Pe autorul acestei cărţi, Francisc Ion Dworschak îl consider ca pe una din remarcabilele persoane pe care le cunosc. Mi-a atras prima dată atenţia când am citit articolul său în Vatra (februarie – martie 2001 şi inclus în acest volum) şi pe urmă l-am găsit menţionat în mai multe locuri în jurnalul “Trecut-au anii…” al lui Virgil Ierunca (fuseseră colegi de liceu). l-am obţinut adresa şi am început să corespondăm în vara anului 2001. Deşi nu ne-am întâlnit personal, mă mândresc să-l consider un apropiat şi stimat prieten. L-am întrebat dacă era înrudit cu Antonin Dvorak, compozitorul ceh, dar el nu a putut confirma această obârşie. Tatăl lui fusese un medic militar în armata de ocupaţie austriacă în timpul primului război mondial. S-a îndrăgostit de o fata româncă de pe valea Oltului şi după război s-a reîntors şi s-au căsătorit. Francisc s-a născut în 1922 la Râmnicu Vâlcea unde şi-a făcut liceul, pe urmă a început studiile medicale la Universitatea din Cluj, pe atunci refugiată la Sibiu, Ie-a continuat la Viena unde a obţinut diploma de medic în 1948. Doi ani mai târziu a imigrat în Canada, unde s-a dedicat profesiunii şi familiei sale. A ieşit la pensie în 1997 fără a fi publicat de fapt nimic afară de câteva contribuţii la medicină (aşa cum ne-a informat el). La vârsta de 78 de ani (în 2000) se lansează în ceea ce a devenit o “nouă carieră” – publicând articole în apărarea reputaţiei lui Mircea Eliade şi împotriva unor crunte asalturi ale unei armate de agresori semi-organizaţi.

Hotărârea lui de a scrie, aşa cum s-a exprimat într-o scrisoare primită de la el, se datoreşte frustraţiei văzând această campanie împotriva lui Eliade condusă într-un fel aşa de nedemn şi provocator. Rezultatele acestor eforturi sale sunt conţinute în această lucrare, şi datorită sprijinului lui Gabriel Stănescu şi al Editurii Criterion Publishing.
Francisc Dworschak se împotrivise publicării acestor articole în formatul unei cărţi pe care nu o socotea că ar fi suficient de “academică”. El nu trebuie să se scuze de a nu fi un “academician”. Ce mă impresionează pe mine – un profesionist – este profunzimea erudiţiei şi familiarizarea sa cu polemicile recente anti-eliadiene. >>Mac Linscott Ricketts : ” Cuvant inainte”la volumul aparut in ed. Criterion Publishing >>>>>

(GRIGORE VIERU)

Pe la inceputul anilor ‘80, intr-o discutie cu Eugen Simion, Noica reprosa generatiei pe care o reprezinta, acolo, la Paltinis, criticul ploiesteanm ca n-a dat un detractor al lui I.I.Caragiale.Filosoful era iritat de acceptarea zeflemiei, intelegand caragialismul, pe urmele lui Petre Pandora, ca o “fronda iresponsabila”. Ce se intampla, oare, azi cand societatea noastra se caragializeaza vazand cu ochii? De ce iubindu-l pe Eminescu (observa, candva, un critic) il urmam pe Caragiale? Dar il mai iubim pe Eminescu? Pun toate aceste intrebari deoarece fermentatia posrevolutionara a reinviat polemici, demult defuncte, ignorand castigurile exegetice si manevrand etichete “scutite”, s-ar parea, de oboseala demonstratiei. Iata, surprinzator si umilitor, neodihnitul spirit criticist se angajeaza in demolarea lui Eminescu. Sa ne intelegem: nu e vorba de a vida spatiul exegetic eminescian de o discutie critica (intotdeauna necesara); respingem, si noi, uniformitatea de reactii si credem, la tandu-ne, ca idolatria nu face casa buna cu spiritul critic. Nu de sactificare si imobilism e vorba. dar a explica valul violentelor si pofta macularii (atatia scriitori mari fiind tinta agresiunii joase) prin “inhibitia indelungata” si calusul dictatorial inseamna, iarasi, o>>>>>>

Scriitor poate “mai diferit “- da , dar “important” pentru romani nu cred ca voi fi vreodata , deoarece sunt roman. Daca Coelho ar fi scris ceeace eu am scris, era acceptabil si onorabil sa fie tradus in romana, dar daca ai neobrazarea sa scrii direct in limba romana, de la distanta , ceva deosebit si de clasa, atunci, lasa neica, stim noi, avem noi, etc, etc. Plesu, Liiceanu, Patapievici si alti “vizionari”, care de la mincatul de rahat au trecut la plagiatura si non-sens filozofic , sunt pe treapta cea mai ridicata a culturii romane actuale, pentru ca suntem ocupati de o clasa noua de qvasi-intelectuali care inca mai sunt suportati de o intelectualitate in deruta ; o intelectualitate care inca mai bijbaie pe un drum pe care, in fond, l-ar putea strabate acum, cu fruntea sus, libera si nesilita in lanturi. Dar imi dau seama ca majoritatea sunt inca dependenti de buna-vointa a celor la putere. >>>>

Eu am trăit în rai. Era cald, parfumat, umed. Oamenii mari îi spuneau „seră”, dar eu ştiam: era raiul. Auzisem puţin despre rai. Mult mai multe aflasem despre iad. Cînd spun, chiar şi acum, acest cuvînt înfricoşător, iadul, în faţa mea apare ograda noastră de atunci, galbenă şi coaptă, în august, pămînt de deal, humă uscată, crăpată. Deasupra unei cărţi stau toţi aplecaţi şi printre capetele lor, unite ca petalele într-o corolă, am apucat să zăresc imaginea înfricoşătoare: un biet om dezbrăcat, fără apărare într-un cazan cuprins de vîlvătăi uriaşe. O vietate îngrozitoare aşadar, un alt om, rău, cu coarne şi coadă, îi scotea nefericitului maţele cu furca şi isprava asta îl înveselea grozav.
Toţi priveau într-o tăcere liniştită, nimeni nu se scandaliza, nici chiar mama, pentru care zgîrietura unui pui, la aripă, era o durere. Nici chiar ea, numai eu n-am putut să nu strig:
– De ce?!
– Dracii. Aşa păţesc toţi cei care merg în iad.
– În iad?! Şi>>>>>>> Mariana Brăescu

-Ce casă uitată de Dumnezeu! spuse Ford. Se potriveşte perfect cu tine, unchiule Gange. Tot aşa de plin de taine trebuie să fie şi locul din Tibet unde izvorăşte un fluviu care poartă acelaşi nume ca al tău. >>>>

… Citesc abia acum seria se studii şi articole reunite de Călin L. Cernăianu sub titlul „Conjuraţia anti-Eminescu” în revista „Semnele timpului. Pagini pentru cazuri extraordinare”, Nr. 3-5 (2002) – pe care mărturisesc a le fi răsfoit de câteva ori găsind cele mai uşoare pretexte să le pun deoparte (mai ales antiintelectualismul agresiv al autorului, care ritmează ca o perdea intermitentă drumul spre un posibil contact cu informaţia, a constituit, cred, reaşezarea aproape mecanică a acestei cărţi mereu la baza teancului de aşteptare). Apariţia d-lui Călin L. Cernăianu în eminescologie a fost, şi pentru mine, o reverificare tonică a documentelor despre poet – cu legislaţia timpului; autorul a clarificat multe lucruri de ordin general şi am sperat tot timpul că va veni cu precizări juridice categorice. Chiar aduce asemenea lămuriri în câteva zone – pe care le voi aminti la momentul potrivit. Până la eventualele elogii, însă, trebuie să parcurg nisipul fierbinte al unor interpretări care nu-mi dau linişte. >>>>