~Olga Morar: „Magda Isanoş sau poezia religioasă“

MAGDA ISANOS (1916 – 1944)

Magda Isanos este reprezentanta liricii basarabene interbelice.

Încă de la o vârstă fragedă, şaisprezece ani, Magda Isanos debutează, elevă de liceu fiind, la revista şcolară “Licurici” din 1932 nr. 2 cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvară, iar în numărul din aprilie 1933 cu poezia Gelozie. Acest prim pas al debutului este urmat de colaborarea la revista “Ghiocei” lansată în 1934, de societatea culturală “Iulia Hasdeu” şi unde Magda Isanos publică două proze scurte Creionări, Inseparabilele şi poezia Macii.

Numele Magdei Isanos este legat şi de alte reviste  precum “Cuget moldovenesc”, “Pagini basarabene”, “Viaţa Basarabiei”, “Însemnări Ieşene”, de gazeta ieşeană “Lumea ” sau de “Iaşul”, urmează apoi o colaborare cu “Jurnalul Literar” (săptămânal condus de George Călinescu), “Revista Fundaţiilor”, “Vremea”, dar şi alte periodice ale vremii.

A vorbi despre Magda Isanos înseamnă a vorbi despre un înger cu aripi frânte, mult prea repede de un destin care s-a grăbit să ia un suflet pasionat de frumos şi adevăr.

Creaţia Magdei Isanos este impregnată de personalitatea sa ce alternează între eleganţă, suavitate şi o energie care răzbate dincolo de fiinţa ei chinuită de boală. Deşi a făcut studii de drept marcând-o din punct de vedere profesional, a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fapt demonstrat de pasiunea ei pentru literatură, care a atras-o de timpuriu şi a apropiat-o mai târziu de cel care avea să-i devină soţ dar şi colaborator: Eusebiu Camilar (împreună scriu drama în patru acte Focurile inspirată de răscoala lui Horia şi Minunata istorie a lui Nastratin Hogea o traducere din Leonid Soloviev).

În studiul creaţiei sale poetice trebuie nu doar să amintim ci şi să ne aplecăm asupra dimensiunii religioase a textului Magdei Isanos. Vom regăsi o religiozitate ce parcă descinde uneori din Tudor Arghezi, cu reproşuri şi mici revolte, alteori inspirată din psalmii biblici sau din folclorul ritual, căci foloseşte simbolurile umbrei şi fumului ce reprezintă efemeritatea, de asemenea apar alternanţele profan – sacru, singurătatea muntelui ce parcă ar fi de sorginte sadoveniană sau o reîntoarcere spre increat ca la Lucian Blaga şi totuşi tristeţea sa îmbracă forme ale imaginarului poetic feminin al Magdei Isanos.

Dumnezeul din poezia Magdei Isanos este natura sau “Dumnezeul – natura”. Acest Dumnezeu e forţă vie a materiei, căci natura este concepută ca un univers viu, iar “noţiunea de divinitate, în cele mai reuşite poezii care o definesc pe Magda Isanos, este subordonată de animism. Terminologia cu toate că e împrumutată din vocabularul biblic, exprimă totuşi , mai întotdeauna, o realitate umană şi una transcendentă, metafizică. Ceea ce în poezia ei poartă numele de Dumnezeu nu e absolutul ci puterea şi forţa materiei. E pomul, e firul de iarbă şi stropul de ploaie. Zeii ies din pământ, sunt forţele ascunse, material în diferitele ei forme luând înfăţişarea arborilor şi tufişurilor.”¹

“În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci

făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,

cerându-le mămăligă şi ceapă.

Era când câmpie verde, când apă.

Alteori se făcea mic

şi se-ascundea în floarea de finic,

ori s-apuca să crescă păpuşoaie,

s-ajute furnicile la muşuroaie,

să dea pământului mană şi ploaie.” ²

(Dumnezeu)

Poeta comunică cu natura însă acest lucru vine ca o aspiraţie de a păşi către lume a de dincolo şi nu ca o renunţare la viaţa terestră. Moartea nu-i aduce bucuria paradisului cucerit:

“Da. Somnul meu ar fi adânc şi bun,

visul mai verde, geana-n funigei,

şi n-aş mai dori nicicând, copiii mei,

în raiul trist cu sfinţii să m-adun.”³

(Raiul)

Sfidează raiul creştin opunând imaginea lăcaşului de veci care e pământul, raiul verde al florilor, poate dorind să fie lăsată aproape de tot ceea ce îi aminteşte de oameni, viziunea fiind telurică:

“Mi se părea că sunt culcată-n fân,

duhurile pământului mă rugau să rămân,

să nu zbor într-un cer îndepărtat,

pe care niciodată nu l-am ştiut, care nu m-a chemat.”⁴

(Duhurile pământului)

Tema morţii la Magda Isanos e diferită de cea a tradiţionaliştilor şi ortodoxiştilor, căci ea rămâne poeta perenităţii vieţii şi a naturii, iar moartea e un semn al înnoirii materiei. Natura e adăpost şi odihnă veşnică, repausul universal, iar Dumnezeu e în orice componentă a naturii.

“De fapt nu era Dunnezeu era pom

Şi câteodată avea glas de om.

<Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste

Câmpii dezmierdate şi creste…>”⁵

(Acuma cântecul s-a sfârşit)

Dumnezeu se află în fiecare om purtând miracolul divin al vieţii. Se poate observa o influenţă a psalmilor arghezieni, însă cu puternică amprentă a viziunii poetei:

“Eu cred în Dumnezeul ţarinei mele

printre cartofi domnind ca prin stele

Nu mă tem de fulgerul lui; e un amnar,

Dumnezeu ca şi mine-i plugar;

Seamănă, pune vie, culege

Uneori nici n-aşteaptă să lege”⁶

(Ion)

Se poate găsi în poeziile Magdei Isanos şi o viziune folclorică ce descinde parcă din Mioriţa sau eminesciana Mai am un singur dor , dar rugăciunea poetei se îndreaptă de această dată spre zânele de rouă, care să-i găsească patul de veci în pajişti, crânguri şi ape, fără o viziune mistică.

“Drept lumânare,

aş vrea o floare

Drept rugăciuni şi tropare,

Vântul să bată, iarba s-aplece mai tare..

Aşa mă rog vouă

zâne de rouă

să mă dezmierde

şi-n moarte

zarea pământului verde”⁷

(Zâne de rouă)

Concepţia poetei este profană fără să fie vorba de un cult mistic.

“Raţiunea ei de a fi este aceea de a face ceva, de a lăsa ceva în urmă, de a putea spori, cu o dâră de-o clipă, distanţa până la punctul înfrângerii în disputa cu marele timp. A nu-ţi împlini lucrarea pentru care te-ai născut, pune sub semnul întrebării însăşi clipa fiinţării între pragurile neantului. Neîmplinirea; iată argumentul suprem pe care Magda Isanos îl aruncă, în această primă fază a poeziei sale, în balanţa rugii prin care cere o amânare:

Doamne, n-am isprăvit

cântecul pe care mi l-ai şoptit

Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară

în orice seară…

Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!

Deschide colivia, fă să zboare

cântecele mele nerăbdătoare”

O disperare surdă fără margini sună în aceste strigăte către o divinitate surdă la chemările ei. Poeta e conştientă de gratuitatea rugii, dar spaima e mult mai puternică pentru a nu implora un ajutor din afară.”⁸

În poezia socială divinitatea este un simbol, plină de îndoieli poeta invocă un Dumnezeu blând şi bun cu oamenii sărmani întrebându-se unde poate sta Dumnezeu atât de departe, ca să fie absent la durerile lumii:

“Doamne n-ajung pân’la tine

vârfurile acestor păduri de suspine?

Cum eşti tu atotştiutor,

să fi dat pâne de-ajuns tuturor,

culcuş pentru copiii îngheţaţi,

câte puţin din lumina celor bogaţi,

câte puţin din cerul lor senin,

de care îngerii întraripaţi se ţin.”⁹

(Doamne n-ajung pân’la tine?)

“Dumnezeu e un pom, un om devine rugăciune. Un panteism cu rădăcini în trecutul uitat colorează atitudinea finală; dureroasă în sine, integrării în matricea naturii, iî urmează regenerarea în forme schimbate. Ni se vorbeşte deci de metamorfoze, idee-boltă în ” Imnuri pentru pământ”:

“Oare n-am fost şi un arbore mai demult?

Şi astăzi nu-s tot materie?

Forme pieritoare, vise puzderie,

de unde pieriţi?

Laudă, oricum, laudă ţie,

natură şi forţă vie

mamă care ne legeni pe jumătate adormiţi…”¹⁰

Capodoperă a creaţiei Magdei Isanos, poezia Copilul meu, să nu mă cauţi propune dintr-o perspectivă feminină o reluare a temei morţii asemănătoare celei din poezia argheziană De-a v-aţi ascuns unde un destin necruţător sau un Dumnezeu ce parcă, aşa cum însăşi poeta spunea “nici n-aşteaptă să lege” răpeşte o viaţă mult prea devreme şi prea nedrept,  însă jocul cu moartea nu poate dura la nesfârşit, poezia devenind o sinteză a afectivităţii poetei, ce-şi lasă o amprentă de neegalat ca expresie lirică:

“Ai să cunoşti că-i mama după pace

şi după felul în care totul tace –

durerea şi grija de mâine –

după mirosul de gutui şi pâine

Ai să mă ştii şi-ai să zâmbeşti dormind.

Eu, când am să văd soarele răsărind,

de teamă să nu mă fac rouă şi să nu mor,

am să-mi iau îngerii şi am să zbor”

(De-a v-aţi ascuns) ¹¹

“Poezia coboară din intensitatea emotivă şi din clocotul interior de sentimente într-o fabulaţie mistică, uscată şi naivă. În poezii cu motivări mistice ca  Ingerii morţii ,Bunavestire, După scriptură, Magda Isanos se îndepărtează de incidental la tribuna realistă a artei. Numai realitatea îi dărâmă idolii şi îi risipeşte iluziile, rămându-i o singură credinţă adevărată aceea în viaţă şi în oameni.”¹²

Aceasta este în linii mari o parte din creaţia Magdei Isanos, o părticică din fiinţa ei plină de sensibilitate, veşnic tânără, îndrăgostită, mângâind şi tămăduind sufletele, stârnind lacrimi şi renăscând din fiecare floare,fir de iarbă, bob de rouă, din fiecare element al naturii pe care a cântat-o şi a iubit-o atât de mult. Cu fiecare toamnă care vine peste noi suntem mai trişti şi mai săraci, căci fiecare toamnă aduce aminte de sfârşitul celei care s-a stins în lumină.

“Era un revărsat tulbure de zori în acel noiembrie 17, 1944, când Magda Isanos a simţit că trece definitiv acolo unde doar o presimţise, cu o nespusă sfâşiere. A rugat-o pe maică-sa, care-o veghea să dea de-o parte perdelele ca să vadă răsăritul soarelui. Tot ca în stihurile ei de poetă a luminii şi dragostei de oameni, ea a trecut dintre cei vii cu faţa îndreptată spre lumina pe care-o vestise profetic în poemul Aştept anul unu“¹²
NOTE:

1. Magda Isanos, Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p.12

2. Magda Isanos, Confesiuni lirice, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989, p.71

3. ibidem, p.138

4. ibidem, p.141

5. ibidem, p.235

6. ibidem, p.38

7. ibidem, p.163

8. Horia Bădescu, Magda Isanos, Drumul spre Eleusis.Contemporanul nostrum, Editura Albatros, 1975, p. 39

9. Magda Isanos, Confesiuni lirice, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989, p.62

10. Magda Isanos, Cântarea Munţilor, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p.XVI

11. Magda Isanos, Confesiuni lirice, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989, p.157

Camil Baltazar, Contemporan cu ei,- amintiri şi portrete-, Bucureşti, Editura pentru Literatura, 1962, p.40

Drd. OLGA MORAR