~Mircea Micu: „Ca o stea fixă (Gheorghe Pituţ)“

Ochii săi aveau profunzimea şi melancolia catifelată a cerbilor rătăcitori prin păduri bântuite de mister. Era robust şi aparent moale în mişcări, calm ca un lac neatins de vânt, avea fibrele vii, ochii săi încordaţi ca nişte strune şi receptivi la tot ce se întâmplă în jur. E suspicios ca un preceptor financiar.

A fost pădurar-şef şi, din această zonă a vieţii sale, mai aventuroasă decât s-ar crede, are amintiri fabuloase. Poezia lui e ca o nucă rotunjită în ocrotirea cojii, ascunzând miezul cu miros dulce-amar de toamnă credincioasă coacerii sale. Era un ţăran sfânt şi nealterat.

Visul său era să aibă câteva sute de oi şi o casă zvârlită pe clinul unui deal ca o nădejde, păzită de brazi, câini credincioşi, veveriţe şi sclipirea eternă a Stelelor fixe.

În tot ce făcea avea o măsură şi un comportament de ţăran autentic. Mânca domol, mestecând rar şi metodic. Tăia carnea cu nelipsitul briceag în bucăţele savurându-le cu sfinţenie.

Perseverent ca un tren înaintând într-o singură direcţie, sufletul său era curat ca un ştergar de Paşte. Ocrotitor ca un vulture neagresiv, îşi păzea „tribul”, trei copilaşi, nevasta şi soacra înţelegătoare şi cu umor.

Când scria se detaşa complet de cei din jur într-o izolare vecină cu reculegerea. Tot ce a scris, de la „Cine mă apără” la „Stelele fixe” şi la poeziile ineditele apărute după prematura sa dispariţie, poartă semnul originalităţii şi a talentului de excepţie. Poezia lui e ca perla hrănită din carnea scoicii suspinând în adâncuri albastre, năzuind să-şi arate splendoarea şi strălucirea fără egal. Este poetul care îşi descoperă cititorilor caratele veritabilei sale poezii, cu fiecare nou volum apărut.

Astăzi, Gheorghe Pituţ ar fi rotunjit 70 de ani…

MIRCEA MICU