Constantin Cubleşan: „Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga”

Destinul scriitoricesc al lui Octavian Goga este, poate, singular în istoria literaturii române. De un succes extraordinar în anii debutului său poetic, tocmai prin expresia angajată a unui lirism în care naţiunea română (nu doar ardelenii) îşi regăsea “cântate” nevoile şi neamul, ca să preiau o sintagmă eminesciană, după împlinirea dezideratului realizării Marii Uniri de la 1918, creaţia lui a apărut brusc, aproape tuturor celor care vedeau în el, până atunci, un port drapel, ca un profet consumat, cu misiunea încheiată, însăşi etichetarea lui de cântăreţ al pătimirii neamului nu voia să însemne altceva decât că aparţinea unui trecut în care îşi avea, fără îndoială, un lor de primă importanţă, dar care în noua lume nu-şi mai avea sensul decât ca o minunată relicvă, tocmai bună de aşezat în vitrina unui muzeu al bătăliilor de veacuri ale românilor pentru neatârnare naţională. Nimic mai fals într-o atare înţelegere a acestei voci mesianice care, însă, nu era în totul numai atât. Curios este faptul că poetul însuşi pare a-şi fi acceptat rolul artistic în acest sens, el intrând cu paşi fermi, din chiar primii ani ai Unirii (şi continuând apoi până al sfârşitul vieţii) în politică, pentru a împlini în faptă pragmatică ideea şi idealul pentru care îşi înstrunase odinioară corzile intens vibrante ale lirei sale. >>>>>>