~Melania Cuc: „Drumuri“

Cauciucurile fâşâie pe asfalt. Ieşim din aşezarea cu aură medievală bine temperată, şirurile de case ridicate în brâie din piatră smulsă din gingia muntelui din apropiere îşi vor arăta îndată doar acoperişurile de ţiglă roşie. Ne îndepărtăm de Reghin, de oraşul viorilor, dar şi cel mai apropiat conglomerat urban de satul în care m-am născut şi am copilărit.

Din nimic, îmi apar, mi se derulează prin faţa ochilor o mulţime de clişeie patinate de vreme. Amintiri. Sunt încă în rame de lemn cioplit ţărăneşte, pe pereţii casei bunicilor mei din Archiud – colo nişte bucăţi de carton din care ciopoarele de bărbuncari în costume albe, naţionale şi cu tricolorul românesc aşezat în diagonală peste pieptarele din piele de miel, privesc fix în lentila aparatului de fotografiat.Unul desuet.

 Oale şi ulcele sunt oamenii din fotografii, doar amintirea, chipul lor decupat de meşterul fotograf a dăinuit  peste zecile de ani, amintind de cei care, sub îndrumarea faimosului doctor Nicoară, au sărbătorit la Reghin, ziua de Zece Mai, cu doar un an sau doi mai înainte de-a izbucni pojarul celui  de Al Doilea Război Mondial.

Doctorul Nicoară! Nu ştiu dacă vreo stradă din Reghin îi poartă numele azi, nici dacă are un bust, o statuie în incinta oraşului pe care l-a înnobilat cu fiinţa sa. A fost o legendă locală şi nu doar.

Mă scutur de amintirile copilăriei pentru a privi în amonte, broderia norilor alburii aşezată peste albastrul  acela pe care nu-l poate egala niciun pictor peisagist.

S-a pornit şi o pală de adiere cu miros de fân cosit de curând. Şi arborii de pe marginea drumului se zbat în vântul subţire, peste fâşia  de asfaat peticit.

În Ţară, în Sud, canicula muşcă, dar aici, la poala munţilor, apar primele semne ale ploii care se anunţă deja şi-n ziare.

Casele de gospodari, jumătate piatră, jumătate lemn, apare ca nişte dinţi de copil într-o gingie, pe marginea râului Gurghiu, apă care se tot îngustează până  devine şipot răsărind din alt şipot, de sus, din Munţi, rostogolind valuri şi păstrăvi strălucitori peste pragul cascadelor în miniatură.

Am lăsat în urmă şesul şi Mureşul, apă leneşă şi îngrăşată de humusul codrilor pe care-l cară dinspre izvoarele borborisitoare către câmpie, spre vestul transilvan.

Undeva în drumul lui, ajunge şi în satul poetului Ion Horea, cel care, deşi e stabilit la Bucuresti de o viaţă, şi-a cântat şi îşi cântă încă dorurile şi locurile natale, apa cea mare cu luntrea trasă la edec. Poetul îşi face mărturisirea genial şi atemporal.

Către munte, pe drumul pe care am purces noi, sate cu nume şi specific clar românesc, ne ies în cale cu pomii plini de roadele care dau în pârg. De aici, înspre piscuri, se ridică vechiul cuib de vulturi, locul celor care au ţinut capul sus, credinţa în inimă şi drumul oieritului l-au dus în transhumanţe până peste crestele care dau spre vechiul Regat, apoi prin bărăgane, către Marea cea Mare.

 Hodac, Ibăneşti, Glăjărie… localităţi cu un destin clar românesc. Şi, iar vin amintirile personale, îmi retrăiesc serile târzii în care, copil fiind, îi aşteptam pe ai mei să ajungă acasă, de la Ibăneşti, de acolo unde duceau în fiecare primăvară pănura pentru sumane şi cioareci, ţoalele, cergile din lână pentru acoperemântul  de pat… Nu m-au luat niciodată cu ei la „piuă”, pentru că drumul acela era lung şi anevoios pentru un copil. La piuă ca şi la moară, se aştepa zile şi nopţi la rând. Dar… îmi aduceau în schimb, poveştile şi mirosul acela de lână spălată în apă fără săpun, fără detergenţi.

Aici veneau ai mei, din sătucul nostru de pe câmpie şi obiceiul acela făcea parte din calendarul anual pe care îl respectau întocmai.

Nu ştiu dacă mai există vreo piuă în funcţiune pe toată valea Lăpuşnei. Poate. Aş vrea să aud sunetul cascadei care intră brusc în vâltoare, să văd zbaterea apei în morişcă şi să simt din nou mirosul de primeneală al pânzăturilor de altădată. Vise.

Tot în partea asta de ţară, la Glăjărie, a venit bunica, după ce tata, singurul ei fiu, a plecat în Cer. Bunica Varvara a fost o ţărancă capabilă să treacă peste suferinţa personală, pentru a împlni rosturile care se fac unui mort.

A ajuns aici, tocmai de la câmpie, pentru a ,,tocmi” crucea, semnul de mormânt, pentru fiul ei. Şi-a făcut datoria de creştină!

 Pe atunci, eram adolescentă şi nu-i înţelegeam încăpăţânarea de-a face singură toate rosturile după înmormântarea tatei. Azi, când eu însămi am depăşit cu mult etatea la care tata ne-a lăsat singuri pe lume, pot să intuiesc golgota pe care bunica mea a urcat-o în lacrimi şi într-o rugăciune, umblând pe jos, cu desagii aruncaţi pe umăr, zeci de  kilometri, întrebând în stânga şi în dreapta: Om de omenie, unde-i casa celui mai vestit cioplitor de piatră din partea locului?

Gândurile mi-o iau înainte şi simt cum devin de-a dreptul opacă. Dacă mă priviţi doar pe dinafară, nu cred că veţi vedea adevărul.

Nu vreau să jelesc trecutul.

Nu mi-e ruşine, dar nici nu mă laud cu rănile mele din copilărie.

Las uşor geamul de care mi-am lipit obrazul. Simt o aripă de răcoare fizică şi în nări, simt mirosul de iarbă înflorită. Iarbă grasă de munte.

Masivul spre care ne încercăm puterile pare a fi la doar o aruncătură de bâtă ciobănească, peste păşunile smălţuite cu flori şi livezile cu pometuri care nu au fost niciodată tratate cu  chimicalele atât de vestite şi de… nocive.

Apare o troiţă împodobită cu şervete cusute de mână, multe cindeie, cum li se spune prin partea locului, stau ca un giulgiu real peste trupul de tablă vopsită.

Mai încolo, sunt case de-a dreptul masive, cu acoperişuri îndrăzneţe din ţiglă italienească, ce mai, ,,imobiliare”  ca de oraş, cu geamuri termopan şi uşi din fibră de sticlă. Aici, viaţa merge de-a berbeleacul. Sau doar a luat-o la  trap. Ce ştiu eu despre Valea care se emancipează, de tot mai rar poţi întâlni câte o căsuţă tradiţională, din bârne şi cu şindrilă rărită.

Sunt localităţi trainice, adevărate contraforturi de apărare a romanităţii de-a lungul vremurile în care legile veneau de la Budapesta sau (şi) de la Viena. Munţii din mejdia lor sunt acoperiţi de păduri seculare.

Aş vrea să fie duminică, să văd pe drum ţărani în straie albe. Şi bisericuţe albe şi cu  grinzi de lemn îmbucate în coadă de rândunică…

 Ştiu că mai există asemnea comori nu doar în muzee, ci şi în lada de zestre cătrinţe şi cămăşi, în câteva sate, bisericuţe care ele însele au devenit relicve ale unor sfinţi care le-au apărat cu tot crezul lor. Bisericuţele care au rezistat  ,,modernizării”, au picturi străvechi aliniate de-a lungul pereţilor. Mi s-a vorbit despre ele şi sper să le şi văd odată.

Bisericile fastuoase, ridicate în satele bogate, din drumul nostru, sunt ca monumentele triumfale, albe şi aproape trufaşe, cu turnuri  acoperite cu tablă zincată, strălucitoare.

 Simt nevoia să critic gustul oamenilor pentru cele sfinte. Nu o fac, îmi înghit cuvintele de reproş şi îmi zic că… sunt doar o cârcotaşă. La urma urmei, prefer să-mi văd Biserica îmbrăcată în purpură, decât să umble în zdrenţe. Dar, oare, o cale de mijloc nu există?

Nu. Suntem numai oameni, nu sfinţi.

Tocmai am trecut pe lângă un cimitir cu mormintele acoperite de iarbă. Liniştea, acolo, ţiuie sigur. Ea există, dar nu o auzim din pricina zgomotului pe care îl face motorul automobilului care ne cară fără crâcnire de câteva ceasuri bune încoace.

 Acum, în peisaj apare firma unei societăţi comerciale prospere, una cu obiect de activitate în ,,industira lemnului”. Aur… aurul verde.

            Mai înainte de a intra în codrii cei falnici, văd, pe partea stângă a drumului, o proprietate întreţinută sever, nemţeşte. Totul este riguros, calculat, de la gardul viu tuns la milimetru, până la cornişa clădirilor din lemn lăcuit bine. O ordine nefirească pentru aceste locuri, una cu unghiuri sigure şi… fără ţipenie de om în jur. Nu sunt nici gunoaie aruncate de-a valma. Neverosimilul situaţiei îmi atrage atenţia. Pun întrebări.

 De ce nu as fi mulţumită?

            Nu-i problema mea!, zic, şi  întorc capul, schimb imaginea.

 Maşina rulează cu grijă pe şoseaua, care este din ce în ce mai desfundată.

Mai încolo, dăm şi peste o prăvălie sătească. Una obişnuită, cu reclame la Coca Cola şi bere neaoşă îmbuteliată în ,,sticle” de plastic.

MELANIA CUC