~Ana Dobre: „Formele realului“

Timpul în care ni-i dat să trăim îţi provoacă nu de puţine ori senzaţia respingerii. Un evazionism, altădată incriminat, te poate salva. Simţi nevoia să te retragi pentru a salva ceva greu de definit, pentru a te salva. Sensul retragerii este o chestiune de opţiune personală. O retragere în/din spaţiu, într-un timp virtual, mitic. Retragerea este în interior, iar aspiraţia poate conduce spre o existenţă primară, spre o lume a originilor spre care cândva aspirase Ştefan Augustin Doinaş, trăitor într-o lume la fel de anormală ca a noastră: „La Polul Nord, aproape de osia furtunii…/Acolo vom ajunge într-un târziu la vamă…/ La cea din urmă poartă pustie, fără plante/Vom arunca veşmântul şi vom planta subţiri,…/ un arc cu struguri negri, ambiţioşi şi goi…/Şi în această noapte dispreţuind şi bezna/ şi clima-nfumurată, vrăjită de ninsori,/ frunza va strânge şoldul, arcul va bate glezna/ iar vântul va fi roşu şi limpezit în zori”.

Înapoi în timp este retragerea care ne fură nu dintr-un paseism exagerat, ci dintr-un dorit sentiment de securitate. Credem că ştim ce ne trebuie pentru a ne împlini cu şansele acelui timp, deşi Ecleziastul nu ne îndeamnă la optimism: Nimic nu e nou sub soare, ce a fost va mai fi, iar ce este a mai fost. Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi aici a lui Dante, scris cu litere de foc la intrarea în Infern, ar putea echivala cu îndemnul de a abandona orice iluzie şi de a accepta răul social fără a uita amărăciunea lui Mihai Eminescu potrivit căruia răul a supravieţuit în toate societăţile. Sâmburele lumii este răul, nu binele. Teoria eminesciană a răului este, cred, valabilă.

Alegând să evadăm, ne putem alege nu numai epoca, dar ne putem alege şi destinul. Alunecăm în lumea virtuală a imaginaţiei. Pe apele ei plutim căutând formele realului pierdut sau de care ne-am înstrăinat. Din undele trecutului, putem ţâşni în acelea ale viitorului – într-un viitor improbabil, însă, nu ştiu cât de reconfortant pentru spirit. Ficţiunile SF transferă în lumi imaginare fantasmele celei în care deja trăim şi din faţa căreia vrem să ne retragem. Şi acolo – războaie, conflicte pentru putere duse pentru a cuceri lumea, pentru a exercita puterea. Fascinaţia puterii îi motivează pe unii oameni în trecut şi în viitor.

După atâtea exerciţii de supravieţuire, după încercări de regăsire a propriei identităţi, toate eşuate nu rămâne decât retragerea în sine şi lecţia spectacolului pe care o recomandă Mircea Eliade şi toată generaţia lui cea încercată care a căutat ieşiri din istorie pentru a-i eluda teroarea. Indiferenţa aceasta în faţa lumescului, experienţă de care vorbeşte patetic N. Steinhardt şi care l-a ajutat să se descopere descoperind credinţa ortodoxă, soluţia Churchill – să accepţi că mai mult decât moartea alt rău nu mai există şi nu te poate atinge, sunt soluţii extreme. Omul are nevoie de fericire, aspiră cu toate fibrele la ea, o caută şi când o găseşte crede că nimic şi nimeni nu i-o poate lua. Îşi poate cheltui toate energiile pentru ea căci are dreptul al timpul lui de fericire pe pământ.

Iată că retragerea în sine poate fi benefică, poate conduce la descoperiri esenţiale. În faţa propriului eu, întrebările se ridică asemenea unor munţi care te invită să-i urci. Atunci redescoperi universul virtualităţii prin fascinaţia lecturii. Cartea este poarta deschisă mereu peste pragul căreia trecând poţi vedea minunile. Univers virtual pe care ţi-l poţi asuma în funcţie de aşteptările proprii.

Nu  un univers virtual ca acela al internetului, ci un univers al spiritului populat de marile şi micile idei care au însoţit omenirea pe parcursul urcuşului ei în istorie. Ele se corporalizează, devin fiinţe vii care te însoţesc şi-ţi deschid nenumărate alte uşi. Dacă, în general, rătăcim în labirintul propriei vieţi, pe căile neştiute ale istoriei în căutarea sensului care să convertească viaţa într-un destin, în acest univers al cărţii rătăcirea nu este posibilă. Suntem fiinţe ale aventurii, iar întâmplările ne definesc prin alegerile noastre, prin opţiunile noastre.

Într-un recent eseu în România literară, Ioana Pârvulescu vorbea despre şansa extraordinară pe care ţi-o dă lectura permiţându-ţi recitiri revelatorii şi opta pentru universul cărţii tocmai pentru această şansă, pe care oamenii nu ţi-o pot oferi. Ei nu pot  fi recitiţi…

Sau dacă este posibil, uneori recitirea unui om în momente diferite ale evoluţiei sale în timp poate oferi amărăciuni pe care nimic să nu le poată consola. Aşteptările noastre sunt iluziile noastre. Ca Octavian Paler, voi spune şi eu – nu mai am nicio iluzie ca să nu mai pot fi deziluzionat…

Pentru cel obişnuit cu universul cărţii, cu şansele şi imperativele lui, cu viaţa lui, lumea se dimensionează altfel, căci el este dispus să o redimensioneze din perspectivele pe care ceilalţi fie nu le văd, fie dacă le văd nu le acceptă, respingându-le ca neconcludente şi nelucrative. În faţa realului, lumea ce de toate zilele, eşti descoperit. Ideea, orice idee, se degradează în contact cu imperativele realului.

Pe linia de demarcaţie între cele două lumi nu poţi sta. Fiecare lume te vrea pentru ea. Deşi îţi oferă generoasă bogăţiile ei, lumea virtuală a cărţii te lasă descoperit în faţa realului. Nu te pregăteşte pentru lupta vieţii. Pare un paradox, dar nu este aşa. Pentru că în lumea aceasta nu se face nici un fel de compromis cu adevărul, cu dreptatea, cu onoarea, cu demnitatea. Oamenii mor acolo pentru toate aceste valori care aici zac bolnave şi netratate de nimeni. Armele nobile ale ideii nu fac faţă vituperantelor bătălii mediatice, nici vehementelor bătălii pentru real.

Cetăţean al lumii sau cetăţean al cărţii? A alege între  atâtea forme ale realului poate fi provocator pentru idealist dar şi pentru pragmatic.
ANA DOBRE

10 IULIE 2008