~Maria Vaida: „Anotimpul miracolelor – vol. «Oracol» de Marcel Mureşeanu“

Nimic nu tinde să nu fie atât de mult cum tinde timpul

C-abia se naşte o secundă şi alta îi umbreşte nimbul.

(Gheorghe Pituţ, Secunda)

În copilărie aveam obiceiul să completăm oracole, căutând cele mai iscoditoare şi revelatoare întrebări destinate numai celor iniţiaţi, care doreau să răspundă, care se lăsau cunoscuţi de către autor, pentru că doar el ştia ale cui sunt răspunsurile de la numărul respectiv, după simbolul ales, ori după alt semn cunoscut numai  de omniscientul personaj care izvodise întrebările… Nu ştiu nici acum, dacă oracolul din Delphi obişnuia să pună întrebări, ori numai să ofere răspunsuri la întrebările celor interesaţi să-şi cunoască viitorul. Poetul Marcel Mureşeanu (Oracol, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) face să circule prin clasă un alt fel de oracol, cel referitor la timp, marele Cronos (imperiul crepuscular) care, asemeni nisipului de aur ni se scurge printre degete fără să băgăm de seamă, fără să-l ţinem în clepsidră, atenţionând lectorul că timpul auctorial al senectuţii a devenit un anotimp al miracolelor. La fiecare pas/ pagină, marele Orb te poartă de mână, conducându-te cu măiestrie prin labirintul miracolelor, pentru că eul liric al poetului se substituie unei instanţe supreme, divine, omnisciente, dar şi omnipotente, punitive uneori, dacă răspunsul dat oracolului nu este pe măsura aşteptărilor înţeleptului care le-a gândit.

Vocea poetului nu este a profetului ce se sfâşie în pustie, anunţând viitorul şi sosirea lui Mesia, ci a omului modern, aşezat sub imperiul timpului, apăsat de lutnicul trup şi de efemeritatea lui, trăitor în anticamera incertitudinii şi a neliniştii, dorind să-şi cunoască viitorul, aruncând lectorului momeala unui act iniţiatic alcătuit din 50 de paşi (poeme). Exerciţii de cunoaştere şi autocunoaştere, cu prelungiri în viitorul incert, scrise în tonalitate solemnă, cu prelungiri în mitologiile universale, dar şi în parabolele biblice, învăţându-ne ironia poaradoxurilor, dar şi înţelepciunea versului gnomic; iată ce sunt poemele acestui volum minunat, adus în faţa cititorului în vestmânt de gală, cu tunica albastră.

Tăcerea împreună este momentul de reculegere, ca înaintea unui gest ritualic, situat, şi el, sub imperiul timpului etern, accentuând importanţa paşilor- poeme, măsurând dimensiunea temporală a Creaţiei: cele şapte secunde presărate între facerea dimineţilor şi a serilor (şi ele mărci lexico-semantice ale timpului), pentru că: „Altceva nu  se ştie face”(2), ne lămureşte eul liric despre Cuvânt. Îmi amintesc cuvintele frumoase ale poetului Horia Bădescu, rostite cu prilejul unui interviu: „Tăcerile ne supravieţuiesc. Ele sunt speranţa noastră de nemurire. Am învăţat lucrul acesta cu suferinţă, cu iubire, cu tăcere, cu multă tăcere. Cu acea tăcere vorbitoare care precede şi care succede cuvântului”(Argeş, IX, nr.11-12, 2009). Cred că speranţa de nemurire a poetului Marcel Mureşeanu este tăcerea care succede cuvântului, ca o formă de complicitate între lector şi autor, uniţi de aceeaşi taină a miracolelor: al Tăcerii şi al Cuvântului în toposul imaginar al Creaţiei.

În  volumul Oracol, structura poemelor este aleatorie, dar nu şi parabola din spatele cuvintelor, oracolul ne dezvăluie şi se dezvăluie pe sine, cel care l-a creat, depăşind  cu uşurinţă zona increatului, a tăcerii, pentru a se reîntoarce la ea, pas cu pas. Lectura decurge şi ea în paşi: după tăcerea împreună, urmează închiderea împreună a  ochilor (întunericul), fiind obligatorie focalizarea pe ascultare: urechea este semnul aducerii- aminte. Din acest motiv, este nevoie de un însoţitor (un paznic al semnelor), un fir al Ariadnei, care să ne poarte prin labirintul ceţii, să întindă „balizele în larg”, pentru a nu rătăci în…„pădurea de simboluri”. Universul se naşte sub privirea mirată a lectorului, pământul se iveşte din apă, eul liric se detaşează de actul creator, deoarece: „Locuiesc în partea pustie a lumii/ pe ţărmul nenorocos”(6). Tăcerea instituită iniţial, devine apăsătoare, solicită rostire degrabă: „Mai putea- vom tăcea de azi înainte?” ; solicită acţiune, în chiar sânul acestei universale tăceri, unde cerbii se izbesc cu coarnele lor rămuroase de cer ca de un zid nevăzut, începând lupta pentru perpetuare şi supremaţie asupra ciutelor, „Gâfâitul îndepărtat e al umbrei lor”(7); tăcerea s-a spart, urmează zbaterea.

În postura Corăbierului, lectorul (provenit din dedublarea eului liric) este un solitar, vizitat doar de păsările nopţii aşezate pe stârvul zorilor, când ziua este risipită, urmată de o altă zi, în curgerea lor ireversibilă, zbaterea albatrosului închis în cală zguduie corabia trupului, schimbat apoi pe un papirus sfărâmicios. Călătoria pe apă, până la capătul subţire al degetelor(9) este urmată perseverent de uitare, asemuită cu o „creastă de rechin”, ce taie „în fuga ei pieliţa vieţii tale”(9). Dumnezeul punitiv acordă prima pedeapsă: cu foc, în timpul serii, urmată de noaptea zidirii sub puterea lunii, iar dimineaţa, uitarea vine şi şterge semnele scrumului, făcând posibilă reînceperea mistuirii în flăcări. Călătoria într-o ţară străină şi îndepărtată, cu izvoare şi râuri mici, pietruite, cu flori şi ierburi mustoase prefigurează Marea Călătorie spre un Eden al păcii înşelătoare şi  ihtiologice, al solitudinii senectuţii, de unde, numai gândul va aduce noroc urmaşilor.

În poezia lui Marcel Mureşeanu te regăseşti cu uşurinţă: vezi dealul mlăştinos cu crucile, unde se odihnesc ai tăi, vezi cortegiul funerar al mamei, vezi golul de alături, fără umăr de care să te sprijini, pentru că …fiecare moare singur, ne spune poetul, învăţând pas cu pas exerciţiul thanatic. Deşi efemer în aparenţă, universul liricii sale este în formă sferică, perfectă, unind cerul de sus şi cerul de jos în lentila apei din cleştele racului. Atomii şi moleculele sunt în armonie, dar atingerea lor produce sunete; o lume a urechilor, şoptitoare, sau urlândă, în plâns ori altă muzică de vioară ne învăluie… Dobândind puterea levitaţiei, eul liric zboară alături de păsările cerului, trece peste păduri, peste dealuri împodobite cu vii, poposind pe malul mării, „pe când delfinii fugăreau umbra mea/ pe oglinda apei.” Alteori, în naosul Catedralei, cu lumina frântă printre vitralii, intră omul care aduce miros de peşte, se pleacă pe lespedea de piatră şi devine crucifix, se ascunde în umbra luminii care stă să scapete, fără a răspunde chemărilor poetului, ca un sfânt ori ca un clovn. Ochiul înregistrează imaginea, timpul îi marchează trecerea. Înţelepciunea poetului vine din acest mod de a vedea, un soi de vedere panoramică, circulară şi divină. Ochiul lui Dumnezeu este al creatorului: „Pleoapa mea va deveni lunecoasă şi/ strălucitoare,/ lumina va veni de sub ea. Ora / deschiderii ochiului nimeni n-o va şti.”(44).

Deşi există în fiecare poem un nucleu narativ, o parabolă lirică, sau biblică,  poeziile dobândesc limpezimi de cristal, versul este gnomic, axiomatic, sensurile nu se dezvăluie de la prima lectură. Şi nici nu ştiu dacă le-am dibuit, pentru că eu am pornit de la poemul 13; acela era pentru mine, sunt sigură…

Nu doar fiinţe necuvântătoare populează universul poetic nou – creat al lui Marcel Mureşeanu (cerbi, un albatros, un rac, viezuri, bivoli, delfini, rechini, ciclopi, vulpi, câini, Marea Cîrtiţă, fluturi, broaşte, melcul, corbul, porumbelul, păsări somnambule, măgari şi măgăriţe, ogari cenuşii, o zebră, vulturi, o muscă, o pasăre -clinchet, o mierlă neagră, o pasăre colibri), ci şi specii umane, cum ar fi pilotul, paznicul de far, înţeleptul, lunaticul, orbul, Sfântul Petru, omul care făcea păsările să cânte noaptea, un copil, un bătrân, surdul, pictorul care surprinde chipul în bobul de orez, prinţul, călugăriţa, filosoful, spânzuratul, Zenobia, Eliza, Matteo şi El, Creatorul, om şi zeu, atotstăpânitor peste timp, dar şi invers. În rest, e dragoste, e disperare, e vânt, e apă lucind pe sub poduri, e crucifix răsturnat, e iarnă, e tăcere, e tulburare, dar mai ales nelinişte şi solitudine. Sufletul poetului e cuprins de o mare nelinişte, aceasta pluteşte peste întregul univers, ca duhul peste ape, atmosfera de tristeţe devine copleşitoare, iar poemul 50 aduce finalul, în corelaţie cu incipitul, conturând sfera universală: „De praful pietrei se vor umple/ alveolele  vântului, / forma divină a Sfârşitului./ Să tăcem împreună, / pe această din urmă pagină./ Minutul ei a trecut de un veac!”

Un miracol poetic, acest volum de Marcel Mureşeanu, o bijuterie lirică, misterioasă şi dulce-amară, aşa cum e viaţa, pentru că nu scapă privirii noastre adierea de tragism care persistă în spaţiul poemelor. Să tăcem, aşadar, maestrul îşi începe ritualul de nemurire… Nu  înainte însă de a ne arăta capacitatea de a descifra codul acestui da Vinci, liric; poetul ne lasă plăcerea descoperirii celui  de-al 51 –lea poem, în chiar finalul volumului, de fapt în Cuprins, suma poemelor din plachetă, unde aflăm că toate poemele au şi titluri, foarte semnificative pentru ermetismul oracolului. Dacă titlul este Cuprins, versurile se înşiră, „ca mărgelele pe aţă”, cam în felul următor: „Să tăcem, s-a făcut dimineaţă./ În timp ce citiţi, sună cineva, rămâneţi!/ Să ne însoţească coarnele cerbilor/ păsările nopţii, ca o creastă. / Seara, peste puţin, vei merge…// Aşa mă simt, un rac./ A plouat, Zenobia, ce rost are?// Stau zece oameni după ce veţi citi./  Vino cu mine, / alte mituri vin şi / înaintam pe fluviu.// Timpul poartă-n coarne privirea lui, lunaticul/ e un corb, un om, / mantia mea- o umbră firavă.// Şi va veni ceasul de câte ori omul  acela / la vioară cânta-va /despre cufundarea în neant./ -Nu-i nimeni, se închide noaptea; / în faţa ochilor, e pictorul. / Pe cărarea cu vulturii/ se rostogoleşte timpul ca o muscă./ Târziu de tot, în ochiul meu/ va cădea o pasăre ce aşteaptă./Va ninge singurătatea; /de praful pietrei se vor umple alveolele vântului…” circular, concentric, poetic, maestre! Mulţumim de oracol!

 

Cluj, 4 febr. 2011, la BCU

MARIA VAIDA