaltă./Dar/Încă-i frumos în cânt./Există lumea cealaltă/Cât timp/Există acest pământ.//Doine se-aud. Tresaltă/Întinderi cereşti./Există lumea cealaltă/Cât timp, mamă,/În noi vieţuieşti” (din Litanii pentru orgă).

Cu moartea poezia lui Grigore Vieru a avut o îndelungată, consistentă relaţie, deja o complicitate. Familiaritatea: „Mare eşti, moarte,/Dar singură, tu./Eu am vatră unde iubi,/Tu nu, tu nu.//Ce dulce este pe câmp/A ciocârliei umbră,/Ce verzi sunt pomii prin care/Melcii steleleor umblă!//Ce dulce-i femeia/Care-mi născu!//Prin mine un cântec de dor/A trecut chiar acu./Eu am ţară unde să mor,/Tu nu, tu nu.”- Prin mine, un cântec. De la moartea abstractă, moarte, mai exact, impersonală – acest ţinut nocturn, unde moartea nu mai apare ca posibilitatea cea mai proprie (cum ar spune filosofia), ci ca profunzimea goală a imposibilităţii – lirica lui Grigore Vieru tinde la o imagine mai apropiată, aş spune, inteligibilă a extincţiei – e ca o încercare în faţa căreia cu siguranţă vei pieri, dar aceasta să nu fie acum o moarte familiară, căreia i te opui, deja o cerţi, îi arăţi slăbiciunile ? Precum în acest excepţional fragment dintr-un întins şi complex poem, Litanii pentru orgă: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc/Cum te blesteamă unii, vreau să zic,/La fel cum lumina pârăsc.//Dar ce te-ai face tu şi cum ai trăi/De-ai avea mamă şi-ar muri,/Ce-ai face tu şi cum ar fi/De-ai avea copii şi-ar muri?!//Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc./Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.//Nu frică, nu teamă -/Milă de tine mi-i,/Că n-ai avut niciodată mamă,/Că n-ai avut niciodată copii”.

Erosul, de regulă, se însoţeşte cu obsesia funebrală, enunţarea morţii şi a vieţuirii în preajma acesteia e îmblânzită adesea sub ardoarea erotică, mai scurtă şi intensă. Iubirea estompează brutalitatea diferenţei, îndulceşte fatalitatea absenţei: „Lipseşti dintre lumine,/Dar nu lipseşti din mine.//Lipseşti de la fereastră,/Dar nu din limba noastră.//Lipseşti din blânda seară,/Dar nu lipseşti din ţară.//Plecată eşti în moarte/Ci-aproape, nu departe” (din Litanii pentru orgă).

Poet social, dar făcând parte şi  „din falanga metafizică a poeziei române” (Daniel Corbu), Grigore Vieru izbuteşte, cum ar fi spus G.Călinescu, a converti  tendinţa naţională în poezie pură. Ca în acest poem de iubire, o capodopoeră: „Gloria în care/exist şi exişti/Atât de mult/la tihnă visează//Bucuroasă în ochii tăi/mari şi trişti/Inima mea s-a retras,/pe vremuri vitează./Glasul sângelui meu/cu glasul sângelui tău nuntind/Alcătuiesc cântarea/cea mai măreaţă./…/Greşit a fost, poate, chiar/locul în care Domnul/A zidit falnicii Carpaţi/în mijlocul vrajbei frăţeşti,/Barbarilor a greşit dându-le/pe pământ/pruncii şi somnul./Iar nu a greşit, nu a greşit/aşezând frumuseţea întreagă/în fiinţa ta care eşti./Graniţă nu există în calea/iubirii, nici timp mărginit!/Adevărat, adevărat ce spune gura/de sărut sângerândâ,/adevărat ce spune cartea,/Binecuvântând dorul/ce sufletul ne-a înnoit,/Iubito: ‚Această clipă a noastră/durează mai mult/decât durează la alţii moartea’ „ (din poemul Cântec de iubire).

A.I.BRUMARU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: