~Ana Dobre: „Viaţa din spatele destinului“

Primim în dar, când apărem în lumină, o viaţă şi un destin. De aceea, unii filosofi care au avut şi menirea de a schimba ceva în mentalul omenirii au crezut că toţi oamenii sunt egali – în faţa naturii şi a lui Dumnezeu. Ne naştem egali. Din punctul zero al existenţei pornim ca un grup compact de sportivi, cu şanse egale în marea competiţie a vieţii. Oscarul se poate primi şi pentru rol principal, şi pentru rol secundar. Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple, nu pot fi privite atât de simplist.

Unii oameni îşi primesc în dar viaţa şi odată cu ea şi destinul; alţii îşi caută destinul toată viaţa, cu îndârjire, în toate meandrele; alţii coboară treptele umanităţii în subdestin, alţii nu-l găsesc niciodată. Pe unii destinul îi găseşte pregătiţi, pe alţii îi surprinde, pe alţii îi lasă indiferenţi. Suntem individualităţi, personalităţi, în comparaţie cu alţii, în comparaţie cu noi înşine. Cum spune Platon în Banchetul: „…deşi despre fiecare vieţuitor se zice că trăieşte şi că-i pururi acelaşi, din copilărie până îmbătrâneşte, el nu rămâne identic sieşi niciun moment, deşi îşi păstrează numele. Se-nnoieşte necontenit, cu toate că-şi pierde mereu ceva: din păr, din carne, din oase, din sânge, şi în urmă, corpul întreg”. Această schimbare atinge nu numai trupul, dar şi sufletul, se schimbă, vorba lui Platon „apucăturile, temerile, fiecare dintre acestea nu se menţine în clipa următoare, ci-n vreme ce unele dispar, apar altele. Dar lucrul cel mai ciudat este că se-ntâmplă aşa şi cunoştinţelor”.

Destinul cutremură viaţa, mai ales atunci când este conştientizat, asumat, responsabilizat. În ierarhia lui: supradestin, destin, subdestin, nimic nu este la întâmplare, iar logica acestor înţelesuri se dezvăluie prin revelaţie. Cred că destinul este partea de nemurire la care fiecare are dreptul. Îl cucereşti sau îl primeşti în dar. Iubirea, fie ea eros în neptunicul sau polimnicul ei, este subordonată destinului.

Când destinul devansează viaţa, am fi tentaţi să credem că viaţa se desfăşoară lin, fără meandre, fără cotituri imprevizibile. Ar fi ca şi cum ai merge pe un drum pe care ai mai fost şi pe care îl ştii în toate detaliile topografice. Se pare, însă, că nu suntem pregătiţi niciodată pentru imprevizibil, pentru imponderabilele vieţii şi/sau ale destinului.

O biografie ca aceea a ultimului împărat al Chinei, singuraticul Pu Yi, nu urmăreşte decât aparent evenimentele unei vieţi, ci probele de iniţiere într-un scenariu al destinului în care omul joacă  un rol de iniţiat. Şirul de revelaţii îl determină să se regăsească pe sine, cel adevărat. În jurul lui, lumea se schimbă, dar el nu a fost pregătit pentru această schimbare. El este pregătit să stăpânească o lume imuabilă şi eternă. Destinul este previzibil, viaţa, în lumea noastră cea de toate zilele, imprevizibilă. El îşi descoperă destinul când viaţa îl devansează. Pu Yi a trebuit să-şi descopere viaţa din spatele destinului. El a avut un destin previzibil în liniile lui generale, căci urma obiceiurile şi cutumele tuturor generaţiilor care l-au precedat, dar nu şi o viaţă. Acest fapt l-a transformat în „cel mai trist băiat din lume”, cum spune profesorul său occidental, prizonier nu numai în Oraşul Interzis, dar prizonierul lui însuşi, prizonierul propriului destin.

La trei ani, copilul fusese învestit împărat – o demnitate pe care nu o înţelege, dar ale cărei prerogative îi impun limite, îi restricţionează viaţa, derulându-i doar destinul. Este educat pentru a fi un zeu, inhibându-i-se tot ce ar ţine de natura lui umană. E ca un copac ale cărui ramuri sunt sever şi permanent dirijate să crească într-o anumită direcţie, să arate numai într-un anume fel…Iar felul acesta îi este completamente străin.

În prima tinereţe, înţelege trunchiat, atât cât este lăsat, atât înţeles cât poate fura din închisoarea destinului. Înţelege, doar că trăieşte, totuşi, într-o lume artificială – Oraşul Interzis – că lumea de dincolo de zidurile lumii sale se schimbă, iar această schimbare are repercusiuni asupra destinului său. Iar destinul acesta îi va răvăşi viaţa. Aşa înţelege el să facă ceea ce este logic şi în legea firii: să se schimbe. A schimba înseamnă pentru împăratul care încă mai este, cel puţin formal, a reforma. Deşi a fost educat să se considere deasupra tuturor, să se simtă un zeu, niciodată el nu pare să împărtăşească ideea lui Agaton în dialogul lui cu Socrate, potrivit căreia oamenii inteligenţi sunt mai de temut decât proştii mulţi la număr. Schimbarea la care se gândeşte, revoluţia pe care vrea să o iniţieze, a noului contra vechiului vizează binele tuturor. Virtualităţile destinului tind să se materializeze într-un pragmatism faţă de care ceilalţi sunt nu numai refractari, dar opozanţi îndărătnici. Nu această schimbare imperială a fondului păstrând formele e în scenariul istoriei, ci revoluţia politică, adică schimbarea radicală vizând şi fondul şi forma.

Când noua putere – comunismul – se impune, Împăratul devine prizonierul, de fapt şi de drept, al noii structuri. Când a înţeles Împăratul că destinul a luat-o înaintea vieţii sale? Când era prizonier în Oraşul Interzis sau acum când este prizonierul noii structuri? El este într-o relaţie defectuoasă cu timpul, cu spaţiul, cu ceilalţi. Schimbarea la care se gândise, pe care o voise radicală îl surprinde printr-un extremism care nu-i aparţine. Această schimbare îi afectează prin chiar acest extremism radical şi viaţa şi destinul.

Supus unui proces de reeducare, el, Împăratul, trebuie să reînveţe existenţa, să-şi însuşească alte reguli ale fiinţării şi ale vieţuirii şi-n cele din urmă, ale supravieţuirii, altele decât cele ale protocolului imperial. Tragedia sa provine din aceea că, simultan cu toate acestea, el trebuie să-şi schimbe modul de a gândi, mentalitatea, un întreg sistem de gândire. Destinul i-a schimbat rolul pe marea scenă a lumii. Sistemul lui de referinţă este răsturnat. Prinţul este silit să devină figurant. Nimic din ceea ce ştia, din ceea ce-şi însuşise cândva, nimic din modul său de viaţă nu mai este valabil. O buclă a destinului s-a închis. De aici poate începe o viaţă, o viaţă care să-şi găsească un alt sens şi să devină printr-o evoluţie specifică destin. Între prinţ şi cerşetor nu mai există romantisme. Între aceste extreme, totul pentru el devine, dintr-o dată, uniform şi uniformizat.

Revoluţia care se petrece în exterior nu este atât de importantă faţă de cea din interior, din sine. Şi această revoluţie îi cutremură fiecare fibră a fiinţei. Destinul e abandonat pentru ca el să-şi descopere şi să-şi regăsească viaţa. Înţelepciunea îl face conştient, îl face să conştientizeze tot acest spectacol al existenţei. Şi atunci înţelege, cred eu, că el este prizonier nu în Oraşul Interzis, nu al noii puteri care vrea să-l reeduce pentru a-l anihila, ci al propriului destin. E o forţă care-l transcende, iar el i se supune. Nu se revoltă. Acceptă calm, cu acel calm care vine dintr-o filozofie de viaţă tutelată de legea implacabilă a karmei. Viaţa se dovedeşte un mare spectacol, iar el actorul acestuia. Un regizor, poate plictisit şi poate maliţios, a schimbat scenariul şi împarte altfel rolurile. S-a răzgândit într-un moment anume al spectacolului, dar nu a spus/nu a anunţat pe nimeni. Actorul s-a trezit cu alt rol pe care trebuie să-l înveţe pe măsură ce îl joacă şi pe care trebuie să-l joace la fel de bine. Şi îl joacă bine, nimic nu i se poate reproşa – cu discreţia, cu rafinamentul, cu eleganţa unui aristocrat al spiritului. El are aceeaşi frumuseţe şi măreţie tragică în hainele fastului imperial, cu eleganţa lor fanată şi caducă, şi-n salopeta uniformizatoare. Iar când se dăruieşte noii profesii, grădinăritul, înţelegi că florile pe care le cultivă cu toată dăruirea de care este capabil sunt florile sufletului său. Lumea sa interioară a explodat în acest caleidoscop floral. Deşi nu este un voltairean, căci nu are sarcasmul occidental al lui Voltaire, nici francheţea negativismului, şi-a însuşit un adevăr voltairean: Omul trebuie să-şi îngrijească grădina…

Omul s-a obiectivat. A reuşit performanţa sustragerii de sub zodia infernală a subiectivităţii şi a subiectivismului şi astfel s-a eliberat. Abia acum, el nu mai este un prizonier. În închisoare a înţeles ce este libertatea. Dualismul lumii i s-a impus, iar el l-a acceptat. A acceptat lecţia spectacolului. A fost mereu actor în spectacolul destinului, niciodată regizor, niciodată scenarist. Aşa a descoperit viaţa din spatele destinului. Înţelepciunea vine ca un alt dar când el devine spectatorul propriului destin. Lucrurile nu sunt frumoase şi/sau drepte prin ele însele, ele devin frumoase şi drepte prin modul în care sunt săvârşite. Altfel, poate urma răul. Răul social poate domina, frumosul şi frumuseţea, dreptatea sunt cuceriri personale. A le păstra echivalează, în epoci de teroare a istoriei, cu un triumf al spiritului asupra haosului.

Cu aceste daruri pe care le integrează vieţii sale, el are puterea de a vizita locul pe care avusese cândva iluzia că-l stăpânise, locul în care fusese învestit împărat şi-n care avusese puterea, locul în care destinul îi devansase viaţa. E ca un criminal care se întoarce la locul faptei. E o întoarcere care-l eliberează şi-l purifică – o întoarcere în punctul zero. De acum poate muri, cercul s-a închis. Omul care a avut un destin şi-a recăpătat viaţa şi cu ea dreptul de a trece lin în eternitate. Viaţa aceasta devine destinul lui – Ultimul Împărat.

Dincolo de spectacol şi de spectaculosul atâtor contraste şi contradicţii, din Ultimul Împărat rămâne Omul. Primul Om care se descoperă şi, descoperindu-se, redescoperă minunile vieţii. Revoluţia din interior îi aduce singura victorie. În plan social, el poate fi un învins, în planul destinului – un învingător. Dacă înţelepciunea ar avea darul să se scurgă, vorba lui Socrate către Agaton la banchetul spiritual al lui Platon, de câte ori ne atingem unii de alţii de la cel ce are mai multă la cel cu mai puţină, ne-am însuşi adevărurile şi am înţelege minunile şi frumuseţile vieţii. Am înţelege, poate, că nu poţi să trădezi pe nimeni fără a te trăda pe tine. Treptele iniţierii depline sunt pregătite mereu pentru oricine. Trebuie doar să punem piciorul pe prima treaptă. Dar refuzăm mereu urcuşul.
ANA DOBRE

25-28 IULIE 2008