LUCEAFARUL ROMANESC

revistă on-line de literatură şi cultură

~Mihail Soare: Un fel de postfaţă (in memoriam Mircea Micu)

Aşa a fost să fie. Ca ultima prefaţă pe care care a scris-o să fie cea a cărţii mele „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”. Iar acum eu să scriu domniei sale un soi de postfaţă. La viaţă…

Nişte ignoranţi trompetişti moftangii zic că domnul Mircea Micu s-ar fi prăpădit ! Eu însă bag mîna-n foc că nu e deloc aşa. Deoarece l-am văzut zburând îmbrăcat  într-un fulgarin frăsiniu pe deasupra unor mesteceni miraţi. A plutit rotit printre zmeie ca un nor  primăvăratic adumbritor preţ de câteva şoapte, după care s-a făcut nevăzut.

„Şi-am început încet să plâng

Din ochiul drept, din ochiul stâng…”

Plăpând ca un fluture, se despovărase de vini şi de cărnuri şi de patimi ca de nişte lesturi spre-a-şi uşura plutirea. Pe mine m-a abandonat  între pereţii mei pictaţi cu cai verzi, lăsându-mi orfane neaşteptările,  visele, blagoveşteniile şi risipirile, toamnele, uimirile…

Visător incurabil ( „visez, ce să fac ?…” răspundea), nebănuit şi tainic precum luna-n pătrar, zeflemist şi singuratic, surâzător sau îngândurat, melancolic şi sufletist ca un popă de ţară, parodia cu har nepământean, nemaiîntâlnit de la Topârceanu încoace, pe mai toată lumea. Bănuiesc că în taină până şi pe Dumnezeu…

Era plin de paradoxuri (poate că de aceea-i plăcea poemul meu „Amintindu-mi de Kierkegaard”), când dulce  ca mierea de tei, când de neatins precum fumul ori aburul, când tăcut sau mofluz , când exuberant şi spumos ca un vin boieresc, aşa era…

Acum  mă dor mugurii,

viile cu strugurii,

privighetorile

din satul cu morile,

haina, cheutorile,

iedera cu zidurile,

carnea macră, ridurile,

zările ararele,

gara, felinarele,

ceţurile, ploile,

miercurile, joile,

gândurile şchioapele,

iernile mioapele,

neplutirea lotcilor,

sufletul, toate mă dor…

Şi dacă tot a plecat fără să-mi zică vreo vorbă, îmi voi fereca şi mai al dracului cetăţile, taina, niciodăţile, şi-mi voi încifra şi mai abitir tăcerile, semnele  şi vrerile…

În „Presimţire” spunea:

Am să vă las şi-am să mă duc
În vârful frunzelor de nuc
O să-mi gustaţi râsul amar
Poate din ce în ce mai rar.
Am să vă las şi-am să mă duc
În vârful frunzelor de nuc.
Spre munţi am să mă duc frumos
Suplu şi tragic pân’  la os
Şi am să mă-mbrac precum un mire
Sosit în zori la mănăstire.
Şi n-o să ştiţi de ce-am plecat
În noaptea grea ca un oftat…”

Dar poate că glumea, şugubăţ şi mucalit ca mai mereu, şi cine ştie dacă nu

ne-om trezi cu domnia sa întoarcându-se cu cocorii la primăvară ! Eu îl aştept…

MIHAIL SOARE

23 iulie 201

Niciun comentariu până acum.

Lasă un comentariu