PETRE TUTEA INTR-O RECITIRE – A.I. Brumaru: „Pelerin spre absolut“

Era prin 1965 când l-am cunoscut pe marele gânditor. Monologa, rar de se mai auzea câte o replică. E Ţuţea, mi-a spus scriitorul Mihai Neagu Basarab, student încă la Medicină, fiul doctorului Neagu, un reputat specialist, cunoştinţă mai veche a maestrului. Aveam să aflu mai multe despre Petre Ţuţea de la Oscar Lemnaru (Holtzman) cu care ne-am întâlnit, eu şi Adrian Boeru, la o masă pe terasa de la “Lido”, lângă piscina cu valuri artificiale. Lemnaru, boem irecuperabil, dedat retoricii fugoase şi sclipitoare de cafenea, unde omul era năucitor, tăind cu ironii şi paradoxuri orişice agresiune; sau, încă, înfruntându-te cu anecdote bine piperate. Spusele lui le-a luat pustia, câte vor fi rămas, câte să mai rămână ? Omul s-a cheltuit totuşi în tihnă şi într-un fel de împăcare; la bătrâneţe a rămas solitar, un izolat. Era spinozian şi se vorbea între tăinuitorii de la “Nestor” ori de la “Turn”, că scrie o Logică. Lui Petre Ţuţea îi era – destul de ciudat, căci fusese evreu – prieten şi devot. Ţuţea ar fi fost, zicea el, adevăratul lider al extraordinarei lor generaţii, nu Mircea Eliade, e un geniu vivant, tangibil (ceea ce va admite mai târziu şi Emil Cioran, cum se ştie). >>>>