LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

„Temperatura elegiei“ – prefaţă de Artur Silvestri – la volumul Vesperale de N.N. Negulescu , Editura Litera, 1983, Bucureşti

          În vara lui 1982, printre numeroşii colaboratori „luceferişti” care ne însoţeau într-un scurt turneu literar oltenesc, se afla şi un bărbat cu alură sportivă, îmbrăcat corect şi chiar cu o mică extravaganţă vetustă (sacou, pantalon „uni” , cămaşă însoţită de o cravată eşarfă), purtând ochelari fumurii care îi dădeau un aer misterios. Adeseori, acest om tânăr, politicos îşi scotea ochelarii de la ochi, apuca un enorm aparat de fotografiat profesionist, marca Nikon, şi imortaliza prin instantanee, luate din cele mai neaşteptate poziţii, grupuri de indivizi, chipuri, peisaje. Acest secretar fotografic ad-hoc, care se oferise să reţină pe film tot ceea ce îl interesa din intimitatea literaturii în marş, era Nicolae Negulescu, care a şi scos, la un moment dat, din buzunare nişte manuscrise cu poezii, scrise cu o literă nervoasă, acută, mare: poeme incantatorii, delicate, de o tristeţe imprevizibilă.

Nicolae Negulescu a publicat deocamdată puţin (prin Luceafărul, prin Ramuri şi cam atât) şi a făcut foarte rău. Într-un moment în care insistenţa poeţilor pare a fi deja legiferată, literatura lui merita, am impresia, o soartă mai bună. Nimeni nu e, din fericire, vinovat de această marginalizare decât însuşi poetul, condamnabil de pasiv. Acum, acest liric, a cărui sensibilitate primitivă a ştiut să-l ferească de îngustul spirit propagandistic, s-a hotărât în fine să scoată un volum, Vesperale, o culegere de elegii care sunt sigur că nu va trece neobservată.

Nicolae Negulescu e un poet al enigmei, de esenţă poporană, cultivând prin definiţie o lirică tradiţională prin muzicalitate, aproape incantatorie, însă modernă prin dramatism. El porneşte dintr-o lume veche, dintr-un „adânc de departe” , cu voci oraculare, cu “lacrimi domneşti”, cu balade, cu zăpezi care îi înfloresc pe umeri: un univers legendar. Cântul lui e fără vârstă fiindcă e un imn al miturilor şi al virtualităţilor care lucrează adânc în individ: „Aducându-ne aminte / beau esenţă din cuvinte / câtă ardere mă simte / de din moaşte mai nainte / şi mă urcă noaptea-n cânt / peste pragul de pământ / fără vârsta de adânc / fir-aş înc-o dată prunc/”. Această muzică aproape mecanică, de esenţă folclorică, este însă a unui spirit cult care ştie că „originile”  nu trebuie imitate ci ascultate şi dezvoltate în spiritul lor. Simţul lui acut conjugă o sugestie energetică, pandurească, „voievodală”, cu un modernism al formelor, barbian, muzical, distilat enorm prin multe ţevi: „La o margine de lume / mă va curge nemurit / un albastru nenuntit / râul care nu mai vine / unde-aş fi / de vă mai sunt / mi-e sărutul legământ / între vămi descălecând / Voievodul meu Cuvânt/”. Într-un asemenea stil, Nicolae Negulescu dă producţiile lui cele mai valoroase esteticeşie, deci nu singurele. Este la el un dramatism ai elegiacului care aspiră spre muzical, purificându-se câteodată prin sunet, altădată plin încă de sentiment greu, năucitor, apăsat de contingent: „De mă dor, doamne, / umerii de tăcere / e pentru că lumea / mă-mprejmuie dinadins / e pentru că apusul / mă-ntâmplă în castelul / cu şei călărite de timp/” .

„Tradiţionalist” modern, de un talent ale cărui semne mi se par sigure, Nicolae Negulescu este, încă de acum, un poet de care trebuie să ţinem seama.

 

 

ARTUR SILVESTRI

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: