~Cezarina Adamescu: Exegeză la volumul: „Nu ştiu dacă sunt…“

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce.

Înfrăţit cu muntele, Nicolae Nicoară Horia îşi trăieşte propria istorie, trăgându-şi seva din istoria  neamului. Străbunii lui sunt  Horea, Cloşca şi Crişan, Iancu Avram şi toţi voinicii şi eroii care şi-au lăsat numele chezăşie în  Cartea de jertfă a neamului.

Autorul de faţă le retrăieşte, scriind, martiriul. Îşi varsă la rândul lui, picătura de sânge pe Dealul Golgotei Apusenilor, împânzit până astăzi  de furci, ţepoaie şi spânzurători, de roţi din lemn  tare, pregătite pentru trupuri nevinovate.

O istorie  dureroasă şi pătrunzătoare la încheietura sufletului cu inima.

Nicolae Nicoară Horia scrijelă  Istoria Apusenilor cu peniţă de foc şi de jar, pe scoarţa invizibilă  a cerului. Ca pe un ştergar o aşterne, alături de bucata de pâine şi carafa cu apă strălimpede, ţâşnită din stâncă.

Autorul şi-a zidit destinul în granitul munţilor ancestrali, cei neapuşi şi neînfrânţi de hoarde barbare. Care s-au păstrat liberi şi demni de numele lor. Poetul nu se poate dezlipi nici o clipă de umbra lor deasă. Masivii din Ţara de Piatră îl recunosc ca pe unul de-al lor şi-i dau bineţe din crengi de brazi, de stejari, din paltini şi fagi, din gorunii, mestecenii, molizii şi alunii răspândiţi pe coline. Din fălnicia lor, aceştia îl salută ca pe un fecior mândru, drag şi apropiat, cu ei deopotrivă.

Nicolae Nicoară Horia bântuie prin somnul vitejilor, căutându-le urma în negura  vremurilor. Uneori îi vede limpede, alteori umbra lor se răsfiră pe ziduri, pe cer,  pe scoarţa bătrânilor arbori, la rădăcina săpată drept mormânt de copită de murg.

Autorul stă de vorbă cu umbrele strămoşilor ca între megieşi. Le ascultă suspinele. Pledează pentru cauzele lor, pierdute odinioară. Se face apărătorul lor din oficiu. Nu de puţine ori, strămoşii îl previn de duşmani şi primejdii. Ca-n Legendele Munţilor, totul se întruchipează-n cuvânt,  capătă miez şi suflu. Şi munţii se distaină în faţa poetului rătăcitor. E o comuniune perfectă. Pentru că omul e sufletul munţilor. Şi munţii sunt sufletul omului.

„În noaptea asta am vorbit cu ei,/ Cu Munţii mei, rămaşi mereu Acasă,/ Erau mâhniţi puţin, de gânduri grei,/ Din Ţara mea de piatră preafrumoasă!” (Apusenii).

„E-atâta poezie-n mine!” – mărturiseşte autorul. (Mi-e sufletul un roi de-albine…)

Poezia pentru N. N. Horia este rugăciune, act de căinţă, jertfă, mântuire: „Atunci când scriu mă rog la Dumnezeu/ Aici să-mi fie ultima suflare!…”(Atunci când scriu…)

Aşa cum dă mărturie, autorul el însuşi este „Bradul din Munţi…”: „Sunt bradul din Munţi/ Cu vârful/ În nor,/ Mutat la câmpie/ Rădăcinile/ Dor! / Trunchiul lui fraged/ Sub/ Coaja / Fierbinte/ Se vrea mereu tulnic/ Cioplit/ Din/ Cuvinte…” (Bradul din Munţi).

Autorul aduce Poezia ca şi „sublim obol” – atunci când „De-o sete sfântă gura mea e arsă!” Şi o recunoaşte ca destin de împlinit, căruia nu poate să i se sustragă:

„Mi-e dor de Roua de la Sohodol,/ De-o sete sfântă gura mea e arsă!/ Mă fură gândul, ce sublim obol, / Spre Apusenii cei rămaşi Acasă…// Când sorb din ea lumina cu nesaţ/  Aud cum curge-n mine o poveste,/ Prin Munţii mei cu tulnicul la braţ/ Mă văd copchilul Moţilor pe creste…// (…)/ E-atâta arşiţă acum când scriu!/ Prin tot ce sunt mă susură fiorul- / Aşa mi-a fost şi mie dat să fiu,/ Să curg nestăvilit precum izvorul…” (Roua Apusenilor).

„Altarele Neamului” – se numesc pentru poet: „Ardealul, Muntenia, Moldova întreagă” (Copchilul flămând).

Este ciudat şi fascinant totodată, faptul că  nu Nicolae Nicoară Horia scrie poemul ci, poemul îl scrie pe autor cu sânge sufletesc uitat „acolo în Munţi” (Copchilul flămând).

Strigarea ori chemarea tainică ori răspunsul ecoului, glasul pământului, respiraţia ierbii,  lamura grâului, răzbat din locul naşterii sale şi îi adună „Tăcerile Dorului arse-n cuvânt”.

Atunci se trezeşte în el  „dorul de Casa-Lumină/ Rămasă pe dealul cu nume rotund.”

Acolo se reîntoarce la cină, seară  de seară, „cu paşii desculţi” – „Poetul din lume, Copchilul flămând…” (Copchilul flămând).

Un reper fundamental în  viaţa  şi în poezia lui Nicolae Nicoară  Horia este Credinţa –  pentru că el nu poate despărţi Poezia de Viaţă. Întâlnirea spirituală cu Duhul, atingerea harului care, la fel ca şi profeţilor vetero-testamentari (mutatis mutandis!) îi conferă puterea şi înţelepciunea de a aşterne pe hârtie trăirile intime:

„Din Ceasul acela/ De taină/ Întreaga Poezie/ A lumii,/ Cu înţelepciunea ei,/ Ca un şarpe îmblânzit,/ S-a cuibărit pentru totdeauna/ În sufletul meu…”(De unde mă cunoşti?!…)

Această  atingere de Duh are darul de a-l face să  simtă şi să vadă, să audă Cuvântul. Suntem în lumea ideilor a lui Camil Petrescu, al cărui  personaj principal din Jocul ielelor, mărturiseşte că „Eu am văzut idei”.

Poeme de dragoste neasemuite, elegii, pasteluri, meditaţii lirice, poezie spirituală, întreagă gama lirică  atinsă este realizată la cote superioare. O dimensiune aparte capătă poezia religioasă  care predomină lirica lui Nicolae Horia Nicoară. Din aceasta, frânturi din Patima Mântuitorului sunt transpuse artistic, în metafore de o rară adâncime şi negrăită frumuseţe.

„A cântat cocoşul şi mai cântă  încă,/ Lepădarea surdă ne-a rămas în lut,/ Unde eşti tu, Petre, inimă de stâncă? / Hohoteşte plânsul după cel vândut!//Floarea de durere a-nceput să ningă / Patruzeci de zile de tăceri şi post,/  Nu auzi cum răii cu putere strigă-/ „Răstignit să fie Împăratul nost!”//  Ochii Lui se uită înspre ei cu silă,/ Pironiţi pe crucea dintre Rai şi iad,/  Simt cum mi se face în cuvinte milă,/  Cum din mine însumi în tăcere cad…// Azi e vineri, Doamne, să adorm nu ştiu,/  Spinii îmi înţeapă peste tot Vederea, /  Mortul de pe cruce, încă nu e Viu, / Dar aud cum vine, vine Învierea!//  A cântat cocoşul şi mai cântă încă, /  Lepădarea surdă ne-a rămas în lut, / Unde eşti tu, Petre? liniştea-i adâncă – / Hohoteşte floarea după cel pierdut…( A cântat cocoşul…)

De o frumuseţe neobişnuită sunt şi poemele care evocă satul, tradiţia, graiul şi obiceiurile locale, transpuse în imagini proaspete, ca şi legendele reînviate în cântecul roţii olarului sau în carnea lemnului sculptat în chip de doniţă. „Se aud pe dealuri stelele cum cad, / Vai ce sete sfântă mi se face iară! / Doniţă, doiniţă, lacrimă de brad,/ Lacrimă-poveste picurată-n seară…// Te ciopliră Moţii cu migală-anume / Rotunjindu-ţi trupul în inele prins / Şi te-au dat, sărmanii, hăulind prin lume / Pentru o bucată de mălai şi vis. // Doniţă-fecioară dusă de vânzare / Dinspre Munţi de aur, de argint şi dor, /  Le-ai purtat oftatul dincolo de zare, / Ei, săraci în Ţara şi în Legea lor,//  Ei, ce n-aveau voie de-a rosti cuvinte. / Sufletul în tine se-auzea gemând, / Îţi privesc şi-acuma cu luare-aminte / Doagele uscate de atâta gând…” (Doniţă de lemn…)

E cât se poate de grăitor  faptul de a picura în vers plâns aceste ancestrale tradiţii. Nimic nu lipseşte poemelor ca să fie perfecte. Ele au o patină  pe care doar vasele sfinte o dobândesc, când în ele se află Trupul şi Sângele Mântuitorului.

E atâta sensibilitate, blândeţe, lirism, farmec şi inefabil în versuri, încât ai putea să-ţi închipui că ele se scriu singure, cu degetul sfânt, sculptate direct pe azur, cu pană măiastră şi că poetul aleargă să le  ajungă din urmă, veşnic supus lor şi însetat de sublimul din ele. Da, poemele şi-au dobândit libertatea de a se alcătui, aproape fără-de-vrerea poetului, aşa cum mărturiseşte altcândva, că i-au fost transmise, poruncite,  şoptite, turnate în suflet şi-n inimă. Şi el, scribul fidel, anonim, neavând încotro, le consemnează cu acribie.

De-o lacrimă de vreme, aşa cam de-o viaţă, Nicolae Nicoară  Horia şi-a închinat existenţa unui singur vis: acela de a sluji Cuvântul, de a-şi clădi edificiu din el pentru ziua nădejdii. Şi după o viaţă de trudă salahorică la Templul Poeziei în care a făcut de toate: a dereticat, a cărat bagaje, a dărâmat ziduri, a aşezat cărămizi, a tencuit, a finisat şi apoi a şlefuit cuvinte precum pe  mărgăritare, pentru vitrinele lumii,  N.N. Horia declară cu smerenia cunoscută: Nu ştiu dacă sunt…

Şi asuprit de temerea că nu e vrednic şi totodată simţindu-se supus şi vieţaş Cuvântului, pe Golgota neamului său „de-a pururi românesc”, autorul spune în poemul: Caut stăpân…(„Horia pe-un munte falnic stă călare…” EMINESCU) – „Slugă mereu, caut stăpân/ Vând doniţi, ciubară, tulnice, heeei!”/ O Viaţă şi încă aş vrea să rămân/ Acolo în lacrima Moţilor mei.// Din palmele lor am băut în pruncie/ Lumina amară până la fund, /Mâna mea fulgeră acuma când scrie / Poemul acesta în care m-ascund…// Cât aur şi-argint murmura în izvoare, / La Roşia, Zlatna, la Baia şi- Abrud, / E Geamătul roţii lui Horia ce doare, / E fluierul Iancului când îl aud…// „Caut stăpân”, aşa le-a fost dată/ Pecetea aceasta s-o poarte mereu,/ Ei, cerşetorii din poartă în poartă, / Acolo pe Golgota neamului meu…”

În „pridvorul dorului de acasă” N.N. Horia  şi-a adunat desăgi cu amintiri, un buzunar prin cu  „iarba de acasă”, câţiva pumni din cenuşa – mocnind surd  în sufletul său –  a strămoşilor,  fermecătoarele obiceiuri şi datini, şi înarmat cu „toiagul lui Aaron”, a purces să cucerească Lumea Poeziei.

Mirabilă  întindere nesfârşită, populată  de zei, pigmei  şi de îngeri desculţi străbătând Infinitul!

Peste toate acestea a presărat seminţe dintr-un grai neaoş  şi nealterat şi umblă cu ele împărţindu-le în răspântii celor ce au nevoie şi, mai ales, celor ce n-au nevoie de poezie.

Cu gândul însă, tot „pe Dealul Curăturii”, acolo, „printre brazdele de fân/ cu stelele din cer amestecate” (Iarba de acasă…) poetul ştie că nicicând nu şi-a uitat „ fărâma cea de humă,/ Copilăria cea nemăritată –”(Iarba de acasă…).

Un poet aflat „Între soare/ Şi/ Umbra lui,/ (…) / Între umbra mea/ Şi Cuvânt” (Între Soare şi umbra lui…) îşi realizează în guaşă, un posibil autoportret în  oglindă pe care ni-l oferă: „Nu am veleităţi de demiurg, /Nu sunt stăpânul  pe-această Viaţă / Şi datul meu aşa mi-a fost, să curg / Din zori de zi şi până dimineaţă… // Că rău nu am vorbit de cele sfinte, / N-am lăudat păcatul nicidecum, /Cuvintele sunt singura merinde / De când mă ştiu că am pornit la drum… // Cunosc durerea trasului pe roată,/ Iar la nevoie curg şi înapoi, / Nu mă acuză nimeni, deocamdată, / Cu ce sunt eu de vină, spuneţi voi…” (Cu ce sunt eu de vină…)

Apartenenţa la acest areal  fabulos, la graniţa Universului,  având o încărcătură folclorică textuală, plin de legende, cu un  etos şi epos aparte, cu bogăţii văzute şi ascunse, îi conferă poetului putere creatoare, din seva brazilor  şi a stejarilor seculari, fraţii lui, pe care şi-i ia totdeauna chezaşi, martori şi prieteni, la fel ca Făt-Frumos din poveştile româneşti, într-o deplină comuniune cu natura care-l ajută în împrejurările dificile să lupte cu Zmeul: „Nu-i întâmplare să te naşti în Ardeal, / Cu mâinile arse, bătucite de muncă/ Tata îşi ară amurgul pe Deal, / Plugul lui taie brazdă adâncă… // Plânşi ochii mamii stau să-l petreacă, / Copchilul prin ierburi aleargă flămând, / Nu se mai satură, Doamne, de joacă! / Un fluier se-aude în ceruri plângând…// (…) / Ochii tăi, scumpii, de ce se tot miră, / Aici totul miroase a Dumnezeu, / Acesta e Aerul pe care-l respiră / Clipă de clipă, numele meu…” (Acesta e aerul…).

Şi nu e de mirare pentru că „Aici totul miroase a Dumnezeu”, ceea ce reflectă spiritualitatea  bogată a zonei.

Poet sub Cer N.N. Horia are demnitatea smereniei de a se socoti pe sine „Umilul ucenic” şi „Robul Poeziei”: „Umilul ucenic, trimis aici, / Aşa voi fi de-a pururea sub soare – /  Tu, Doamne, de pe suflet să-mi ridici / Ispita când o fi să se coboare…// (…) / Umilul ucenic, trimis aici, / Aşa voi fi de-a pururea sub soare – / Tu, Doamne, de pe suflet să-mi ridici / Ispita când o fi să se coboare…” (Umilul ucenic…)

O declaraţie nonşalantă face N.N. Horia în poemul „Nu-ţi fie teamă”: „Nu-ţi fie teamă/ De moarte,/ Nu /  Te lasă / Aici / Să adormi / POEZIA! / Ea te ţine în braţe/ Precum / Îşi ţine Maica / Odorul… / Nu ştii / Că / Sub pleoapele tale / Mirate / A ascuns / DUMNEZEU / Veşnicia / Şi / Dorul?…”

A fi legănat, alintat, ţinut în braţe de Maica şi Iubita Poezie (aceste atribute se identifică), nu e lucru prea obişnuit: N.N. Horia este un privilegiat dacă se consideră odorul acestei Miraculoase  şi inefabile Maici pe care mulţi o curteză, mulţi îi fac temenele, mulţi o admiră, dar puţini ajung  la sufletul ei delicat.

Şi cum să nu fii îndrăgostit de ea când îţi oferă tot ceea ce-i ceri şi se supune după meandrele capriciilor tale şi în plus, îţi conferă acea stare de beatitudine  izvorâtă din plinătatea harului său neasemuit ca şi liniştea  interioară calchiată pe neliniştile tale ancestrale.

Pentru N.N. Horia această Mamă-Iubită-Poezie e „înger din icoană” – de aceea trebuie respectată, iubită şi chiar adorată, aşa cum merită. Ba mai mult, autorul consideră că poezia e Însuşi Dumnezeu care îi vorbeşte prin ea, ceea ce ne-ar face să-l suspectăm pe misticism exagerat şi de idolatrie, dar, se vede că aşa simte când scrie:   „Când mă întreb, ce-i oare Poezia? / Dar sub ispita vremii nu mă lasă/ E Dumnezeu, care mi-a dat vecia / Să-mi fie-aici şi lacrimă şi casă…//  Iertaţi-mă, dacă sub pleoape am / Această rouă, bună pentru rană, / Din neamul meu de-acum şi neam de neam / Ea îmi rămâne înger din icoană!//  (…) / Nu e bordel! şi n-a fost niciodată / În lumea asta, unde să te duci / Să-ţi vândă ţie trupul său de fată/ Şi ochii ei în care să te culci…”

E lesne de înţeles însă, de ce N.N.Horia se face apărătorul, cavalerul şi apologetul Poeziei,  şi suferă  pentru ea atunci când constată  că e prea batjocorită de confraţi, luată  în derâdere, azvârlită la colţ şi e socotită aidoma unei regine în zdrenţe, cerşind un coltuc de încredere pe la uşile celor care  au alte criterii de a evalua lumea şi nicidecum după spirit. Nu numai în acest poem autorul deplânge modalitatea unor tineri poeţi de a pângări acest sfânt altar cu vorbe potrivite doar pentru maidan şi poetul încheie cât se poate de edificator: „În faţa mea ce plânsă e icoana!/ I-am scris aceste versuri şi mă-nchin…”

Şi nu e de mirare, pentru că, dacă-ţi respecţi mama, nu poţi să-i vorbeşti necuviincios, ci doar să-i săruţi dreapta şi s-o iubeşti. Şi aici e cunoscută din vechime, buna creştere a ardelenilor precum şi respectul pe care-l poartă părinţilor şi valorilor tradiţionale pe care le poartă în lume, oriunde s-ar duce.

O altă icoană  la fel de cinstită este Iubirea de neam şi ei îi aduce autorul daruri şi prinosuri, fără să se teamă că va fi socotit depăşit, desuet, naţionalist: „Vuieşte în mine-o pădure de brazi,/ Prin Munţii Apusului tulnică dorul – / Cine mai scrie de Patrie azi, / Cine mai strânge la piept tricolorul? // Cine cu ochii în lacrimi  l-ascultă/ Când bate-orologiul din Imnul solemn? / Vremea de-o vreme e tot mai ocultă, /Limba din clopot e tot mai de lemn…” (Vuieşte în mine-o pădure…).

În ochiul treimic al poeziei, N.N. Horia se simte în siguranţă, apărat, protejat, mângâiat şi ogoit de tristeţi, după cum mărturiseşte: „Numai / Aici, / În / Ochiul / Din triunghiul / Tău / Mă simt / În siguranţă – / POEZIA / mea!” (Ochiul din triunghi…).  Poezia lui este precum sarea, atât de necesară, care dă gust bucatelor şi le conservă, să nu se altereze. Ca orice creştin conştient de rostul său, poetul îi cere lui Dumnezeu, nu altceva  decât, precum Samarineanca la Fântâna lui Iacob: „Dă-mi să beau din Apa Ta, cea vie!” (Mi-e sete…)

El ştie că această apă îl edifică şi-l îmbunătăţeşte, îl menţine în viaţă, îi ţine loc de Viatic, îi astâmpără arşiţa trupească şi dogoarea sufletească.

O poezie negrăit de frumoasă este „Duminica mamei” – ca de altfel în toate poeziile care au ca subiect evocarea mamei – şi în care N.N. Horia excelează. Ea oglindeşte fidel sensibilitatea poetului în legătură cu cel mai nobil sentiment: acela de dragoste filială: „Mi se spune din vârstă că sunt bătrân, /Copiii mei se uită la mine devreme, / Copchilul acela, uitatul la sân, / Îţi sărută mâinile crăpate de vreme! //Astăzi nici Dumneata, nici eu  nu mai cred, / Cum stai aşa  cu buletinul în mână, / MAMĂ-parcă ieri îl certai pe ciled/ Că nu mai vine cu apa de la fântână…// Eram săraci, Doamne, ce sfântă era / Mămăliga aceea, tăiată la cină / Şi acuma  mi-e dor, flămândul de ea, / Pe masa Copilăriei, ca o lună plină…// Desculţ de umblam peste mirişti, pe Deal, / Nu mă înţepa niciun spine pe-atunci, / Cu băţul acela eram Iancu pe cal / Şi le dam norilor aspre porunci…”

N. N. Horia este conştient de menirea sa în această lume şi iată  care este aceasta, în accepţiunea sa: „N-am venit eu singur ci trimis anume/ Ca să-i fiu luminii martor cu folos” (Încă nu e timpul).

Acest crez artistic reiese şi din poema: „Poetul din fiecare zi…”: „Deschide ochii, l-a trezit porunca, / Iar tu degrabă scrie ce îţi spun! / Şi astfel zilnic îşi începe munca,/ Poetul cel statornic şi nebun…// Cuvântul lui adună, nu desparte / Şi frumuseţea are zorii uzi, / Se înfioară Munţii de departe / Cu tulnicele toate în auz,//Munţii lui, cei fără de-Asfinţit / Când se înziuă înspre ei titptil,/ Un Arieş îi scaldă fericit/ Privirile uimite de copchil…// Deschide ochii! Şi lumina toată, / Cea dinspre-Apus şi până-n Răsărit, /I-a năvălit în suflet  ca o roată/ Cu numele lui Horia răstignit…”

O altă plajă importantă pe care se plimbă nestingherită imaginaţia autorului este aceea a poeziei dragostei de ţară – şi cum altfel, când ai asemenea avataruri! – dragoste pe care nu şi-o ascunde sub obroc sau sub vreo altă mască, ci o mărturiseşte cu sinceritate: „Eu ştiu şi înţeleg şi-mi pare rău/ Când fraţii mei de pe acest meleag, / Vorbind de bine te gândesc de rău / Amestecând culorile din steag…// Tu, Maică bună, veşnic iertătoare / De fiii tăi, de-aceşti români de-a gata, /Ei, vânzători de umbre şi de soare, / Cât de curând o să îi certe Tata…” (Mă uit la tine…Detractorilor acestui neam).

Ce comuniune tainică între creator şi cuvinte! E starea de graţie iscată de îngerii serii, când vin şi-ţi scutură polen auriu peste suflet. N.N.Horia se simte înfrăţit nu numai cu muntele şi codrul, dar şi cu acei care au făurit istoria neamului, fiindcă în poet curge sângele celor ucişi pentru libertate şi dreptate socială: „Se tulbură Munţii, pădurile dor, / Îşi mântuie floarea pe culmi corcoduşii, / Cine mă strigă din Unicul Dor,/ Cine îşi plânge din fluier supuşii? // Iancule Avrame, cât ne mai eşti, / Numele tău e tot mai în ceaţă, / Prin şcolile noastre, cele româneşti!/ Istoria Neamului nu se mai învaţă…// De ce să ştim noi cine  ai fost, / Copiii noştri şi cei care vin,  / Acum, când îţi scriu, e Marele Post/ Şi simt din cunună fiecare spin…// Ai mei de Acasă, ei, guvernanţii, / Tot bâjbâie-ntr-una şi nu ştiu ce spun, / Crăişorule drag, mi-s martorii Carpaţii, / Timpul de faţă e tot mai nebun!// Se tulbură Munţii, pădurile lor / Şi ele acolo sunt tot mai puţine, / Cine mă strigă din Unicul Dor,/ Doamne, ai milă de el şi de mine!” (Se tulbură munţii…)

Glasul Crăişorului îi ţipă-n auz, în inimă, în suflet, în carne, în conştiinţă şi nu-i dă pace. Poetul e ca un fel de purtător de cuvânt al acestuia şi al celor din care se trage. Poezia munţilor şi a luptelor pentru dreptate socială şi-a găsit în N.N. Horia un strălucit reprezentant care cu greu poate fi egalat şi nicidecum întrecut.

Toată  lirica dedicată chipului mamei este, de asemenea, tulburătoare şi emoţionantă şi poate doar Grigore Vieru a cântat-o atât de  frumos: „Aud prin somn înlăcrimând cuvinte,/ Cuvintele acestea ce mă dor, / Şopteşte Maica mea cu glas fierbinte – / „Copchilul meu, să nu mă laşi să mor!”// Mă uit în ochii ei – în Rugăciune! / Neputinciosul, ce-aş putea să-i fac? / Tu mai amână sfânta ei minune, / Fă-i Doamne Dumnezeule pe plac! // Ea e bătrână şi bolnavă, ştiu /  Că anii ei sunt număraţi de-acuma, /Pentru că este mi-a fost dat să fiu,/ Să-mi ard aici în Poezie huma…// Cât voi purta icoana ei sub tâmple / Acestui Adevăr o să mă-nchin / Şi dac’o fi plecarea să se-ntâmple, / Tu ocroteşte-i sufletul. Amin.” (Rugăciunea mamei…)

„Cotropit de poezie” – potopit de frumos, leoarcă de sublim, de durere, de lacrimă, de ţinutul fabulos şi legendar  în care l-a zămislit maica lui, N.N. Horia se lasă pradă dulcelui cântec al fiinţei sale lăuntrice, pentru că, mărturiseşte el: „Tot Prunc sunt, Doamne,/ Când voi fi matur?/ De vârsta mea/ De-acum/ Nu mi-e ruşine,/ Cu Gândul/ Tânăr/ Şi cu părul sur/ Acelaşi Dor/ Se zbenguie în mine…” (Tot Prunc sunt, Doamne…)

Un portret admirabil face poetul tatălui său  în poemul: „Mi-am amintit de tata…” În el, sfintele daruri şi învăţăminte părinteşti sunt scoase la lumină şi puse la loc de cinste pe iconostasul lăuntric: „Mi-am amintit de tata, chipul drag/ Din ramă încă îşi revarsă vina, / Eram la şcoli, departe, când s-a dus / Pe sub păduri să-şi caute hodina…// De-acolo el venea mereu Acasă / Cu raniţa lui plină de lumină / Şi pâinea aburea atunci pe masă / Amirosind a Doină şi-a răşină…// Îi văd şi-acuma palmele rănite / De ţapina vremii, fără leac / Şi-aud cum urcă-n tropot de copite / Toţi cerbii lumii şi nu pot să tac!// Cum îmi făcea el jucării anume / Din lemn de paltin şi din alte cele, / Eu, cel mai fericit copchil din lume / De mă jucam şi mă mai joc cu ele…// Nu vă uitaţi la mine dacă plânge / Ochiul meu, cel dinspre Poezie, / Din Ceruri tata încă mă mai strânge / La pieptul lui şi îl aştept să vie…”

Tulburătoare peste măsură este şi poezia „A plecat mama… – dedicată femeii numită Anica, în care poetul îşi revarsă durerea  pentru pierderea acestei fiinţe iubite: „Când pleacă ea se-mpuţinează Clipa/ Şi Aerul e parcă mai puţin, / Mai grea îi pare păsării aripa, / Tot mai departe zările ce vin…// Un tren în gară şuieră pustiu, / E-atâta gol de lacrimi între şine! / Măicuţa a plecat şi nu mai ştiu / Dacă mi-a spus vreodată că mai vine…”

De fapt, când citeşti oricare din aceste poeme, ţi se luminează de suflet şi un plâns mut, eliberator, te inundă fără de vrere.

N.N. Horia este, aşa cum spunea o colaboratoare de-a sa, „mărul nostru de lângă drum” – menit să-şi aplece crengile încărcate cu rod şi să dăruiască drumeţilor hrană, să potolească setea şi  să ofere adăpost de ploaie, de furtună, de soare  la umbra sa, trupurilor şi sufletelor ostenite. În răcoarea ramurilor sale, un norod de păsări şi mici vieţuitoare îşi află casa. Mărul – acest fruct miraculos, bun de leac, gustos, plăcut la  vedere şi plin de arome.

Un vieţaş trăgând la galera Cuvântului – acesta este poetul de faţă, neschimbat esenţialmente de străbunii lui, urcând munţii desculţ să aducă o traistă de lumină fiindcă, din inima Şagului său fiinţial, de unde dânsul survine. Flacăra slovelor sale se zăreşte încă din vale. Şi el a aşezat-o la loc de cinste pe stema sa imaginară – pe efigie – sub  chipul  unei cărţi deschise, alături de brad şi de paltin, alături de pâine şi de pumnul de ţărână de pe mormintele Iancului, al lui Horea, al lui Cloşca şi al Crişanului – cei osândiţi de asupritorii neamului, pentru că au vrut să facă dreptate pentru ei şi pentru semenii lor flămânzi şi desculţi din Ţara de Dor şi de Lacrimi – numită Ardeal.

La altarul poeziei N.N. Horia aprinde răşină şi aduce jertfe de pâine şi vin, de arome fecunde, jertfe de Cuvânt şi de Lumină. Se aşează el însuşi pe rug, ca o ardere-de-tot  pentru Dumnezeu şi pentru oameni. El vrea să înduplece muza să nu-l părăsească, oferindu-i argumente hotărâtoare: sarea pământului, umbra flăcării, sângele Cuvântului, sudoarea de crin a condeiului muiat în lacrimă şi braţe întregi de flori culese din pajiştile sufleteşti.

Doar aşa înţelege să trăiască, jurând pe propria moarte, până la Înviere să apere Poezia, pe baricade. El este eroul munţilor, Cavalerul Domniţei, menestrelul, trubadurul cu lira-n desagă, peregrin prin valea de lacrimi, din castel în castel să-şi cânte iubirea, durerea, aleanul. Şi dacă vreunii sunt tentaţi să-l întrebe, să-l mustre, să-l ia în răspăr, pana sa, în formă de sabie, se preface în floare albă. Doar cât îi atinge şi cad toate armurile şi toate armele.

Purtând din părinţi pe tâmple, „povara zorilor dinspre Apus” – N.N. Horia şi-a tras Lacrima şi Râul să îi fie aproape.  Cu acestea, el speră să învingă cerbicia Timpului, câştigându-şi dreptul la nemurire.

Freamătul său liric e înveşnicit şi rezonează în glasul iubitei sale şi a urmaşilor săi, care-i continuă visul.

Însă, mai presus de acestea, poetul aşează Istoria sângeroasă a neamului, în frunte cu efigia eroului preferat, Horea, trasul pe roată, cu care adesea se identifică în simţire şi suferinţă, imagine reluată de autor până la obsesie, pentru a lupta cu „uitarea din noi” care devine în gura poetului, acuzatoare: „HORIA! Doamne al nostru de jos, / Cum zdrobiră cu roata oasele tale! / Unde sunt răii, împăratul fălos, / Unde sunt vânzătorii din Vale? // Cuvintele-acestea când vi le spun / Roata se-nvârte în mâini de călău, / Aprindeţi măcar o lumânare acum / Şi o puneţi  lângă Numele său…// Duhul lui – chivără roşie încă / Mai arde în sufletul Moţilor viu! / Uitarea din noi e tot mai adâncă, / Cine-o plăteşte? vom ştii mai târziu…” (Doină…)

De aceea, N.N. Horia simte că s-a născut cu o „veşnică povară” – aceea de a-i  perpetua amintirea şi numele. „Doamne, ce povară sfântă port! / Sufletul tău, HOREA din Albac,/ E un  durut şi nobil paşaport / Din Vecia unui neam sărac…// Sărac de ce Aici, sărac de cine?/ Când Munţii ăştia gem de-atâta Dor, / De-atâta Aur, Doamne, că îmi vine / De ciudă să mă-ntunec şi să mor! // Eu ştiu şi simt şi-aud porunca ta, / De-acolo din Biserica cu lună -/ Învaţă să te rogi şi nu uita / Că Dumnezeu în Veac nu se răzbună…// Neamul meu, din care eşti şi tu, / Copchilule din Munţi şi de oriunde, / Pe roată mi-au frânt trupul, Gândul, nu! / Călăilor ce sunt, nu le răspunde…// Şi-acolo sus, pe Dealul pus în furci, / La Alba Iulia ce mi-a fost dragă, / Dacă va fi vreodată să mai urci / Să-mi iei şi  inima rănită în desagă! // Au îngropat-o fraţii mei pe-aproape / De eşafodul cruntei judecăţi – /  O, Doamne, ce povară port sub pleoape – /Tu HOREA, pe Horia să-l ierţi!…” (Veşnica povară).

De ce se simte N.N. Horia legat de destinul  congenerului său, fratelui său mare, atât de mult? De ce Munţii-leagăn  îi sunt complici şi de ce versul lui miroase a răşină, e lesne de înţeles, ne mărturiseşte chiar poetul: „Mă simt legat de ei pentru vecie, / Precum sunt zalele de lanţul lor! / Şi dacă o fi s-adorm în Poezie / Tot înspre Munţi îmi voi trimite-un Dor// Ce l-a avut şi el atunci-Nebunul!/ El cel mai înţelept de pe pământ!/ Mă doare ne-odihna-i sub Gorunul /A cărui ramuri astăzi nu mai sunt…// Mă simt legat de ei şi ei de mine,/ Cum gemenii de pieptul Maicii lor, /Senini de sunt şi mie-mi este bine, / De plâng Acolo, pleoapele mă dor! //Şi iarăşi vin să spun, nu-i întâmplare / Că versul meu miroase a răşină, / Mi-au dat un nume, dureros de mare, / Un nume de-Adevăr şi de Lumină!” ( Mă simt legat de ei…)

Versurile acestui bard sunt încărcate de miez, de suc dulce-amărui şi de mireasmă de brad secular, la umbra căruia a crescut. Durerile lui şi le  poartă de la naştere şi dincolo de ea, „între un Leagăn şi o Stea” (Durerea de viaţă…).

Pentru N.N. Horia, „Clipa/ Amiroase-a mere/ Coapte…” (Rugăminte).

„Munţii de Aur/ şi de nevoi”, Arieşul, Ardealul, sufletul chinuit al moţilor, Lumina graiului sfânt, pe toate le-a cântat  trubadurul Apusenilor cei Neapuşi, „de origine romano-dacă” iar „versurile despicate-n şapte,/ au sorgintea uneori amară” (Provincial…).

El declară, la fel ca altăoară  Grigore Vieru (în poemul: „Sunt naţionalist”) – cu o mândrie specifică natului său. „M-au pironit părinţii mei cu dor/ Pe crucea limbii din strămoşi  rămasă…// De port sub tâmple numele de Moţ/ Din Munţii Apuseni eu n-o să plec – / Acolo, printre fluiere şi roţi / Şi azi Copilăria mi-o petrec…/ (…) Invidia ca viermele îi roade,/ Şi mi s-a spus că sunt provincial,/ Eu simt acum un Duh care mă arde – / E scumpul meu, dumnezeiesc Ardeal.” (Provincial).

Rar mi-a fost dat să întâlnesc o simţire mai autentică, un freamăt liric mai viu şi mai pătrunzător ca la acest poet. N.N. Horia este aidoma unui arbor rotitor după soare,  în crengile căruia stau neamurile de făpturi laolaltă. Toţi sunt primiţi fără părtinire. Pentru că, spune el, „Eu am în suflet veşnic un surâs,/ Precum e Poezia mea întreagă…”

Poate doar Ioan Alexandru să fi cântat în Imnele Transilvaniei – Ardealul cu atâta simţire!

Un loc aparte, destul de însemnat în lirica sa îl ocupă tematica iubirii, în nenumărate poezii transpuse în sintagme, metafore, imagini suave, subtile, încărcare de inefabil. Cu toate acestea, poezia iubirii de ţară predomină, în special cea legată de Istoria şi destinul Ardealului şi a reprezentanţilor lui străluciţi: „Aşa mi-a fost dat…“Cuvintele tale îmi hrănesc sufletul…”// Aşa mi-a fost / Dat / Să umblu prin / Munţi/ Cu ţundra / De stele / Pe umerii Gândului…/ Paşii mei, / număraţi / Şi /  Desculţi /Să-mi fie  de-a pururi / Pe urmele / Lui…/ De sunt eu / Trasul acela pe roată, / Doamne,/ Dă-mi puterea / De-a ierta /  Oricând…/ Cuvintele mele / Nu credeam / să-nveţe / A hrăni vreodată / Un / Suflet /  Flămând!..” De fapt, chiar asta fac, aceste versuri, hrănesc sufletele flămânde…

E aici o predestinare, o empatie stranie cu sufletul strămoşului legendar, tras pe roată, din Albac, al cărui nume, îl poartă cu demnitate şi, a cărui amintire o evocă  predominant.

Un text foarte frumos este închinat chiar Poeziei: „Cu tine” … datată 21/22 martie 2009: „Când Ziua trudită în somn se coboară / Precum în noaptea din lut rădăcina, / Cu tine vorbesc, Poezie-fecioară, / Ca orbul din Visul mereu cu lumina…//Din palmele Clipei se-apleacă şi bea / Sufletul meu frumuseţea ei toată, / Tu ştii că mi-eşti dragă, de Dragostea mea / Să nu-ţi fie teamă, nu, niciodată!// Cu tine voi sta împreună o Viaţă, / Până la capătul ei să te scriu, / Până se face în Cer dimineaţă, /Până se face de n-o să mai fiu…”

Şi bine spune poetul: „Aceste versuri, cu sau fără rime,/ Sunt Adevărul meu de sub gorun” (Eu de pomană sunt…). Şi nu în zadar, pentru că: „Tu, care-mi vii pe-aici, ori care treci, / Cu tine dacă stau de vorbă-acum, / Eu de pomană sunt, voi fi în veci, / Ca pomul cel din margine de drum…” (Eu de pomană sunt…)

Conştient de tragismul destinului său de poet într-o lume oarbă, surdă şi mută, cu valorile pierdute definitiv sau răsturnate, N.N. Horia e hotărât să rămână credincios crezului său artistic: „HORIA! / Tu în curând / O să mori – / Sentinţa /  E aproape gata! / Suflete-al meu, / Nu / Te-nfiori?! / Şi pe tine / Mâine / Te aşteaptă/  Roata…” (Sentinţa).

Se ştie că suferinţa  şi tristeţea sunt apanajul poeţilor dar acestea, asumate, pot fi transfigurate în creaţii nemuritoare, fapt ce le certifică autenticitatea.

Un capitol destul de consistent este destinat evocării fratelui de peste Prut, lui Grigore  Vieru în poeme cutremurătoare. Iar alt segment, intitulat: „Din fericirile mele. Poeme de duminică” – cuprinde poezii în care N.N. Horia îşi exprimă crezul artistic şi totodată îşi defineşte originea: „Am un tată/ Roman/ Şi o/ Mamă/ Dacă”.

Poeme de pe Muntele Nopţii – un alt ciclu important – cuprinde texte sensibile în care autorul utilizează întreaga gamă a mijloacelor artistice de expresie şi în care poetul se  autodefineşte: „Stau căţărat/ Pe Muntele Nopţii/ Şi scriu/ cu Lumină/ De tine…” (Ca un tulnic de rouă).

„Sunt ca un  tulnic/ De rouă( vestind răsăritul/ Soarelui/ la „Târgul de Fete”/ Tot aşteptând/ Lângă lada de zestre/ Mireasa/ Ce/ Vine/ Ori/ N-o să mai vină!…” (Ca un tulnic de rouă).

Unele poeme au caracter panseistic şi sunt gânduri de noapte, poezie de notaţie, respiraţie scurtă, intimistă, caldă, adâncă. Şi simţi, citind, cum „Poetul trece” pe aproape şi pătrunde cu versul său în toate fibrele fiinţei. „Poetul trece / Vorbind despre Ţară, / Cu lacrima / Ochiului / Privind înapoi- / Nu auziţi Aerul/ Cum / Se-nfioară? / Şi Umbra lui calmă,/ Uşoară, / E tot mai departe / De voi…/ Poetul trece / Vorbind despre Mamă, / Cum şopteşte / Pădurea / De frunzele / Ei, / Cine-l ascultă, / Cine-l mai bagă / În seamă? / Mileniul e ultimul – / Trei…” (Poetul trece).

Întreaga creaţie a lui N.N. Horia – este impregnată cu adâncă simţire, cu patos, cu sinceritate, cu o bogăţie imensă de mijloace artistice, în imagini proaspete şi de o liricitate fără cusur, în care eufonia joacă un rol hotărâtor.

Şi prin acest volum, el şi-a dat pe deplin măsura talentului cu care  l-a binecuvântat Dumnezeu, spre Slava Sa şi spre câştigul Literaturii Române.
18 iulie 2009

CEZARINA ADAMESCU, AGERO