~Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda“ (IV)

Nu suporta câinii, îi ura instinctiv şi de câte ori ieşea la plimbare cu nelipsitul său baston, cioplit de un admirator, îi lovea fără milă, indiferent că erau de rasă sau maidanezi.

Doamnei Preda, în schimb, îi plăceau şi a încercat fără succes să păstreze unul mai multă vreme.

Un exemplar a fost “subtilizat” cu ajutorul unui cunoscut actor de comedie, pe care moncherul îl rugase să-l facă dispărut deoarece e… plin de purici!

Al doilea, mic, scâncea disperat de câte ori îl simţea în preajmă pe romancier.

Fiind uşor de ocrotit (doamna Preda îl ascundea, uneori, în sân) acesta a rezistat mai multă vreme. În cele din urmă a dispărut, zice-se, tot prin intervenţia actorului. De altfel, în cartea sa de interviuri cu Marin Preda, care ar trebui republicată, acesta povesteşte relaţia sa cu nevinovatele patrupede.

Uneori repeta o întâmplare din vremea când făcuse stagiul militar, undeva prin Moldova.

Tânăr fiind, sătul de viaţa cazonă, s-a hotărât să meargă împreună cu alţi recruţi… la femei.

S-au dus, undeva la marginea oraşului, într-o casă prăpădită  şi “june” cam trecute. Au început să se târguiască cu privire la preţ care, evident, trebuia plătit înainte. Şi cum nu aveau bani, sau cel puţin moncherul n-avea, una din fete a sugerat să fie plătite în natură. Adică, sugera ea, să aducă nişte pături în schimbul clipelor amoroase.

Întrebat dacă au căzut la înţelegere şi dacă au dus păturile solicitate, prozatorul începea o adevărată tiradă… filosofică.

- Ei, aici e aici. Iată cum stă chestiunea şi pronunţa cuvântul cu o anumită gravitate. Chestiunea era că nu prea ştiam ce să fac. Am plecat la cazarmă  am adus pătura dar dar când am ajuns în pragul casei eu nu am mai intrat.

- Cum aşa moncher, ne miram noi aşteptând replica.

- Iată cum stă chestiunea, sublinia el iar cuvântul. Nu puteam da pătura fiindcă era pe inventar. Era a statului şi semnasem pentru ea. Chestie de conştiinţă moncherilor!

După care dădea glas acelui râs inimitabil: he,he,he!

Îl plictiseau şedintele de orice fel. În special cele de breaslă la care aţipea sau, cel puţin se prefăcea ca aţipeşte sau, cu o dezinvoltură şi degajare care stupefia pe mulţi, căsca zgomotos ca un ţăran.

Zicea: “moncher, ce tot vor ăştia de se adună şi vorbesc că o fi că o păţi’?

“De ce nu scriu ei moncher?”

MIRCEA MICU