LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~A I Brumaru: „Eros şi Thanatos“

Repet – întărindu-mi însă convingerea –  ce am zis, ca însoţitor aproape perpetuu al lucrării scriitoriceşti a lui Petre Bucinschi, şi cu altă ocazie: proiectul romanesc al autorului, iniţiat, de inventariez bine, cu Petru şi Pavel (au urmat, se ştie, Cocoşatul din muzeu şi Depozitul de umbre) se împlineşte, iată, după părerea mea, destul de repede. Se împlineşte, mă grăbesc să adaug – fără, desigur, a se isprăvi – mai întâi tematic. E vorba, se înţelege, de teme epice, iar acestea vor fi fost, dacă nu tocmai generoase sub aspect narativ, cel puţin persuasive ca impact: de la tratarea în cotidianul profan a simbolurilor biblice (în Petru şi Pavel) la glorificarea corpului amoros, deodată cu despovărarea de prejudecăţi şi de falsa pudiciţie (în Cocoşatul din muzeu), la, apoi (în Depozitul de umbre), drama alienării, a înstrăinării, va să zică, şi manipulării; o dramă mai degrabă a istoriei în care adevărul e hăituit de ficţiune, de poveste.

Dacă epic vorbind tematica e, în seria romanescă a lui Petre Bucinschi, într-o necontenită diversificare, tema ideatică e totuşi unică: învederarea (ca să zic aşa, neferindu-mă acum de vorbele mari) a unei fenomenologii a umanului (ceea ce, de altminteri, s-a întâmplat frecvent în literaturile lumii). Cu alte cuvinte, nu arătarea omului în fenomenalitatea sa istorică, dar în chipurile sub care i se va desfăşura, de-a lungul vremii, duhul, lucrarea acestuia asupra lui însuşi. Fireşte, iubindu-se pe sine ori înstrăinându-se de sine, fiind (precum în romanul de faţă, acest Îngerul negru) în trup sau în afara lui, fiind în lume sau în afara ei, neîndestulat de viaţă ori sfârşindu-se sub soarele negru al melancoliei şi al morţii. Neştiind însă de care parte ar trebui să fii, de aceea a luminii, a întunericului, a răului, a binelui –  realităţi sau numai trăiri pe care încă nici nu le poţi desluşi sau defini. De partea amintirilor, care oricum sunt scurtate de consecinţe, sau de partea faptei? „Un exemplu eşti chiar tu – monologhează, de pildă, în carte protagonistul – lupt să te menţin lângă mine. Nu îmi pot lua gândul de la tine, de la moartea ta, ca un eşec lamentabil, ca acela al unor jumări arse. Stai întinsă în pat, atât de calmă, atât de mulţumită de ieşirea ta din vârtejul lumii, păşind într-un spaţiu profund liniştit, unde, cu ochii larg deschişi, poţi să exişti dincolo de puterea răului./…/ Pendulând între trecut şi prezent, sunt risipitor în sentimente. Forţe din afara gândului meu mă ameninţă cu surparea amintirilor. O voce străină, asemenea unui ţipăt, îmi înfrânează dorinţa de a te avea. Cu siguranţă este strigătul neputinţei”.  Deşi finalul romanului schimbă situaţiile, ca să spun aşa, limită, modifică poziţiile thanatice, ca şi motivaţiile interioare ale personajelor, incertitudinile, cum se vede, vor persista. Dăinuie ca însăşi viaţa, mai mult, ca însăşi moartea.
A. I. BRUMARU

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: